Nu pot porni relatarea drumului de aici fără să recunosc un lucru ce nu-mi poate aduce onoare, și anume că nu prea mai urc săritori (de văi alpine). Asta, pentru că - după vreo 45 ani de umblet pe acolo - nu mă mai țin băierile.
Forțele. Putirințele.
Nu e un amănunt onorant, în cazul unui om care - fiind om... - vrea să pară ceva de capul lui, între confrați. Declinul a pornit inevitabil destul de repede și a concis cu mersul vieții. Am atins o culme a posibilităților în cățărătură (pe cît m-am priceput...) pe la 26-28 ani, de la care tot cobor. Teoretic urcușul a fost de șapte ani, iar dusul la vale de vreo patruzeci.
Afirmația ar ține de o accentuată autoflagelare, dacă nu ar fi dublată de alte idei, în sens contrar.
Mai exact, au existat (din plin) compensații la acel dat îndărăt. În primul rînd, experiența dobîndită. Și care, în ciuda inerentelor excepții, a făcut să dau mai rar cu capul în pragul de sus, al eșecurilor / stîngăciilor.
În paralel, a rămas plăcerea.
Pe Pintenul Spumoasei, în cursul ultimului drum pe care l-am făcut în urcuș, singur, pînă la Brîul lui Rafail (2014).
Totodată, ștacheta unor performanțe mai reduse și-a avut farmec din plin, locul X, din preajma traseului dificil Y avîndu-și șarmul lui. Adică nu oi mai urca Rîpa Zăpezii, dar e încîntare cu carul și dacă umbli (doar) pe Brîul Acelor. La o adică, guști mai bine pe ultimul, cînd e țintă principală a zilei...
Pe de altă parte, nu am considerat suficient de dezonorantă coborîrea în rapel a vreunei văi, la concurență cu satisfacțiile pe care mi-o oferă reîntîlnirea cu locurile de acolo. O fi și un făcut în sîc, la adresa dificultății de cerber al acelui teren, dar pe unde totuși ajung, degustîndu-i un farmec nu neapărat roz, dar mișcînd din toți rărunchii.
Stau și meditez cînd am demarat acest obicei, al coborîtului unei văi. Cred că întîia oară a fost altminteri la apogeul (amintit mai sus) carierei mele montane, pe Valea Spălăturii, din Caraiman. Cu oarece inconștiență ce dă tot șarmul (și riscul!) vîrstei, m-am băgat - alături de amicul Marius Sevac - singur în capcana acelor locuri, avînd într-o parte o săritoare dificilă, iar în cealaltă o traversare nu tocmai simplă (către vecinele Hornuri ale Văii Seci). Din fericire, în cazul ultimei ne-am descurcat destul de bine.
O vreme nu am mai apelat la acest procedeu, pînă prin 1989-91. Îmi aduc aminte de Hornurile Secii, întreprindere (reamintesc, în coborîre) datorată nu atît faptului că nu m-aș mai fi descurcat pe acolo întru cap de coardă (deși, indiscutabil, o făceam mai greu decît în urmă cu zece ani) cît faptului că era mai comod, iar totodată îmi lipseau colegii.
Camarazii ok de drum nu sînt găsit nu chiar pe toate drumurile. Asta se datorează în parte firii mele dificile, cît și faptul că oamenii o lasă mai moale cu îndrăznelile, cu efortul odată trecuți de o anumită vîrstă.
În același timp, datorită serviciului, eu puteam să plec în cursul săptămînii. Iar totodată telecabina Bușteni-Babele era destul de ieftină, în anii pînă la prima corijare economică, din 1993, cînd nivelul de trai a scăzut accentuat (va mai fi o așa cădere, în 1997).
Mersul cu telecabina scutea și să asuzi pînă la altitudine, căci puteai parcurge acele locuri fără oboseală, respectiv grabă (da, sînt un om totuși comod).
Pe așa fond, am întreprins cîteva drumuri alături de Carmen Dumitru, prin Moraru și Bucșoiul.
Rugînd să iertați pentru memoria suferindă, am uitat de o coborîre în 1988, via Babele, pe superioara Rîpei Crucii din Moraru. Urcasem bucata cu doi ani în urmă, singur, și nu mai recunoșteam locurile. „De unde naiba a apărut șirul ăsta de săritori, parcă nesfîrșite”. Erau totuși ani bazați din punct de vedere fizic, întrucît din Brîul Acelor, grăbit de ora trenului, am făcut pînă la baza abruptului vreo oră, via Brîul Acelor și așa-numitul Vîlcel al Morarului.În timp, așa drumuri s-au îndesit (chit la un moment dat am avut probleme cu banii, ca tot omul leneș). În paralel, legat de coborîtul ștachetei performanțelor, am găsit / preferat la... suiș drumuri care te duc în raiul abruptului cu cît mai puține probleme tehnice.
Cum am mai pomenit, sînt jenat că nu am putut găsi moduri mai eroice de mers pe munte, dar văd totuși partea plină a paharului... Una pe două direcții:
- străbat totuși acele locuri, ce-mi sînt taaare dragi (mai ales acasă, nu și cînd stau cu nasul în cotloanele lor)Or subsemnatul are așa pornire, chit că asta înseamnă și risc de rupt gîtul.
