Cînd mi-am băgat nasul prima oară în scrisele montane românești, m-au iritat grozav două lucruri. Unul, că diferiți inși mințeau fără jenă. Iar decurgînd de aici, că nu aveau cum să-i contracarezi, căci nu aveai acces la tipar - stăpînirea momentului (cea comunistă) preferînd mistificări care nu-i tulburau apa, în defavoarea adevărurilor care tulburau liniștea.
Am lucrat atunci la cartea „Sus la munte, la izvor”, în ideea că alde socialismul nu va dura o veșnicie (începuse era reformistă/Gorbaciov, în ogradafrateluicel mare. și anume Uniunea Sovietică). Iar implicit, că atunci cînd unor asemenea rînduri li se va permite să circule liber, minciuna se va evapora, din ale literelor noastre montane.
Or nu a fost așa. Iar apogeul l-a atins descoperirea imaginii lui Emilian Cristea, pe afișul ediției din acest an, a Festivalului Alpin.
Posibil ca despre Cristea să se trateze în calupul „Un munte de istorii” (sîmbătă)
Chiar la deprimare nu am ajuns, dar m-a cuprins sentimentul inutilității, legată de explorările mele istoric-montane.
Ce e drept, dacă nu fugi de așa sentiment (neplăcut...), parcă revine soarele, pe ulița proprie...
Cred că voi merge înainte.
În paralel, mă întreb cum se judecă în acea zonă, a iubitorilor de povești frumoase (furnizate de niște tipi, care astfel ajung să ocupe o poziție superioară, pe acolo. Ei sînt slujitorii Domnului... Iar plebea își scoate pălăria în fața lor, nu de frică, ci de încîntare pentru poveștile furnizate, atît de necesare sufletului dumnealor.
Se prea poate ca acolo să nu prea ființeze ideea de adevăr. Iar asta pentru că acea ființă cu capul spart e total depășită de ceața ce stîpînește locul respectiv. Unde e nevoie de liniște, de roz. Deși ceva se crispează în mine la idee, se pare că acolo contează adevărul care ne convine. El e stăpînul absolut. Altminteri impus de necesitățile sufletești ale indivizilor, cît și de nevoia liniștii...
Ca discurs al dumnealor:
„Vom străbatem conduși de veteranii noștri, teritoriile trecutului cu ale sale alcătuiri și prefaceri în căutarea mai-binelui, cu mari oameni de suflet, de care se cuvine să știm să fim mîndri” (revista „România Pitorească”, 1972)
Așa oameni îți spun că „Hanul Drumeților” a organizat locuri de cazare în Sinaia, nu și că acelea au funcționat în pierdere. Totodată, cînd vreunul pune umărul la atari istorisiri, trage rapid spuza și pe turta proprie, de pildă că el a îngrijit ediția III a „Cărții munților”, de Bucura Dumbravă. Bașca ideea că volumul „ar trebui să se afle în buzunarul fiecărui turist” - eu fiind altminteri rezervat, în privința utilității lui.
Aia e.
E posibil să merg înainte, după acest duș rece (mea culpa, eu nu am mirosit pînă acum realitatea!)...
.
M-aș duce și eu pe acolo, mai exact pentru lansarea (ediției secunde, a) cărții lui Viorel Nicolaescu („Între două lumi”)...
Simt că procedez precum nea Baticu pe vremuri, cînd se ducea la proiecțiile Cristea ori, mai rău, la ședințele de istorie montană ale vreunora. Singurel, poate cu capul nițel plecat, dar la vederea căruia „amicii” capătă disconfort, în fotoliile lor de favorizați ai sorții... Dar, și deși paralela nu-mi pică bine, precum un Ică Giurgiu, el din ultimii 20 ani.
Sînt curios cît mă voi crispa, la vederea vreunor (nelipsiți, pentru firile conflictuale) inamici. De pildă bușteneanca Mariana Antonescu.
Altminteri, cu vreun Mihai Ogrinji m-am vaccinat. Îl consider amic. Asta, în sensul că îl pot întreba, la vreo vedere față în față: „Mișule, cînd ai gata vreun nou perdaf, de-ăla de mers fulgii, pentru subsemnatul?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu