Despre Gruparea alpină (1931-33)

În publicații din anii 70-80 se afirmă că Gruparea alpină (animată de Nae Dimitriu) s-a înființat în cadrul T.C.R. Punctul de vedere va fi emanat (verbal) de la Niculae Baticu (vezi mai jos „Hronicul…”, p. 136). 

Simt însă că va fi fost o simplă idee, a  cîtorva tovarăși ce începuseră să își spună așa. Vor fi gîndit să funcționeze în cadrul T.C.R., dar demersuri concrete în acest sens nu par să fi întreprins.  

Oricum, așa idee e de negăsit în scrisele lui Dimitriu din epocă (în iarna 1931-32 meditează direct la un Alpine-Club) și nici în Buletinul Alpin nr. 1-2/1933, unde apare pentru prima dată titulatura de „Gruparea alpină”, mai exact privind ture ale membrilor ei din ultimii doi ani. 

 

Tot atunci, Dimitriu e în urmă cu cotizația la Turing, iar totodată este extrem de critic (în particular, mai dur, dar și foarte străveziu, în presă) la adresa președintelui acestuia, Mihai Haret.

Radu Țițeica va opina ulterior că M. Haret dezavua inițiativele tinerilor din Turing, dar simt că unii dintre aceștia din urmă pur și simplu doreau să activeze într-un cadru care să le reprezinte mai bine energia. Dedula nu avea nemulțumiri față de T.C.R., dar el și amicii săi au simțit nevoia unei grupări proprii, redusă ca dimensiuni, însă care să îi reprezinte mai bine (e vorba de A.E.R.).

Din câte îmi aduc eu aminte, Dimitriu nu dă nicăieri vreun semn, după ce se întoarce de la Cetatea Albă în 1929, că ar face parte din Turing club.

(de fapt, în acel ani, el este"... apropiat AER. Merge la ședințele acelora urcă pe munte împreună, pilește cu aceia, și nu cu teceriștii)

Parcă nici când se duce, în decembrie 1924, cu amicii la Mălăiești, iar apoi descrie tura în Gazeta Sporturilor,  nu pomenește că era în "Hanul drumeților"

PS
De notat că existența Grupării Alpine este menționată începînd cu aprilie 1931, în vreme ce întîia tură pe care și-o pomenesc este din mai...

Deduc de aici că în aprilie Dedula și cei plecați din AER (urmare a unei ture pe Valea Albă, sub egida acelei asociații) au decis să evolueze într-o nouă formă, primul drum avînd însă loc ulterior) .

Unde dai și unde crapă

(Poate fi numit și „Pe valuri” - la o adică e și titlul blogului subsemnatului).
În sensul că pleci la o treabă / idee, și curînd apare alta care te scoate (poate fericit) de pe linie...

.

Aflu întîmplător pe net despre existența unei cărți. Mai exact îmi atrage atenția coperta ei, ce-mi pare făcută din strunga Gălbenelelor.

Poziția tipului de acolo e una interesantă, meditativ, iar totodată concentrîndu-ți ființa (vezi poziția palmelor).

Și pentru că titlul (probabil ales cu schepsis de marketing) pomenește de munți, îmi spun că aș putea descoperi acolo pagini interesante. Sau poate așa e nevoia interioară, de una-alta, care se vrea rezolvată.

 

Opul este destul de scump (rîdeți-vă, corporatiști înlesniți: 56 lei!) pentru posibilitățile-mi actuale, nu neapărat minore, însă lungind plapuma veniturilor peste cît mai mult trup al dorințelor...

Pentru că tot era de făcut plimbarea de seară, mi-am zis că nu strică să merg pînă la „Cărturești”- Verona. Iar acolo să răsfoiesc volumul, decizînd dacă e de cumpărat.
Frumos foc, sediul cu pricina, alături de fostul cinematograf „Patria”/„ARO”! Și cărți interesante, cît să înnebunească cel doritor să le citească (dar inevitabil descurajat de portofelul limitat).

O doamnă a locului îmi găsește (deloc ușor, pentru neinițiat) tipăritura solicitată. O răsfoiesc. Sînt niște amintiri, aproximativ din anii 50-60.  Nu pare ceea ce sufletu-mi ahtiat de plăceri (inclusiv livrești) voia să găsească. În cel mai bun caz pare să fie acolo vorba de ski, eventual de un pus de cort.
Nimeresc însă o bucată unde se vorbește, fie și fugar de un tip, în casa căruia mama mea a lucrat, în anii instaurării comunismului. O gheară, nu neapărat în sens rău, îmi cuprinde inima.
Simt nevoia să cumpăr cartea, întrucîtva drept omagiu adus celei care (alături de tată, firește) m-a trimis în viață...

 

Relațiile cu ea nefiindu-mi ca în... cărți (mai ales acelea roze), ci cu de toate...

Răsfoiesc apoi cărțulia (220 pagini!) în drum spre casă, și îmi devine interesantă. În mare, e lipsită de vorbe mari, asta de bine ce buchisesc eu zilele astea la niște maeștri ai gargarei... Iar totodată scrisă din suflet, unul mai puțin închistat de canoane.

Mi se mai aprinde apoi o lampă. Domnul la care a lucrat mama (el sfîrșind tragic, lăsat de inimă, cînd a auzit autoritățile bătîndu-i zgomotos la ușă) e foarte posibil să fi fost cel în baza cui - fie și născîndu-mă cu vreo zece ani mai tîrziu - mi-am confecționat așa-numitul Eu fals.
Mai exact ambalajul de copil/om cuminte.

E de văzut dacă și copilul ne-cuminte din mine a avut nevoie de modele. Foarte posibil da.

 

... Nu e o treabă foarte complicată. Faci cutare gest, iar apoi vezi în ochii mamei dacă agreează sau nu. Dacă e de acord, îl pui la cutia conduitei de copil cuminte. Calm, politicos, vorbind într-un anumit fel.

Oare scrisul meu de aici are de-a face cu acel pattern, încropit demult și bazat pe conduita cuiva trăind și mai demult.
Posibil, da.

 

La chestiune, mă plimbam deunăzi pe Calea Șerban Vodă, iar la intersecția cu Lînăriei (acel domn - mă jenez să-i dau numele voi întreba pe Freud de ce - era proprietar al unui stabiliment industrial de acolo) meditam cum va fi arătat cînd, tînără femeie, umbla pe acolo.
Inevitabil iau în calcul asta, cînd trec pe acolo.

 **

 

Pe valuri...
Gînduri precum cele de mai sus m-au scos din lucrul privind un înaintaș montaniard. Sînt însă pauze utile, ce reîncarcă bateriile domeniului lăsat teoretic deoparte...
La chestiune, îmi alcătuisem recent un fel de grafic, cu subiecte unde aveam de avansat. În dreptul înaintașului pomenit mai sus notasem: „Ce?”. Adică nu prea am material (deși era clar că merită purecat un articol al lui).

A fost de ajuns apariția unui „val”, pentru ca lucrurile să se urnească, și încă din plin (chit că acum vor o scurtă pauză). Ba acum, datorită volumului, materialul acela vrea două episoade (pentru a fi postate, pe Fb sau blog, nu și în vreun capitol de carte).

PS
Am cercetat niște imagini personale luate din Strunga Gălbenelelor, spre peretele omonim. Am intuit bine, că fotografia lui Barbu Ollănescu-Orendi e luată de acolo! Iar implicit deduc a fi umblat și prin abruptul Bucegilor, dus de energia tinereții și atît (adică fără să-i devină fan).

 

 


Fiind vorbă lungă, meditez că scindarea GălbEnele/GălbInele este precum aceea din societatea românească, dintre prooccidentali și autohtoniști. Nu simt să se rezolve vreodată.