(continuare de aici)
Ajuns în Brîul de sub Streașină...
Prin viață mai și uiți... Revăzînd harta din episodul trecut, am descoperit menționat un brîu situat imediat sub Cruce, deasupra celui de sub Streașină. Uitasem de el (ba chiar m-am îndoit că ar fi continuu de la Hornuri în Valea Spălăturii...). Hm... Sînt 25 ani de la apariția acelei hărți...
Cum spuneam, am ezitat un pic pînă la a porni pe brîu la dreapta/sud. Dar a fost totuși ceva plăcut a revedea locurile de acolo. De pildă Spintecătura.
E ceva timp de cînd nu am mai călcat-o. De fapt, am fost o singură dată pe acolo, și atunci pentru că, la început de iunie, niște tipi care erau înaintea noastră (eu și Sandu Pizanti) pe Hornuri ne-au spus că au dat de poduri. Or, aveam eu un paratrăznet pe post de piolet, încropit la serviciu, dar noțiunea de poduri mă depășea, ca putință de a le gestiona. Nu ne-a atras, poate știind încă de atunci cum a sfîrșit Rafail, să o luăm precum aceia, pe fețe.
Așa că de la punctul atins am ales a o lua la stînga, mai exact traversînd în Spintecătură. Nu mai știu a cui a fost ideea, Sandu fiind ceva mai îndrăzneț în materie de explorări. Nu am reținut să fi fost probleme atunci la traversare, ulterior descoperind că ai așa ceva, cînd dai să pleci din Hornuri, într-acolo. Mai exact zăpada din acel iunie acoperea zona cu probleme, pe care o voi descoperi ulterior.
Peste vreo șase ani, nu știu ce mi-a venit la Crucea lui Rafail să cobor de acolo în rapel, în Spintecătură. Pitonul, o platbandă, există și azi (îl mai pozez din cînd în cînd). Perețelul din drum e aproape vertical, pe cei vreo opt metri ai lui. Am fost surprins să-mi dea de lucru apoi una ori două săritorele de acolo, de care uitasem, unele întrucîtva pămîntoase, cam fără prize. Asta deși eu socotisem că îmi va fi plimbare...
Nu am ajuns în abaterea mea pînă în Șaua Mortului (altminteri frumușică foc în soare!). Ci am ieșit pe un pintenaș de pe acea ramură a brîului care duce mult în sus, către obîrșia Spumoasei Hornurilor (am numit-o cîndva așa datorită punctului lor comun de naștere).
Socoteam prin la jumătatea anlor 80 că pe acolo nu murise, totuși, nimeni. Admit din start că nu puteam ști totuși ce se întîmplase pe acolo în deceniile anterioare, însă pe la 1987 am auzit de un accident fatal acolo...
Brîul Mic pornind spre vest. Înainte de creasta Spumoasă-Cuminte are o denivelare, pe acest sens urcînd. În venit invers, am simțit nevoia acolo să ne ajutăm de coardă.
Imediat după colțul pe care brîul îl face spre Hornuri, mai exact în zona care îi dă numele, supraviețuiește cu brio o însemnare de acum aproape 90 ani...
Firește că nu era o gară acolo, cu semafoare la extremități, ci doar numele unei asociații cultural-sportive interbelice care la un moment dat avea și o secție alpină: CFR. Exista totodată, probabil etern uman, dorința de a-ți arăta existența celorlalți. Știu că exista în 1935 și o altă scrisă de acest fel, în valea Gălbenelelor, dar ea se va fi șters de mult, căci nu a fost protejată precum cea de mai sus, de o dublă streașină.
Pornesc la vale, după cuvenitul salut de despărțire către partea finală a Hornurilor...
Anul acesta e mai uscat, însă la trecerea-mi precedentă am stat cu grijă pînă la pitonul de rapel de deasupra următoarei săritori. Nu se cădea, mă înțelegi, mon cher, să mă duc în cap de acolo. S-au mai văzut cazuri. Iar totodată dădea rău în CV...
Potrivit unui mai vechi obicei, la jumătatea obstacolului mă opresc să casc ochii, fie și doar cîteva zeci de secunde, pe fleacurile din jur...
Altminteri, săritoarea are o valoare afectivă pentru mine, fie și nu chiar roză căci afectele, sentimentele pot fi de două feluri, ele în sine de la mititele la imense...)...
... Nu mai țin minte pe unde am abordat-o la prima-mi trecere pe aici (1979), dar la a doua m-am nimerit pe varianta din dreapta, cu un pic de capac iar apoi nu prea avînd de ce să te tragi deasupra. Și m-am cîcîit ceva.
Amănuntul își are importanța lui, întrucît un alt umblător (aflat nu mult mai sus), văzîndu-mi problemele, nu mi le-a sporit anunțîndu-mă ce găsise, ajuns în Brîul de sub Streașină...
Și anume un proaspăt decedat (pe care îl voi descoperi pe cot propriu).
Poate fac paradă de spiritul meu fin, însă eu aș fi întrebat, în locul respectivului, dacă pot fi de ajutor confratelui cu probleme în săritoare. Va fi avut altă fire, mai puțin exuberantă? Va fi socotit că locurile sînt totuși simple (era un tip priceput în meserie, am rămas cu impresia că îl voi revedea peste trei săptămîni, la refugiul Coștila, la aniversarea realizării Furcilor. E cel din dreapta)?
... iar sentimentele fiind de toate, pe acolo. Inclusiv eternul (mai ales de la o vreme, de cînd m-a părăsit plăcerea dromovorus, a străbaterii în viteză - nevroză? - de așa locuri) Ce naiba caut pe aici?!”.
... Avînd în vedere însă că nu am a alerga după un tren, stau mai destins decît în alte treceri pe aici.
Ar mai fi de zis aici ceva despre unghiul soarelui. Mai exact, astrul fiind la vremea solstițiului estival, el bate la un moment dat - de durată chiar - în talvegul Hornurilor. Asta nefiind de colea, în condițiile în care vreo opt luni (socotesc fugar!) lasă aici doar umbră...
Iar prin urmare îmi place grozav să-i văd razele, căldura prin așa unghere! Le atenuează în bună parte asprimea. De data asta, imediat după ce am lăsat în urmă Brîul de sub Streașină, Helios era lipsă la apel. Iar asta, pentru că venisem prea devreme. Mai exact era încă la sud. Dar cît m-am moșmondit la prima săritoare (în sensul meu) de acolo, a apărut și dumnealui.
Am ieșit doi pași pe-acolo cîndva, în lateral, și e posibil ca pe fețele de acolo să fi continuat în interbelic un grup, doctorul Nestorescu notînd apoi în Buletinul Alpin că de la Săritoarea Mare (foarte probabil deasupra ei) nu au mai atins valea - prin capătul acesteia înțelegînd, cred eu, Brîul de sub Streașină, căci deasupra, o vreme, locurile sînt de ne-riscat pe acolo.
Tot pe acolo ține companie, în dreapta, o prispă suspendată, frumușică foc, dar de la care nu pot garanta că o eventuală captă neagră ar putea răzbi pînă în talvegul meu..
Urmează un prag de vreo trei-patru metri...
... pentru depășirea lesnicioasă a căruia se află bătut mai sus un piton ceva mai original, cu o carabinieră gen [magazinul de bricolaj] Dedeman.
În ton cu temerile ce-mi însoțesc așa drumuri, o parte interioară se grăbește să depășească ceea ce consideră ea drept puncte cu probleme. Săritoarea Mare e unul dintre ele, chiar cînd e dotată cu un spit de rapel...
Apropo, la precedentul hop, de sub Streașină, nu am mirosit noua amenajare, motiv pentru care am coborît tot pe vechiul cui, cu prudența nesăltătoare (adică evitînd salturi) aferentă.
Prin urmare, fu ceva tensiune. Și de care se pornește dilema: să treci pe aici la vîrste înaintate cu așa griji, ori să alegi locuri mai domoale, inclusiv strict citadine?
Aici nu mi-a mai ars a face opriri intermediare, căci aveam și rucsacul voluminos în spate (uneori îl mai trimit cu sfoara, dar există riscul ca astfel pînă și unul mai mititel să se coțopenească pe undeva). Mental, am împărțit acel parcurs în sferturi; gangul de sus, care intră apoi pe linia propriu-zisă a săritorii. O vreme se coboară ok pe aici, apoi apare o zonă mai deschisă, iar pe deasupra azi umedă (ceea ce nu cred că încîntă vreun ascensionist), plus verticală. Vertical e și mai jos, dar barim pereții sînt mai apropiați.
Mi-am pus aici clasica întrebare a ultimelor două decenii, cum mă descurcam altădată pe aici. Cert este că la 22 ani, la prima vizită, mi-a fost o încîntare, ba și urcîndu-le pe toate primul.
Andrei Badea o să mă corecteze aici, că e vorba de o gălbinea; are dreptate, dar am dreptul și eu la o doză de subiectivism, de Face bine inimii!, nu?.
°
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu