Vreau să pricep ce-i vine, celui mai harnic lăudător al Bucurei (un fel de Mititeanu al lui Cuxi), Emanoil Bucuța, să presteze precum a făcut-o.
„Într'una din serile acestea s'a sărbătorit
amintirea unei scriitoare, care trebuie să fie cu deosebire dragă tineretului.
Ea e autoarea acelei Cărţi a Munţilor, care nu s-ar putea încadra în literatura
noastră decât între cele mai frumoase pagini din Pseudokinegetikos al lui
Odobescu, între
acele pagini despre Bărăgan, de unde, în zilele senine, munţii ţării se
arată albăstrii la orizontul de Miazănoapte [...]
Pe un
postament sub sticlă erau manuscrise şi scrisori către prieteni sau nenumărate
fotografii, cele mai multe in haine de drum şi pe căi de stâncă. Risipite sau
plutitoare peste tot se nfiorau flori albe, ca florile înălţumilor. Parcă
muntele însuşi se mutase aici ca să-şi amintească de cel mai iubit drumeț [...]
Cea mai mare
asociaţie de turism pe care o avem. Touring Clubul, a fost înfiinţată de ea
după război. Cea mai mişcătoare carte a turismului e Cartea Munţilor, scrisă de
ea. Cât vom trải şi vom urca la munte, cei cari am cunoscut-o şi am făcut
aceste drumuri impreună, vom avea totdeauna înainte imaginea ei, pe cărări cu
flori sau pe stânci cu isvoare.
Vom ţine-o
astfel între noi, până când literatura romānā, care o crede incă o străină
scriind in altă limbă, o va descoperi şi ea şi o va primi la sine. Cărţile
Bucurei Dumbravă sunt întâi, prin subiect, ale noastre: cel mai bun roman
despre Iancu Jianu, cea mai zguduitoare cronică a lui Tudor Vladimirescu. «Cartea
Munţilor», Bucegi, Făgăraş şi Råtezat, «Ceasurile Sfinte» petrecute cu Carmen
Sylva între întâmplări de folklor românesc şi pagini de Biblie. Ele nu sunt
însă mai puţin prin limbă. Cele pe a căror copertă se arată că sunt traduse,
sunt, traduse sau revăzute în mare parte de ea, iar altele sunt scrise
deadreptul în limba noastră.” („Boabe de grâu”, 1932, nr 1-2 )
´
Aveam idee de caracterizarea pe care i-o face Constantin Beldie (”Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”), legată de o timiditate față de femei.Întreaga bucată, la PS.
C. Beldie
Dincolo de faptul că, umblînd - prin intermediul condeiului lui Beldie - prin aproprierea cuiva, îmi maI taie din arțagul cu care l-am tratat în ultimele zile (ceea ce, poate, nu e rău), rămîn un pic cu gura căscată la un pasaj:
„Sunteți cumva doritori să aflați veşti sau judecăţi despre noi și
despre cei scumpi nouă venite de pe altă lume și prin mijloace [nu] la îndemâna
oricui? Eu, unul, nu de când, sunt mulți ani de-atunci, proprietarul meu, bărbat tânăr, ofiţer de aviație invalid, cu o nevastă
frumoasă şi un copilaș, m-a invitat la el într-o seară ca să asist la o ședință
de spiri tism. Este adevărat, am primit
veşti veridice și sfaturi care m-au tulburat adânc de la biata maică-mea,
răposată cu mult înainte. Dar proprietarul meu,
medium cu această ocazie, a înnebunit chiar a doua zi și a fost internat la
balamuc, unde a şi murit.
Iar acuma, cineva de aproape, fost funcționar în subordinea lui
Bucuța și care mi-a citit paginile de până acum, neavând, se vede, ce face, s-a
încumetat, fără știrea mea, să chestioneze spiritul unui mare taumaturg și
preot egiptean, Reïs Mu, de care n-ați auzit, desigur, ca și mine, şi anume: ce
crede el despre Emanoil Bucuța, ca și despre analistul, cam cu anasâna, al
zbuciumului acestui om și prieten.
Am dinaintea mea, pe un petec de foaie groasă de ambalaj aflată
la îndemâna mediumului şi scris cu creionul, abia ținând pas cu păhărelul prea
grăbit de pe masă, mesajul de pe cealaltă lume al taumaturgului din a nu ştiu
câta dinastie egipteană, la curent cu măruntele mele îndeletniciri memorialistice
de pe aici:
«Bucuța a fost un om care a vrut să înfrunte legea naturii. A
suferit și eul lui va suferi, fiindcă nu-și va putea găsi echilibrul. În viaţa
ce va urma va fi un mare desfrânat. Așa păţesc cei ce nu se încadrează legilor
vieții. Nimeni nu poate fi erou nesocotind ceea ce destinul i-a hărăzit: celui
ce-i este sete să bea, iar celui ce-i este foame să mănânce. Evoluția se face
atunci când prin rațiune ajungi să-ți dai seama de deşertăciu- nea dorințelor.
Nu este nici un bine să doreşti cu înfrigurare ceva şi să te crezi supraom,
refuzându-ți totul. Prin evoluție să-ţi dai seama de valoarea dorințelor. Ce
folos de sacrificiile lui dacă erau contrarii firii. A fost un om nebun. Era un
inspirat, dar şi-a stricat viața și menirea prin nebunia lui. Cred că ați
înţeles drama vieții lui. Beldie are chemare pentru a adânci oamenii, dar
încă ochii lui sunt închişi adevărurilor eterne. El nu şi-a mințit firea, cu
toate că mulți îl socotesc păcătos. El a urmat firul vieții lui și al
destinului lui. Nu a mințit cu viața. S-a integrat ei.»
Nu-mi dau seama dacă spune adevărul (iar asta îmi face păr măciucă), ori inventează. Ultima eventualitate nu-mi este o scăpare comodă, ci prudență de a nu fi dus cu preșul, fie și privitoare la acel cumplit subiect.
La o adică, Beldie inventează nu departe un dialog cu Cora Irineu, aflată Dincolo
(și de unde, haios, se plîngea de lipsa diacriticelor, la mașinile de scris ale
locului)...
PS
[Motto:] „L'art dangereux de rimer et d'écrire.” (Boileau)
ÎNTÂIUL NUMĂR DIN IDEEA EUROPEANĂ A IEȘIT LA 22 iunie 1919. Era în
zilele tulburi de după război, când țările de cultură, sleite, suspinau după
noi idealuri, iar țara [românească] pustiită, cu toate că acum întreagă, nu
ştia unde să pună mai întâi mâna. Pacea adunase laolaltă câțiva prieteni și
apropiase pe unii străini. Intelectuali toți, ei se simțeau răspunzători de
orice clipă de inacțiune. Farurile se stinseseră de vreme rea şi pe scările
rupte trebuia să îndrăznească cineva până sus cu făclia aprinsă. Gânditori sau
literați, ei erau legați, peste gusturile şi creațiile personale, de convinge-
rea că inteligenţa trebuie, cu conştiinţă şi entuziasm, cheltuită ca un bun
social. Datoria dintâi era o curățire a drumurilor de ruine. Într-o vreme de
granițe închise de duşmănii sau lipsuri, străinătatea se cuvenea să fie din nou
urmărită și împărtăşită, cu toate proaspetele ei preocupări. Ţara era ea însăşi
o stufărie de probleme.
Și atunci, în vechiul vad al Noii Reviste Române, care nu putea,
din greutăți tehnice, să iasă, a apărut Ideea Euro- peană. Era o foaie firavă,
sub grele sarcini. Ea are mândria să nu se fi abătut de la gândul care a
pornit-o și să fi dus cu fiecare număr mai departe rosturile ei.
A informat, mai ales. A informat în toate domeniile. Când
colaboratorii statornici nu-i ajungeau, se îndrepta către cel mai priceput într-o chestiune, sau care o avea mai la inimă, și nu
se sfia să puie alături oameni altminteri opuşi. [...]
Colaboratorii, tot numai o parte dintre cei din pagina întâi,
vădesc deopotrivă lărgime de vederi: C. Rădulescu- Motru, Marin Ștefănescu, D.
Gusti, D. Drăghicescu, Virgil Bărbat, Mircea Djuvara, Vintilă Brătianu, Virgil
Madgearu, D. Ioanițescu, Bucura Dumbravă, Alice Voinescu, Cora Iri- neu, F.
Aderca, Dragoș Protopopescu, Charles Drouet, Al. Popescu Telega, P. Grimm, C.
Sudețeanu, Marcu Beza, Octav Onicescu, Ramiro Ortiz, Ștefan Nenițescu, C. Beldie,
Ema- noil Bucuța. [...]
-
Aş îndrăzni să situez la cele două capete ale unei axe
psihologice ideale, imaginată când încerc să-mi evoc astăzi lumea noastră de la
Ideea Europeană de o parte pe Emanoil Bucuța și de alta pe Cora Irineu; iar ca
un suport, dintr-un metal oarecare, între cele două extremități ale acului
magnetic indispensabil orientării noastre, pe secretarul de redacție al
revistei. E cam complicat ceea ce gândesc şi vreau să
exprim, dar îmi pare surprinzător de exact pentru sinea lucrurilor, deși mă tem
că unii cititori ai mei vor rămâne, deocamdată, nedumeriți.
Apariția lui Emanoil Bucuța la Ideea Europeană a fost de
o cerință neapărată, providențială pentru întreaga fizionomie, de la început și
până la sfârşit, a acestei reviste, ca şi pentru grupul
colaboratorilor din jurul ei. Scrisul lui,
într-atâtea feluri de strălucitor, pus în slujba poeziei, prozei și cronicei,
cum şi prezenţa acestui om excepțional au imprimat o notă proprie întregii
activități redacționale din paginile a doua, a treia și a patra ale revistei,
prima pagină (în care Emanoil Bucuța n-a apărut decât foarte rar), fiind în
majoritatea cazurilor rezervată colaboratorilor din afară, [cu texte] destul de
eclectice sau de mediocre, salvate însă de la un discredit total prin rafistolările
sau şiretlicurile amăgitoare ale titlurilor şi „,manşetelor" cu tam-tam,
inventate de secretarul de redacție, de nu-și mai recunoşteau nici autorii
paternitatea lor, cum şi prin notițele dense, suculente, din paginile a treia
și a patra, mai totdeauna nesemnate şi datorate mai toate lui Emanoil Bucuța.
La celălalt capăt al axei psihologice prezumate am situat, prin
urmare, pe Cora Irineu, Muza gracilă și excelentissimă a Ideii Europene [...].
Greu de închipuit o treabă ca aceasta, cum ar fi un cerc literar
sau o redacție fără o prezență feminină destul de inteligentă cât să înțeleagă
că nu are de ce să se amestece prea mult în ale bărbaților; nici bas-bleu, nici femme savante, ci stând în
colțul ei favorit din redacție, felină cu ochi mari și fascinați, când la unul,
când la altul dintre noi, în toiul dis- cuțiilor aprinse; cucerită, posedată de
brutala, irezistibila vervă masculină la vârsta noastră plenitudinară, eroică
și generoasă, cum o aveam cu toții pe atunci (1919-1923). Emanoil Bucuța și Cora Irineu au fost singurele revelații ale
Ideii Europene, unde amândoi și-au ascuțit condeiele; ceilalți
colaboratori provenind fie de la Noua Revistă Română, fie de aiurea sau
neînsemnând mare lucru, și dispă- rând fară urme. [...]
În ajunul apariției Ideii Europene, în primăvara lui 1919, Dimitrie
(Puiu) Ioanițescu, confidentul frământărilor mele reformatoare de după război,
despre care pomenesc în Cartea a patra a acestor amintiri, îmi spune că a ascultat la o adunare a Convorbirilor literare pe un tânăr
poet, Emanoil Popescu, recitându-şi versurile de o calitate remarcabilă. A
aflat că este funcționar la Casa Asigurărilor Sociale și m-a îndemnat să merg
acolo, să-l cunosc şi să-i obțin colaborarea la revista ce o pregăteam. Am mers, l-am cunoscut şi l-am câştigat fără nici o
dificultate şi fără nici o făgăduială de onorar, lucru normal pe acea vreme
[pentru reviste], afară numai de Viața Românească, revistă-magazin care-și
plătea colabo ratorii din abonamente achiziționate cu ghiotura prin cluburi şi printre
membrii partidului liberal. Tot cam aşa îl descoperisem, pentru Noua
Revistă Română, pe profesorul, filozoful, sociologul, odraslă a universităților
americane Virgil Bărbat, fire, și acela, mai dificilă, mai prepuelnică decât
l-aş fi bănuit pe Emanoil Popescu când am dat ochii cu el.
[…]
Numele de Bucuța cu care avea să semneze Emanoil Popescu era al
mamei sale, latinizat în actul ei de botez în Bocutia, după obiceiul popilor noştri de ispravă din Ardeal, care îndemnau
părinții să dea copiilor prenume biblice sau altfel, greu de maghiarizat,
cum aveau și neamurile mele de pe acolo: Adam, Eva, Iosif, Lazăr, Anisia,
Verona, Achim, Macrina, Bucura. Am cunoscut-o de aproape și o afecționam nespus
de mult pe Maia, cum i se spunea, ca pe maică-mea pierdută în copilăria mea;
între altele, fiindcă numai un deal le despărțea satele lor de origine, lângă
Cohalm-Rupea: Hoghizul, satul mamii, și Dăișoara, al Maiei. Dar marea sus-
ceptibilitate a poetului suferea, pe drept cuvânt, la maltratarea valahizantă a
numelui său în „Bucuţă", foarte obişnuit chiar între prieteni și
cunoscuți. N-ar mai fi să pomenesc aci de ieftinele glume ale lui Neculai Iorga
și Tudor Arghezi, care încercau un calambur pe potriva delirului lor scatologic
(bucă-Bucuță; petite fesse); aşa cum altul, tânăr academician, poet nouros,
făcut, iar nu născut, şi filozof inaccesibil minților noastre (de ex: „Un
cuvânt. - Marea e apă, dar nu adapă." Lucian Blaga, Discobolul, p. 92, Ed.
Publicom, 1945), încerca, semnând cu numele lui întreg, alt calambur nefericit:
Rădu- lescu-Motru în,,mortu". Câteva exemple despre nivelul bunu lui-gust
chiar la unii oameni reputați „,de carte". [...]
Nu l-am auzit niciodată pe Bucuța pomenind de taică-său,
cum nici pe Arghezi de maică-sa. Avocatul timocean, care-i era
devotat și i-a întocmit formele de pensionare, îmi spunea că în actul de naştere părintele lui Bucuța e trecut ca având
profesia de „servitor". Dar pe
maică-sa o aveam aproape în fiecare duminică la noi la masă, cu un țoi de țuică
și un pahar de vin bun dinainte, lucruri de care ducea lipsă din pricina
blestematei de abstinențe a feciorului şi nurorii sale, cu care locuia. Era o foarte plăcută, bravă și gureșă ardeleancă de-a
noastră, cu bun-simț, cuviinţă şi omenie, de nu mai puteam de dragul ei, luând-o
când o vedeam în brațe și sărutând-o ca pe maică-mea. Avea distincția proprie
și înnăscută a fe- meilor ardelence și o prindea minunat face-à-main-ul ce-l
avea cu un șiret negru pe după gât. I-am țipat odată: „Maie, dragă, eu trebuia
să-ți fiu fecior, nu păgânul de Bucuța care bea numai apă!"
Nu-mi venea a crede - după
firea și mintea mea deschisă şi călcând în străchini, cum le mai am uneori şi
astăzi - cât de nesuferit trebuie să le fi căzut soților Bucuța glumele mele
neghioabe pe seama abstinenței la băutură practicate în casa lor, ba chiar
stând, aş zice, la temelia casei lor, unde, când eram poftiți cu ai mei la
masă, veneam cu sticla mea de vin ţinută, ținută tot timpul lângă mine, pe
podea, fiindcă li se scurgeau ochii după ea copiilor din casă, cât și unor
musafiri afectând conformismul locului. Căci Emanoil și Eufimia lui se
cunoscuseră şi se luaseră împreună pe când erau amândoi membri ai unei
asociații de importație străină la noi în țară şi de deviație puritană, cum
sunt atâtea prin țările protestante, practicând şi propovăduind tot ce poate fi
mai trist pe lume: abstinența de la orice băutură și, mai ştii?, chiar
abstinența sexuală, de vreme ce membrii acestei asociații cu indivizi, desigur,
alterați sufleteşte şi, de aceea, funestă genului omenesc și denumită, nu ştiu
de ce și pentru ce, Bunii Templieri - îşi ziceau unii
altora,,frate" şi „soră“.
Dar, în sfârşit, cu riscul de a fi excomunicați din această
asociație ca niște incestuoși, Emanoil și Eufimia s-au luat, vrând-nevrând,
ajungând să facă chiar copii, spre hazul cucoanelor noastre, prietene casei
lor, care afectau a nu se putea dumiri cum de au reuşit soții Bucuța, cei atât
de austeri şi de gravi unul cu altul, să-i facă pe acești copii, fiindcă nimeni
nu auzise sau văzuse la ei vreun cuvânt sau vreun gest de intimitate între
soți, numindu-se totdeauna între ei cu numele lor întreg de botez, fără
diminutivele obișnuite în toate căsniciile, şi evitând tutuiala în lume.
Acest rigorism interior se complăcea la Bucuța cu unul exterior: totdeauna
în haine negre, cu o pălărie neagră cumpărată de nevastă după măsura cunoscută
a capului, fără măcar s-o încerce în oglindă; cu mustățile lăsate în jos, „pe
oală", completând trăsăturile lui vag mongoloide, turanice, ce aduceau cu
ale lui G. Clemenceau, cu o indiferență totală pentru orice cochetărie
masculină. Credeți că astea n-au cumva vreun raport cu psihologia omului? N-am
purtat în viața mea haine negre decât la nuntă și pe cele păstrate acum pentru
înmormântarea mea. De aia, se vede, nici cerul gurii nu-mi este negru, ca la
unii câini. Contrast, orișicum, ciudat şi izbitor la Emanoil Bucuța între
această morgă a lui exterioară, ilustrație parcă a unui rigorism prea afectat,
şi strălucita lui vervă spirituală, luxuriantă și colorată, excelând în
aluzii libertine sau mici răutăți din preaplinul său înnăscut şi viril, căruia
i-ar fi sacrificat bucuros până şi necesarele lui relații cu lumea,
atrăgându-şi, după cum s-a şi întâmplat, duşmăniile latente ale unor fandosiți
cu aere de parveniți ai culturii noastre, de bonzi universitari și academici,
cum erau V. Pârvan şi D. Gusti, în permanență molestați de Bucuța atunci când
lucra cu ei în întreprinderi culturale, răsărite mai toate din absența
personalităților creatoare cu adevărat proeminente şi care au umplut, cu zelul
lor propagandistic, golurile celei mai sterpe epoci, îmi vine să cred, din
cultura românească, cea de după războiul de întregire.
Abstinența de la orice băutură a lui Emanoil Bucuța îşi avea basmul
ei, ea explicându-se, mai întâi, printr-o reală oroare de alcool, la amintirea
numai a tatălui său mort pre matur şi neştiut; [cel] care, din intemperanțele
lui, mai transmisese poate băiatului acea tară congenitală a piciorului mai
scurt, cum și cine poate ști? - acea strălucire fulgurantă a minții lui de poet
(,,doctă și sacră beție", spunea Boileau, legislatorul Parnasului)
nerezistând intemperiilor vieții și, de aceea, destrămată fărâme-fărâme în
optsprezece ani, îmi spunea Maia; iar văduva lui din a doua căsătorie,
profesoara Lucia Borș-Bucuța, îmi mai spunea că abstinența și acţiunea lui de
misionar în fruntea Bunilor Templieri ar fi fost conse- cința unei glume prea
crude pe care elevul de la Sf. Sava, Emanoil Popescu, şi-ar fi permis-o față de
un coleg al său care nu pusese până atunci băutură în gura lui, silindu-l să
bea, făcându-i-se de aceea rău, ispititorul având după ispravă re- muşcări şi,
ca pedeapsă, osândindu-se la o abstinență totală pe tot restul vieții lui, cum
și la o acțiune de misionar pe acest tărâm pustiu al abstinenței.
Temperament chiar de abstinent într-ale vieții nu avea însă Emanoil
Bucuța, fiindcă, în ciuda afectației sale austere, era pofticios, mai ales după
carne și după dulciuri, şi urmărea cu coada ochilor, stând lângă mine la
volanul mașinii, femeile ce ne ieşeau înainte; pe cele mai frumoase şi din
preajma noastră maltratându-le cu ironii și curtoazii în doi peri, din ciudă şi
din teamă că infirmitatea lui l-ar face cumva ridicol în fața lor; iar pe
nevestele noastre cele virtuoase tratându-le cu o politețe
rece şi tăioasă, de parcă ar fi preferat, îmi spunea una din aceste cucoane, ba
chiar cucoana mea, să fie luată la palme; ceea ce însemna că sărmana
virtute nu este în prea mare favoare nici chiar în lumea abstinenților. Puritanismul lui Bucuța sta mai degrabă ca o
mască rigidă pe sufletul acestui om prea sensibil, senzual și pasional, cu
puternice instincte erotice abia trădându-se în unele poezii ale lui, în aluzii
şi jocuri de cuvinte de care se folosesc îndeobşte toți obsedații sexual.
Qui dit puritain, dit méchant. De aci
legenda „răutăţii" acestui om (care mi se plângea: „Spune tu, Beldie, sunt
eu om rău?"), în realitate mândru scut de apărare împotriva propriilor
sale complexe de inferioritate care l-au turmentat toată viața, infirmitatea
piciorului său și originea socială prea modestă [...].
Vir pilosus, vel fortis, vel libidinosus
(bărbatul păros este cel mai voinicos și mai curvăsăros); l-am văzut odată pe
Bucuța gol pe plajă cu toate podoabele lui și cu un stufăriș de păr sălbatec
irupând de-a lungul şirii spinării; şi ne-am speriat
altă dată, Cora Irineu și F. Aderca și cu mine, la clocotul râsului lui enorm
și cu spume, de glumele și à propos-urile lui mult prea deocheate şi mai fără
perdea, dezlănțuite prin pădurea Peleşului, unde rătăceam cu toții într-o vară,
și asta numai și numai din pricină că masculul sau faunul, sau silenul, sau
satirul - geniile silvestre personificând for- tele sălbatice ale naturii - era
întărâtat pe atunci de carnea albă şi ațâțătoare, prin farmecul ei lenevos şi
lasciv, a prietenei şi colaboratoarei noastre; eu mai păstrând şi astăzi
aci, în fața mea, ca un presse-papier în atenția musafirilor mei de treabă, o
piatră lunguiață și rotunjită în chip şi măsură potrivită de phallus, pe care
se mai poate încă descifra scrisul de
acum treizeci de ani al lui Emanoil Bucuța: Coram populo*.
Calambur ieşit dintr-o obsesie sexuală continuă şi greu
disimulată la acest om care, tot pe atunci, bântuit cum era de atâtea și atâtea
contradicții dintre cerebralitatea lui autoflagelantă şi natura sa greu de
împăcat, scria în Ideea Europeană, cu o voluptate amară, despre
cingătoarea de cazne, bătută pe dinăuntru în cuie, cu care ar fi vrut parcă să
se mortifice pe sine [...].
Din aceeaşi vrăjmăşie cu natura lui cea tare, care avea
să biruie, strivindu-l, într-o luptă inegală, Emanoil Bucuța şi-a
selecționat - după o lege a lui, represivă
pentru funcțiile sale fireşti, printre care, cea mai de seamă, invenția
poetică, brusc curmată la el - toate femeile lui: pe Eufimia, prima soție,
luată după ce fusese mai întâi îndrăgostit de sora acesteia, Cristina, dar
răzgândindu-se şi luând-o pe Eufimia când află că aceasta este ofticoasă; apoi
pasiunea lui, nu se ştie de ce natură, pentru o ființă fără sex și fără alte
disponibilităţi; și, în sfârşit, cea de a doua lui soție, după moartea celei
dintâi, Lucia. Înger providențial prin devotamentele și sacrificiile ei
supraomeneşti, dar cu o mână şi obrazul drept greu
mutilate de un accident nenorocit.
Singură Cora Irineu, suavissima atque optatissima femina,
impecabilă făptură până la bijuteria rară a degetului ei mic de la picior,
singură ea ar fi putut fi gratificată cu un omagiu deplin şi exultant al
prietenului nostru, eveniment care l-ar fi salvat, sunt sigur, din tot
zbuciumul complexelor lui, de toate chinurile îndoielilor şi ezitărilor lui,
l-ar fi împăcat până la urmă cu sine însuși și cu natura lui rebarbativă, l-ar
fi îmbunat cu lumea, cu prietenii și cu duşmanii - şi ni l-ar fi păstrat,
teafăr și lucid, cu toate facultățile lui creatoare, înăuntrul marilor sale
vocații.
Însă nedomolita lui ciudă, ranchiună sau
temerile lui ascunse şi instinctive în fața omenirii valide se traduceau
mai degrabă prin tortura zilnică a lui, printr-o alegere neîmplinită a femeilor
lui, prin persecuția Obiectului dorit, râvnit, poftit [...].
Eufimia venise de la Vidin cu cele două surori ale ei, Luiza și
Cristina, și cu fratele lor zidarul, debutând în postul de casieriță la „Plosca
de aur", vechiul magazin cu pânzeturi din Bărăţie. Nu ea era cea mai
plăcută dintre surori; iar cele trei naşteri din căsnicia ei cu Bucuța o
obosiseră curând de tot.
Disprețuind orice cochetărie sau chiar numai grija pentru cum este
datoria unei femei să se înfățișeze lumii, sau chiar celora ai ei sau mai de
aproape, Eufimia ne descuraja pe toți prietenii cu acea continență austeră și
amară, proprie fizionomiei ingrate și defiante cu lumea
a Bucuțenilor. (Un amănunt: pudra,
rujul, apa de colonie, coafatul și manicuratul erau socotite ca dezonorante în
menajul lor; sutienul și portjartiera, necunoscute în garderoba lor; încât
lumea se întreba, pe la recepții și premiere, de unde nu lipseau: „Cum? Asta
este doamna Bucuţa?"); iar copiii
Bucuțenilor, crescuţi în frica nu a lui Dumnezeu (nici pe departe n-am văzut în
casa asta cultivându-se legea creştinească!), cât a biciului cu şapte cozi,
cnutul căzăcesc pe care-l vedeam atârnat în perete, completau, cu ferocitatea
şi ostilitatea lor fățișe, panorama acestei căsnicii de tristă figură (cuvântul
„căsnicie", pretindea Bucuța, vine de la „caznă").
Însă misiunea ei eminentă nu și-o afla Eufimia nici în gospodărie şi nici în creșterea copiilor, care i-au scurtat
din viață, agravându-i sufocațiile acestei mame mereu cu sufletul la
gură, cum o vedeam adesea, ca pe un îmblânzitor neputincios în cuşca fiarelor
revoltate.
Eufimia prefera mai degrabă rolul de şef al antreprizei
peste soțul scriitor cu reputație, pus să robotească acum numai în
activități lucrative, chiar de-a doua şi a treia mână (ani de
zile, zi şi noapte, a corectat Bucuța manuscrisele fără stil, fără acorduri
gramaticale, fară ortografie și punctuație, cât și miile de pagini compacte ale
„Arhivei pentru știința şi reforma socială", morman inutil de probleme
răsuflate ale răsuflatului sociolog D. Gusti); în afară de asta, găsindu-l pe
toate drumurile îngăduite hârtiei tipărite și păturite în fel şi fel de cărți,
broşuri şi reviste, biblioteci și publicații ale Ministerului Muncii, ale
Institutului Social Român, ale Direcției Generale C.F.R.; și mai ocupând câteva
situații de conducere administrativă în minister, în comi- tetul de radio, la
Fundațiile Regale [...].
Ori că din îndemnul Eufimiei sau poate chiar din firea lui
ardelenească, mai dârză decât a mea, Bucuța era, fără să ni se arate, aprig
după câştig şi, la fel ca țăranului ardelean din părțile noastre, nu-i repugnau
mijloacele. Cu alte cuvinte, scria la o revistă a ceferiștilor, la o alta a
societății funcționarilor publici, pagini de un scris literar de ocazie,
contrafăcut, numai fiindcă i se plătea; și era totdeauna gata să țină o
conferință cu orice subiect, în orice adunare sau urbe din ţară şi la orișice
dată din calendar, iarăşi fiindcă i se plătea. Am văzut ardelence cu pielița
curată și catrințe proaspete pe ele, unele tinere, altele,,borese" în
toată firea, slujind prin hotelurile cu odăi multe în care se perindau zi şi
noapte perechi-perechi de îndrăgostiți ocazionali pentru o desfătare de o
clipă; aducându-le ştergarul, apa caldă, netezind aşternutul mânjit după
plecarea acestora, scoţându-le lăturile, mirosindu-le în acest timp urmele
spasmului lor pasager. Nici o femeie din Regat nu se angaja la asemenea
treburi, afară de câteva țigănci sordide pe la bordelurile de periferie. Atâtea
alte ardelence de-ale noastre, printre care poate verișoare și nepoate de-ale
mele sau de-ale lui Bucuța, slugăresc cu anii prin casele ovreilor de orice
condiție, dorm prin vizuini, fără aer și fără soare, la subsol, deşi au deschis
ochii peste cea mai frumoasă țară din lume, cum o numeşte Niculae Bălcescu.
Când m-am dus într-o vară prin Ţara Făgăraşului și m-am oprit în Veneția, satul
unor slugi de la o întreprindere ce o conduceam, am rămas încremenit. Oamenii
ăștia erau în sat la ei, în casa lor plină de ţoale și în ograda lor mult
cuprinsă, cu vite, porci şi păsări, mai boieri decât toți pârliții de
„boieri" împuşcă-fraieri ca mine şi ca alții, de la care primeau bacşiş,
[cărora] ne ziceau,,să trăiți!" şi ne spălau scuipătorile.
Dar, în afară de această uzură zilnică pe urma blestemaților de
bani și iar bani, sărmanul nostru prieten mai înnodase relații aşa zicând
înalte, sau de societate, dar costând iarăşi timp şi osteneli, cu coconeturi de
vârstă canonică vârâte prin fel de fel de asociații, mă rog!, culturale, unde
n-aveau ce căta decât numai ca nepricepându-se sau alungate fiind de la alte
rosturi ale muierii. Și făcând Bucuța astea toate
pentru ce?... De gura Eufimiei, cea cu fumurile şi gărgăunii ei de pricopseală
și de parveneală cu care a venit de la Vidin și care ni se fudulea la noi în
casă că a stat la masă cu niște „prințese"?... (Am fost și eu
invitat o dată la o recepție în casa Didinei Cantacuzino, unde am stat cu
nevastă-mea, cu soții Bucuța și soții Rebreanu cam după ușă, necunoscuți și
neluați în seamă de nimeni.) Sau poate, din socotința lui nebunească că s-a
aflat (auzi colo!), după taică-său și maică-sa, la „marginea societăţii"
de atunci [...]. Cu timiditățile și resemnările proprii
tuturor intelectualilor, Emanoil Bucuța, în care atâţia dintre noi
întrevăzuseră pe unul dintre cei mai de seamă poeți și prozatori ai noştri, se
înhămase, vrând-nevrând, la jugul cel mai greu al vieţii, cu o femeie bolnavă
și roasă de ambiții lângă el, cu copii peste orice putere omenească de stăpânit
în instinctele lor prădalnice. Steaua
poetului începu de atunci să pălească, poezia lui n-a mai văzut-o apărând de la
o vreme și mulți ani după aceea nu l-am mai urmărit
pe acea pârtie alunecoasă care avea să-l ducă înspre periferiile nobilei
îndeletniciri a scrisului, cercând, fără a reuși, să-şi acomodeze mintea și
scrisul, ambele de esență superioară, pe măsura unui culturalizator neapărat al
maselor, a unui educator, vezi Doamne, al bietului nostru popor, de la al cărui
geniu autentic, noi, scriitorii, cărturarii, intelectualii, sau cum naiba ni se
mai spune, avem încă atâtea și atâtea de învățat.
Un viitor istoric al culturii româneşti de după războiul nostru cel
norocos va trebui să insiste, odată și odată, asupra acestei
farse a culturalizării maselor, cât şi asupra dramei intelectualilor noştri
precipitați într-un climat atât de rentabil culturalilor și propagandiștilor,
adică indivizilor fără nici un talent sau meserie avuabilă, și atât de ostil
creatorilor de valori culturale originale, din acelea care înfruntă, la
rigoare, nivelul de înțelegere şi gustul prea comun al publicului. Am
cunoscut și eu de aproape această minciună a culturalizării satelor şi oraşelor
noastre. L-am însoțit pe Bucuța, cu Renault-ul meu de 6
HP, mai întâi în două inspecții pe la bibliotecile săteşti: una, dată în grija
învățătorului din Ciocăneşti-Ilfov, iar alta în a unui funcționăraș al
Asigurărilor Sociale, din Turtucaia. După ce-am privit cu jale la dulapul cu
cărți prăfuite, cu registrul-inventar rămas intact de la donația, primă și
unică, a bancherului cu ifose culturale Aristide Blank şi cu registrul de
împrumut al cărților virgin de orișice însemnare, inspecția noastră din
Ciocăneşti s-a încheiat cu o masă aleasă şi vin negru în „cămașa" lui, la
conacul domnesc al lui Grigore Ghica Vodă, cel de lângă balta încremenită sub
luna îmbobocită, sub nuferii și crinii albi de apă tăiați ca în argint, sub
pădurea de trestii și papură, sub zboruri repezite de rațe, unde ne aştepta
coana Didina Cantacuzino, aprigă culturalizatoare a maselor, dar nu şi a
băieților ei proprii, cu care era înduşmănită la cuțite pe chestii de averi
mari de împărțit [...]. Dar de pe urma
acestor concesii față de sine şi de mândra lui conştiinţă literară, lucru
pentru care sunt sigur că Emanoil Bucuța suferea adânc, gustata el măcar deliciile intime ale unei existente confortabile, dulcile
răgazuri ce le aştep- tăm în schimbul ostenelilor şi compromisurilor noastre de
dimineaţa până seara? Nici atât!... Casa lor din str. Grigore Alexandrescu
nr. 17, cumpărată cu ceva bani și cu alții mai mulți împrumutați pe la bănci
(,,Îmi vine să mă sinucid, Beldie, când primesc avizele de plata
ratelor!") era o casă-va- gon veche, imposibil de încălzit iarna, când toţi
stăteau cu paltoanele pe ei, closetul despărțit de sufragerie numai prin- tr-o
ușiță falsă, bucătăria și atenansele înşirate de-a lungul unui coridor cu
geamlâcul putred și cu un singur rând de ferestre, unde locuia și Maia, cu
surorile și slugile Eufimiei.
Ce bine locuia în acea vreme un pârlit de chiriaş – nu proprietar
ca Bucuțenii și pe care nu vi-l mai numesc - într-unul din cele mai centrale şi
confortabile blocuri din Capitală; şi mai având încă o garsonieră elegantă în
Parcul Bonaparte, voluptuos amenajată. L-am dus într-o zi acolo pe nefericitul
meu prieten, fratele Manolache Bucuța, când
începuse a-şi da seama cât de greşită i-a fost rețeta de viață. L-am dus fără
să ştie unde, pe potecile întortocheate cunoscute numai mie şi în absența
preatinerei gazde domnind peste inima mea, peste divanul nostru înflorat, peste
pianul Biedermayer cu suspine din Chopin, peste colțul rustic cu naive icoane
ardelenești pe sticlă. A rămas împietrit locului Bucuța cu ochii la
fotografiile de pe noptieră ale amanților, în conflict și ei, desigur, cu unele
rânduieli ale acestei lumi, dar nu cu cele ale propriei noastre firi și nici
chiar cu rânduielile lui Dumnezeu. M-a smucit cu violență de braț, m-a privit
cu privirile lui duse încă de pe atunci, spunându-mi la obraz: „Tu, Beldie, tu
singurul ai înțeles!" [...]
Gluma lui Bucuța, emancipată, ingenioasă şi licențioasă, dar
gratuită, inofensivă în intențiile ei nedesluşite; de o fantezie proprie şi un
vocabular numai în aluzii malițioase sau imagini subite; aplicată la
particularitățile, ticurile și cusururile, mărunte și cotidiene, ale
prietenilor şi neprietenilor, ale colaboratorilor săi mai ajunşi, mai apropiați
sau inferiori; această glumă a lui Bucuța îşi avea, poate, originea intimă în
nevoia imperioasă sau capriciul lui de a sparge, din când în când, zidul sever
al complexelor sale, ordinea prea simetrică ce şi-o impusese și la care ținea,
deși nu era chiar pe potriva firii sale insubordonate, de n-ar fi fost
blestematele lui temeri şi intimidări, mereu pomenite aci. [...]
Plecasem odată cu Cora în nu mai ştiu ce ascunziș de la munte,
feriți, pe cât puteam, de ochii şi gura rea a lumii lăsând vorbă la tipografia
noastră, unde ne aveam și redacția Ideii Europene, cum că am fost chemat
urgent... la Cluj. Dar, la întoarcere, găsesc pe biroul meu aceste rânduri
scrise de Emanoil Bucuța și semnate de încă doi prieteni din redacție:
Domnule secretar de redacție,
În interesul urgent al revistei, avem onoarea să vă întrebăm dacă,
la Cluj, unde ați fost chemat brusc, era „Primăvară". Ne pare rău că de
atâta vreme rea se poate zice că nici n-ați văzut Clujul şi ne temem că de
grija igrasiei ați petrecut mai mult în pat.
Colaboratori:
Emanoil Bucuța
Ramiro Ortiz
Ştefan Nenițescu [...]
Activitatea de scriitor a lui Emanoil Bucuța, cea poetică mai ales,
nu-l îndemna la nici o afectare sau demonstrație de nici un fel. Era sfios ca
un june debutant când îmi punea pe masă, cu privirea într-altă parte, versurile
lui spre publicare în Ideea Europeană. Eu însumi, care pe atunci mă pricepeam să
dau prieteneşte brânci la treabă
oamenilor, eram intimidat când cercam să-l conving, fără succes, a-şi aduna în
volum poeziile din plina maturitate a talentului lui, apărute în Ideea
Europeană, în Convorbiri literare, în Gândirea şi în Cuvântul liber, precum
Cetate de Argint şi cele fără titlu, numai cu o numerotație de cifre romane.
Schimba totdeauna vorba!... Sta singuratec şi tăcut în cortul lui sfânt, cortul
biblic «al descoperirii» cu nourul Domnului veghind deasupra şi nelăsând pe nimeni
să intre... [...]
Emanoil Bucuța a început să scrie în Ideea Europeană sub
o rubrică proprie, „Carnetul unui drumeț", care nu depăşea o coloană-două
și era semnată Em. B. Pe atunci, prietenul nostru era nu numai un entuziast
călător pe dealuri de munte şi prin toată ţara, dar și un harnic realizator,
alături de Gold-Haret, Bucura Dumbravă, Dr. Urechia, Ion Coman și alții care au
întemeiat primele noastre asociații turistice (Hanul Drumeţilor şi
Touring-Clubul României), cum și primele adăposturi în Carpați, unde, până
atunci, numai sașii îşi avuseseră organizațiile lor solide pentru drumeţie şi
spor turi de iarnă.
Cu tot anonimatul semnăturii lui, „Carnetul unui
drumeţ" a atras atenția cititorilor repede și de la început atât prin
cuprinsul de un interes nou, etnografic, istoric sau numai turistic, cât şi
printr-o proză nemaiîntâlnită în scrisul românesc, numai în vârf de peniță
scrisă, numai în arabescuri şi volute cioplită [...].
Tot pe atunci începuseră să apară în revista noastră unele din
poeziile lui Emanoil Bucuța, adunate prin decembrie 1920 sub titlul Florile
inimii. Câteva din aceste poezii ar fi de reamintit, între altele, fiindcă
ne descoperă, iarăşi, pomenitul temperament robust şi sanguin al poetului,
care, sub aripa exclusivă a poeziei, și-a putut lua aci îngăduințele sale
firești, altfel stingherite de funestele lui ortodoxii. [...]
Farmecul nedesluşit al lui Emanoil Bucuța, atât al omului, cât şi
al scrisului său, te întâmpina, dulce-acrişor sau aspru-amar, în orișice
împrejurare care te apropia cumva de el, ca pentru o cunoștință greu aflată, ca
pentru o descoperire, în viaţa noastră, pe care o aşteptăm de mult. Il
recunoşteai dintr-odată şi de departe în poezie, proză, recenzii, note și
polemici; o convorbire cu el la un colț de stradă nu era niciodată vreme
pierdută; corespondența lui cu scris filigranat mai păstra pentru noi ceva-ceva
din savoarea și interesul permanent al scrisorilor lăsate de oamenii veacului
al XVII-lea şi al XVIII-lea (Saint-Évremond, Voltaire, Vauvenargues, Diderot),
admirabila artă epistolară pierdută în zilele noastre din neastâmpărul și
automatismul funcțiilor noastre pe toate planurile vieții - triumf al omului
despuiat de orice personalitate.
Cea dintâi manifestare a lui Emanoil Bucuța în public, în ciclul
conferințelor Ideii Europene din toamna lui 1922, când a vorbit despre Papini,
necunoscut pe atunci decât numai câtorva dintre cei prea puținii noştri
cititori de literatură italiană, a fost încă o revelație pentru noi,
ascultătorii. Fără nici o foaie dinainte, vorbitorul
ne-a uimit până la stupefacție cu strălucirea multistelară a minții sale cu
adevărat inspirate, cu improvizațiile lui subite, elaborate sub ochii noştri,
cu desfrâul, aş zice cosmic, al unei inteligențe artistice creatoare de
frumuseți inedite și multiple - însuşiri pe care, mărturisesc, nu le mai
întâlnisem la nici unul dintre vorbitorii şi scriitorii noştri cunoscuți. [...]
Sunteți cumva doritori să aflați veşti sau judecăţi despre noi și
despre cei scumpi nouă venite de pe altă lume și prin mijloace [nu] la îndemâna
oricui? Eu, unul, nu de când, sunt mulți ani de-atunci, proprietarul meu, bărbat tânăr, ofiţer de aviație invalid, cu o nevastă
frumoasă şi un copilaș, m-a invitat la el într-o seară ca să asist la o ședință
de spiri tism. Este adevărat, am primit
veşti veridice și sfaturi care m-au tulburat adânc de la biata maică-mea,
răposată cu mult înainte. Dar proprietarul meu,
medium cu această ocazie, a înnebunit chiar a doua zi și a fost internat la
balamuc, unde a şi murit.
Iar acuma, cineva de aproape, fost funcționar în subordinea lui
Bucuța și care mi-a citit paginile de până acum, neavând, se vede, ce face, s-a
încumetat, fără știrea mea, să chestio- neze spiritul unui mare taumaturg și
preot egiptean, Reïs Mu, de care n-ați auzit, desigur, ca și mine, şi anume: ce
crede el despre Emanoil Bucuța, ca și despre analistul, cam cu anasâna, al
zbuciumului acestui om și prieten.
Am dinaintea mea, pe un petec de foaie groasă de amba- laj aflată
la îndemâna mediumului şi scris cu creionul, abia ținând pas cu păhărelul prea
grăbit de pe masă, mesajul de pe cealaltă lume al taumaturgului din a nu ştiu
câta dinastie egipteană, la curent cu măruntele mele îndeletniciri memorialistice
de pe aici:
„Bucuța a fost un om care a vrut să înfrunte legea naturii. A
suferit și eul lui va suferi, fiindcă nu-și va putea găsi echilibrul. În viaţa
ce va urma va fi un mare desfrânat. Așa păţesc cei ce nu se încadrează legilor
vieții. Nimeni nu poate fi erou nesocotind ceea ce destinul i-a hărăzit: celui
ce-i este sete să bea, iar celui ce-i este foame să mănânce. Evoluția se face
atunci când prin rațiune ajungi să-ți dai seama de deşertăciu- nea dorințelor.
Nu este nici un bine să doreşti cu înfrigurare ceva şi să te crezi supraom,
refuzându-ți totul. Prin evoluție să-ţi dai seama de valoarea dorințelor. Ce
folos de sacrificiile lui dacă erau contrarii firii. A fost un om nebun. Era un
inspirat, dar şi-a stricat viața și menirea prin nebunia lui. Cred că ați
înţeles drama vieții lui. Beldie are chemare pen- tru a adânci oamenii, dar
încă ochii lui sunt închişi adevă- rurilor eterne. El nu şi-a mințit firea, cu
toate că mulți îl socotesc păcătos. El a urmat firul vieții lui și al
destinului lui. Nu a mințit cu viața. S-a integrat ei."
...Asta s-a nimerit a fi chiar în ziua aceea de sfârşit de iarnă
când, alături cu Neli de odinioară - prietena, camarada şi consolatoarea de
zile rele a tuturor trăsniților, ca mine şi ca alții și ca tânărul nostru
prieten, poetul Plantaţiilor, pe care abia îl îngropasem atunci - deretecam de
primăvară şi mângâiam amândoi, cu un cuvânt de amintire și câteva fire blonde
de mimoză, mormântul lui Emanoil Bucuța de la Sfânta Vineri. [...]
PLECAT DE PE LUME ÎN OCTOMBRIE 1946, EMANOIL BUCUȚA va fi având
poate de furcă cu datul socotelilor către vameșii împărăţiei necunoscute, la
porțile căreia toți vom bate fără să-i cunoaştem cântarele de judecată. Căci
zice Preafericitul Iero nim, marele Părinte al Bisericii creştine din veacul
al IV-lea, preaînvățat filozof și luminat interpret al Bibliei, Iuvenalul
creştin al epocii sale: „Cântecele poeților?... Hrana dracilor!" Pe câtă
vrema Cora Irineu, plecată în februarie 1924, n-avu nici timp și nici vreo
pricină oarecare să supere pe Dumne- zeu și pe oameni, decât poate numai cu
prea gingășia și cu feblețea feminității ei. [...]
Plutôt souffrir que mourir...* - încheie le bonhomme La Fontaine
fabula lemnarului din pădure stând la tocmeală cu Moartea.
Dar până la această simplă și înțeleaptă regulă a fabulistului nu
ajunsese Cora Irineu, care făcuse totuşi filozofia, apărând în redacția noastră
nu atât ca scriitoare, ci ca o cunoştinţă şi colegă a noastră de la sălile de
cursuri ale Universității și de la ședințele Societății Române de Filozofie.
Nu ajunsese, fiindcă Eriniile - divinitățile geloase ale Infernului, cărora le
plăcu, spune Homer în Cântul XX din Odiseea, să pedepsească fiicele lui
Pandareos fiindcă depă- şeau, prin grația și mintea lor, limitele
imperfecțiunii omeneşti - o urmăreau de mult pe Cora, cum ni se plânge într-o
scrisoare, alegând-o ca victimă a lor, cea mai însemnată de viață, de subtilitățile ei și de diamantele ei", cum scria
Emanoil Bucuța în necrologul de la 17 februarie 1924. Eriniile sau Furiile,
Megera, Alecto sau Tisifona, o urmăreau pe Cora de aproape, chiar din preajma
ei și sub înfățişarea cine ar crede? - a maică-sii, văduva medicului din
Constanța, și a fiicei acesteia, arhitecta - amândouă de o natură atât de
deosebită de a celorlalte trei surori înfrățite în acelaşi destin şi trebuind,
odată și odată, să lase loc mai departe [a]celora mai bine pregătite decât ele
pentru aspri- mile și compromisurile acestei vieți. Sunt lucruri pe care le-am
cunoscut la vremea lor și în intimitatea lor și al căror ecou trist l-am găsit
apoi în Jurnalul intim ținut de scrii- toare şi descoperit sub căpătâiul
roşu-aprins de sângele încă proaspăt, năvălit dintr-o inimă sfârtecată de un
glonte binetintit. [...]
Cora Irineu făcea parte, aşadar, dintr-o familie de sinucigaşi.
Căci există familii cu sinucigași în serie, așa cum există familii cu
accidentați mortal, eredități cu morți violente sau cu centenari uitați de
Dumnezeu și de moarte. Alte două surori ale Corei muriseră, una, ca și ea, de glonț,
alta în flă- cări; iar pe un frate, altminteri întreprinzător, dibaci și har-
nic, îl pândeşte până și astăzi sfoara de la perdea în chip de ştreang. [...]
La îngropăciunea lui Emanoil Bucuța, un sac cu oase mari și goale,
aproape impudice şi stropite repede cu vin şi untdelemn în bolboroseala omului
bisericii, îi fu aşezat între picioare: era tot ce mai rămăsese din zbuciumul
zadarnic al Eufimiei lui. Așa cum, la îngropăciunea bătrânei care necăjise
existența Corei Irineu, am văzut oscioarele acesteia strânse, de asemenea,
într-un săculeţ şi aşezate - fiindcă nu mai puteau protesta - la picioarele
mamei iabrașe. Ah! Plutôt souffrir que mourir!... [...]
Cine dintre frecventatorii asidui ai Căii Victoriei și ai cafe-
nelei Capşa de acum douăzeci și cinci de ani n-a cunoscut, măcar din vedere, pe
Iancu Vulturescu? Ultimă figură a boe- mei noastre, la haute bohème, nici
literară, nici artistă, recru- tată printre tineri de familie, cum li se
spunea, înclinaţi de timpuriu, ca o tară a vieții lor de frumoasă risipă
studen- țească la Paris, spre superfluitățile prea plăcute ale vieții, după
care toți tânjim - dar ajunşi, mai înspre bătrâneţe, fără nici un rost pe lume,
nici măcar politic, lucru atât de uşor pe atunci; burlaci impenitenți,
„mizoghini" şi mizantropi cu vremea, trişti pensionari ai
hotelurilor-garnis* și consuma- tori amarnici de şvarțuri și țigări sau trabuce
mestecate cu nervozitate între buzele lor totdeauna veştede; altfel, băieți
buni, amabili şi simpatici, inteligenți și cultivați, interesanți şi originali,
înaintea cărora, adesea, noi, oamenii obişnuiţi, cu neveste şi cu copii la
casele noastre, iar pe de lături cu amante nu prea costisitoare și cu aere de
neveste, rămâneam epatați ca în fața unei formule de viață care-și avea totuși
hazul ei, cum şi un oarecare stil și o atracție pernicioasă. Dar, într-o
dimineață, servitoarea de la hotelul Metropol, cel întunecos şi muced ca un
cavou părăsit, îl găsi pe Vultu- rescu împuşcat în patul lui de holtei cu ce-i
pe el și-n gea- mantan. Alți doi frați ai lui muriseră vitejeşte de gloanțe
inamice în 1916-1917. Iar al patrulea dintre frați, colonelul, însoțind într-o
seară târziu pe o foarte tânără cucoană de
lume, bună soție și mamă, însă de o imaginație cam aven- turoasă,
într-un dubios local de noapte, rochița ei subțire de celofan luă foc de la o
ţigară, femeia arzând ca o făclie; iar însoțitorul ei se întoarse de la spital
acasă, în odaia lui singuratecă, ca să se împuște. [...]
Printre pricinile ciudate de sinucidere ar fi de trecut și cea a Corei
Irineu, întâmplată în plin succesul acestei scriitoare și exact cu o zi înainte
de apariția în volum a Scrisorilor bănăţene, note de călătorie sau, mai nimerit, de vagabondaj sau
pelerinaj spiritual și exotic, studios şi aventuros, într-un ținut al țării
abia atunci descoperit scriitoarei și cititorilor: scrisori a căror
surprinzătoare valoare literară s-a relevat printr-o indiscreţie a prietenului
căruia i se adresase călătoarea „cu tocurile înguste" şi fără vreun gând de a le vedea vreodată tipărite. [...]
Singurătatea şi oboseala scriitoarei „cu picioarele subțiri şi
călătoare ca niște suveici de aur" au dat totuși – și asta numai pe urma miracolului literar pomenit - roade neaşteptate și
pulsând din plin în paginile cu descrieri de călătorie prin Banat, Ţara
Făgărașului, Țara Bârsei, Ţara Cibinului şi a Crişului (Ideea Europeană, Viața
Românească şi Cugetul românesc, 1922-1923); sau adunate tăcut şi pentru sine,
cu amănunţimi de cercetător pasionat și avizat, în carnete de drum înţesate cu
notări pitorești și competente, culese cu migală prin toată lumea de acolo,
printre târgoveți și gos- podari de toată mâna, printre tineri și unchieși cu
ce-i pe inimă și pe buze, printre pădurari și păcurari rătăciți de lume și
bucuroși de oaspeți - despre tot ce priveşte vorba şi zicala omului,
închipuirile şi credințele lui, portul şi uneltele lui, florile și buruienile
locurilor, cu evocări istorice care dau culoare tragică ținutului, amintind de
lupte, răscoale și isprăvi de temut ale trecutului.
Zadarnic, prin urmare, se scuză și se scuză scriitoarea noastră,
mărturisindu-şi în Jurnal acea „lene ticăloasă şi nevrednică" a ei, acele
„învinuiri de trândăvie" ce și le aduce sau i se aduc din preajma ei, acea
luptă a ei ca să alunge dimi- neața de pe gene „somnul vrăjmaş", acele
întrebări ce şi le pune:,,Ce e păcatul?",,Ce e virtutea?",
practicând, cum scrie în acelaşi Jurnal: „virtutea ca sport, ca ambiție sau
izvorând dintr-un adânc de eroism mistic - şi încercând păcatul ca să înfrunt
prejudecata, ca să mă bucur, ca să mă chinuiesc, ca să aflu, ca să mă cercetez,
ca să-mi îmbogățesc experiența, ca să scap de temeri, ca să mă înfrâng, ca să
iau stăpânire asupră-mi, ca să-mi îngenunchi mândria, ca să mi-o înalț";
zadarnic, căci toate astea sunt stări, aş zice, endemice, iden- tificate de
mult și comune mai tuturora care s-au trezit pe această lume cu o minte în
continuă și dureroasă gestație, cu un condei mai totdeauna îndărătnic la treabă
și cu foaie de hârtie albă dinainte, albă de toate frigurile şi chinurile
creației (Caragiale nu scria nici el cu plăcere, spune fiul său Luca în Ideea
Europeană din ianuarie 1920) [...]. Păstrez şi azi originalul acestor Scrisori
bănăţene, cum le-am intitulat publicându-le treptat în Ideea Europeană din vara
lui 1922, aceste simple corespondențe de natură particulară, peste ale căror pagini stăruie încă până azi urmele
negricioase de plumb ale deștelor culegătorului tipograf de acum treizeci de
ani; pagini cu scris de școlăriță cuminte, tretăiate de parantezele
secretarului de redacție ocolind, cu brutalitatea-i profesională, binețele și
tandrețele trimise de departe şi la care nu răspundea niciodată, lăsând astfel
să apară în revistă doar numai textul cu ceea ce este în el mai puțin
trecător
[...].
*
ÎNTR-O SÂMBĂTĂ MOHORÂTĂ DE FEBRUARIE 1924, IEȘISEM cu Cora din
redacție ca s-o însoțesc spre casă când, în dreptul străzii Sărindar, îmi
trecură prin minte insistențele fratelui ei, inginerul, care o îndemna, după
succesul primilor ei pași, să intre acum în marea presă de atunci, unde o
disciplină - ,,miraculoasa disciplină“ sau „mecanizare", în a căror putere
de tămăduire scriitoarea nu credea și li se împotrivea – ar fi salvat-o, poate,
din toate îndoielile și frământările.
Cine m-a îndemnat în acea minută - minuta care închi- dea destinul
ei, cine și de unde am primit îndemnul eu, şi Beldie, despre care stă scris
undeva în Jurnal că sunt sin- gurul care i-am înțeles „blestemul firii"
ei; cine m-a lăsat să-i demonstrez prostește că totuși o leacă de „disciplină“
și de „mecanizare" nu strică scriitoarei a cărei inspirație, spu- nea,,,nu
poate fi decât fructul leneviei și al bunului ei plac", aşteptând „darul
pe care ceasul i-l aduce fără a întoarce minutarele cu mâna grăbită"?...
Un văl cenuşiu s-a aşternut dintr-odată peste fața prietenei și scriitoarei,
nemaiscoţând un cuvânt până la despărțire, despărțirea noastră din urmă,
fiindcă luni de dimineață am primit la școală telefonul aspru al secretarului
tipografiei noastre, care mă anunța scurt despre cele întâmplate în zorii
aceleiaşi dimineți.
- Cora! Spune-mi, te rog, ai plecat cumva supărată pe mine din acea
ultimă [a] noastră seară?
- Da, Beldie, dar acum am iertat tot, nu mă mai preo- cupă ce a
fost, ci ce va fi, cum voi evolua, bineînțeles, după mai multe vieți și
încercări.
- M-ai iubit cumva?... Și atunci, de ce ai făcut ceea ce ai făcut?
-Da! Dar nu asta este aşa de important!
- Spune-mi măcar ceva despre cartea asta pe care scriu acum. Aş
vrea să ştiu ce crezi, să-mi dai o părere, o îndrumare...
- Ai și tu cap pentru asta! Dar ia seama: o carte nu se scrie numai
cu fapte petrecute cu adevărat. O via... (ah, mă enervează că n-aveți aici pe ț
și pe ă din a din alfabet... Merci!) O viață de om nu poate provoca atâta
interes, de vreme ce mai mulți nu pot juca același și acelaşi rol. Scrie ceva
atrăgător, ce nu se găseşte în orişice carte.
-Mai spune-mi, te rog!... Dă-mi un sfat!... Un îndemn!...
- Am să mă gândesc, Beldie!... Am să mă gândesc!... ”