- sînt destui cogeneri pe care nu-i mai trage ața la locurile ce băteau altădată, măcar să vină pînă lîngă Crucea Caraiman și să spună: „Ce mai faceți, bă locurilor care mi-ați încîntat tinerețea!?”.
Ultima chestie îmi marchează serios pregătirile de mers în abrupt. Mai exact există griji măricele, decurgînd din amintitul risc, dar și din faptul că am a cheltui multă energie pe acolo, raportat la uzina-mi, de sexagenar avansat (adică bătînd către septuagenar). Uneori amîn pe a doua zi, căci nu mă simt în regulă, sau organismul e greu al pămîntului, între așternuturi.
*
*
Vineri, înaintea plecării, am căutat să îmi reduc la minimum bagajul, care, firește, tot a cîntărit ceva pe umeri (picioare, inimă șcl). Mi-a ținut de cald știind că desagul se va ușura în timpul zilei, de ceva apă, de mîncare... În ce privește deplasarea lui prin Hornuri, prin simpaticele săritori ale acestora, e ceva frecuș pentru dumnealui, dar nu e prima dată cînd face asta... O așa procesiune, cu tot cu izopren, s-a petrecut acum trei ani, urmată de un înnoptat la capătul superior al Poienii Mari.
Lucrurile nu sînt întotdeauna roze pe munte. În context, am avut ceva probleme măricele a doua zi, cînd nu am mai putut avansa de la confluența cu Zangur în jos, datorită unor rimaya nefavorabile. Asta, între altele. Cu destul efort, de care nu m-aș fi crezut capabil, am ajuns prin jnepeniș al naibii de incomod, al Zangurului, la Portița...
În zona ei m-am uitat - să fie! - după locuri de cort. Am stat de două ori în preajmă, dar îmi aduc aminte că era teren destul de înclinat, în răstimp neatrăgîndu-mă platforma de beton a Monumentului, altminteri perfect orizontală și mai mult decît încăpătoare). Există un spațiu ok, dar mai la vest și teoretic văduvit de farmecul apropierii de hău.
... au început emoțiile. Căci (îmi) sînt. Primul este la o mică treaptă pe coama ce coboară către șaua de obîrșie a Hornurilor, respectiv a firului ce coboară de acolo spre Spumoasă. Poate altădată, la 1900 toamna (raportat la cariera mea montană) voi fi coborît pe acolo, pînă în Brîul de sub Streașină, fără probleme. Acum sînt însă.
Fiind acolo un ceva gen spit, cu cîteva zale de lanț subțirel, te descurci, ca brav pensionar, rucsacul fiindu-ți, firește, alături ori lăsat anterior cu sfoara - pînă pe următoarea zonă a crestei (întrucîtva plană și ospitalieră). Asta pînă nu se aruncă peste un perețel, în șaua cea cu naștere, pentru legendare văi.
De acolo, tentat ești a continua (în coborîș accentuat) către Spumoasă, un flanc destul de înclinat și cu prize de iarbă destul de precare. Cîndva mă voi fi descurcat...
Notam atunci (august 1982) o cu totul altă belea: „Ocolesc Crucea Eroilor și pe fețele pînă în Streașină pierd carabiniera”.
Pînă în apropierea obîrșiei Hornurilor mai fusesem cu doi ani înainte, cînd îmi lăsasem nevasta (însărcinată!) Mariana pe vîrful Caraimanului, dînd o fugă pînă în preajma strungii de obîrșie a Hornurilor, spre a da un ochi, spre a mirosi atmosfera unor locuri care mă fascinau (și cît de sărace sînt aici cuvintele!)...
...dar de cînd m-a luat obiceiul anual al coborîrii Hornurilor, prefer să dau sfoara după jnepenii de aici. La chestiune, o idee e și coborîtul similar o vreme pe fața Secii (unde poți traversa apoi în Hornuri, sub primul rapel de acolo), dar ai un morcov aparte, cu toată valea sub tine...
De data asta, dacă mi-e îngăduită așa laudă, am stat mai puțin tensionat decît în drumuri similare din ultimii ani, poate și pentru că nu mai am grija timpului. A trenului de seară de prins. Mă mai reconforta informația că au fost plantate spituri de rapel, în Hornuri (nu mai știu de la cine am aflat), ceea ce scutea de multe emoții, față de drumuri anterioare, de pildă la Săritoarea Mare. Că de cîteva ori nu am găsit acele spituri (dar nici nu mi-a ars a sta cu lupa, prin jur), e altă discuție.
Pînă una-alta se manifestă foamea, acea - nu de frumos și altele de prin cărțile cuminți - și acel băut de apă ca în visele însetate. Încerci tot felul de gesturi, de atitudini care să domolească angoasele (și care aici poate tresar mai tare, pe principiul „Dacă tot ne-ai adus prin așa locuri lăudate/la care visezi în răstimpul vremii, fă-ne să ne simțim bine, ce naiba!”). Tendința se manifestă prin dorul de a fotografia, care vrea să nu scape ceea ce de fapt, acolo, îți scapă...°
Vedere de la jnepenișul de rapel, către Brîul de sub Streașină și avalul Hornurilor.
Pozez totodată ulucul din apropiere al Hornurilor, acasă născîndu-se o paralelă, cu (aproape) aceleași locuri, la un interval de patru decenii și ceva...
Pe aici, pînă să intru în pîine pe Hornuri...
Am ajuns azi mai devreme ca niciodată, asta pentru că nu am stat deloc la coadă, la telecabină.... dau un ochi și spre Brîul Mic, pe fața Spumoasei, care m-ar tenta de-o proximă vizită, barim pînă în Vîlcelul Cuminte...
Odată executat acel rapel, dau coasta în Spumoasa Hornurilor și urc un pic pînă în îngusta strungă.
Eternele amănunte... Cînd mi s-a mai întîmplat a coborî Hornurile (începînd cu 1991), am evitat partea de sus-de-tot, preferînd să ocolesc pe fețele Spumoasei pînă în Brîul de sub Streașină...
Dincolo de reușita mea dezinvoltă (solitară) pe acel segment, pe cînd tooot așteptam să iasă niște cunoscuți din aval (1982), dobîndisem ulterior și un altceva neplăcut la adresa acelei finale. Asta, datorită emoțiilor ce avusesem la vreme de iarnă (1984), cînd a fugit de sub mine (nu și eu!) stratul de zăpadă ce mă despărțea de fruntea - descoperită, a - săritorii de acolo.
La 2020 însă, și trecut aflîndu-mă de 60 ani, a merge pe fețele cu pricina ale Spumoasei nu a fost cel mai tonic sentiment din lume, mai ales că uitasem amplasamentul urmat îndeobște acolo, luînd o variantă aflată o idee mai jos. Ca urmare, am socotit de folos a încerca în viitor coborîrea finalei, în ciuda temerilor că eventualul piton (fie și bătut gospodărește, de mine) m-ar trăda, ca pe nefericitul Palade în urmă cu 35 ani. Am făcut asta peste doi ani, cu ceva emoții.
Ele pot zice că mi-au lipsit (emoțiile măricele), în trecerea de anul acesta, iar asta pentru că vechile reazeme de rapel se dovediseră ok, ba chiar apăruse și un spit, prin care m-am grăbit să-mi dau coarda.
Mai mereu, ajuns pe acolo, mă întreb cum naiba am avansat iarna pe acolo, locul fiind al naibii de înclinat!
Am revăzut apoi seria următoare de reazeme (noțiunea cuprinde pitoane cît și bucle prin ferestre), avînd autor pe subsemnatul. ..
Am preferat spitul însă, de care am dat însă în buza următoarei săritori, a (răposatului) Palade.
Pe parcurs, firește, am admirat împrejurimile - pe un soare ce îndrăznesc a socoti de basm...
De la acel nivel, se poate ieși pe fețele dinspre Cruce, cu inerenta atenție în deplasare, spre locul de unde făcusem eu rapelul inițial, către Spumoasă.
Mi-a venit chiar dor să mă opresc la jumătatea coborîrii, pe o platformă de aici, curios să privesc, să simt mica văgăună de acolo...
După o vreme am pornit din nou, fiind întîmpinat la baza săritorii de old friend, cuiul de aici...
Deplasările mele prin abrupt (doar el?) sînt inevitabil legate de amintiri. Mai exact, la astă săritoare mă crucesc cum am suit eu - ba și dezinvolt - pe undeva prin stînga, la 1982... Îmi pun problema dacă nu mă înșală memoria, însă apelul la notațiile de atunci nu rezolvă nimic, doar aflu că „săritoarea asta e destul de tare, în plus hornul de acolo e nițel scuipător, n-ai de ce să te tragi. Exact în buza săriturii un morcov stas - îl bănuiesc pus de scăriță. Un pic mai jos, pe stînga cum urci, alte două pitoane.
Îmi aduc aminte și de tura (2003) în care a urcat aici cap colegul Mugur Ilie (răposat și el între timp, dar lăsînd urme adînci în inima cronicarului de față) .
La acest nivel, nu mă simt bine (fără vreo șansă de a mă plictisi) dacă nu ies pe-o mică prispă din dreapta/sud.
De acolo privesc la tot felul de fleacuri ale locului...
Excesul de prudență nu e o treabă cu care să te lauzi prin urbe, dar și un banal scrîntit de picior (ce să mai zic de mai rău!) e o chestie de evitat, în așa unghere ale planetei noastre...
Nu-mi dă ghes inima aici a merge prin vecini, mai exact pe brîu către megieșele Spintecătura și Vîlcelul Mortului, dar totuși mă urnesc - poate de groaza reproșurilor ulterioare (cît și interioare, ca la orice ins cu SuperEgo de treabă: „Aha, ți-a fost lene să mergi pînă în Șaua Mortului, deși-s atîtea mini-locuri superbissime pînă acolo!”...
(va urma, aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu