Eram parcă prin clasa VII...

Iar printre noi umblau, în ultimul trimestru, oracolele... Nu erau cele precum în Matrix, ci un fel de caiete, în care posesorul invita colegii să spună una alta. Cum imaginația discursivă nu ne era încă un domeniu stăpînit, se puneau întrebări. Parcă dacă apucasei să fii îndrăgostit (mnu era de bon ton să negi...), între alete. Cert este că-mi aduc aminte de curiozitatea, pe la cît avem de gînd să ne căsătorim.

Am declarat scurt că la 30 (de ani).

Socoteala de acasă (în răspăr cu a lui Freud) fiind una, aveam să trec pe la așa-numita Starea Civilă exact la 21 și jumătate.

Similar am precedat și mult mai tîrziu (spre 68 ani, mai exact), cînd băgam mîna în foc a nu poseda nostalgii. Sau barim ca ăia ce zîmbesc dulce, cu gîndul la un moment fericit de-al lor, din trecut.

Or, mai ales în ultimele luni (iar ăsta fiind semn de rablagire), am destule momente paseiste, cu aferenta strîngere de inimă.

Ce e drept, acea convulsie interioară nu e ca altele... Mai exact, mă simt nu o dată stînjenit, îndurerat, complexat dureros cu gîndul la o filă din trecut. Mai exact la vreo interacțiune cu oameni, de atunci. 

Cum asta nu e de ajuns, observam odată în plus azi, la un umblet cu bicicleta prin nordul Bucureștiului - că le caut cu lumînarea, acele tempo passati dureroase...

De pildă că la un liceu electronic (la 1972, azi nu știu ce mai e acolo) de pe șoseaua Pipera, am petrecut un moment nașpa (fiind refuzat la admitere). Ori în preajma acelui loc, pe la 1997 mai exact, la o firmă (Keppler?) ce-mi dădea de lucru acasă.

La bani mărunți, sentimentul nu e chiar nou, atîta doar că îl remarcasem după ce părăseam un serviciu (puteți traduce și că eram dat afară), unde reveneam prin cartier, cu ochii la raiul (de la etajul șase) de unde fusesem izgonit... E cazul unui job de pe Bd. Decebal, la un job unde fusesem tehnoredactor/dtp-ist/(savant zis) Art director.

Nu aș fi pomenit astă plictisitoare tărășenie, dacă ceva asemănător nu aș mirosit mai demult în materie de mers pe munte (făcînd abia acum relaționarea).

Mai exact, se prea poate să merg în locurile dureroase (chestii unde nu te simți bine/te joci cu moartea), pentru a descărca din proastele acumulări. În cazul joburilor, de sentimentele neplăcute pe care nu ai apucat a gusta suficient, acele cadavre neîndepărtate împuțind insuportabil existența.
Iar curățenia generală (dincolo de sentimentul că ce breaz ești tu, suind prin coclauri) executîndu-se prin umblet prin abrupt. Iar asta însemnînd locuri bizare, cît și cu morcov.