Am onoarea să vă salut, stimați doi-trei urmăritori ai acestui blog uitat de lume...
Mă simt dator cu niște scuze...
Mai exact, am bătut toba, că ce material despre înaintașul Petru Vignali (19097-?) am pornit. Și care s-a împotmolit, lipsindu-vă de un banal episod II, dacă nu și următoarele...
Am dat să scriu ceva și despre Mugurel Ilie, de la a cărui plecare se împlinesc șase ani. Plănuisem ceva legat de cum mi s-a schimbat în timpul vieții aceluia perspectiva despre el, însă urgent m-a luat un val interior spre un alt mod de abordare...
Pe care îl puteți vedea mai jos, la PS.
Atîta doar că - pe un deja al doilea palier - m-a pus naiba să caut informații suplimentare pe așa-zisele RT-uri (raport de tură, făcute altminteri strict mie).,
Și pe care nu știu dacă le-am recitit vreodată de atunci...
Iar asta m-a blocat din nou, mai exact m-a înhămat fără să mă întrebe, la o sarcină mai complexă. Și de care eu însumi nu știu cînd va porni, atîta doar că simt a fi tare complexă, iar în același timp nu voi putea evita acea abordare.
.
Nu e prima dată cînd mi se întîmplă așa ceva.
Cam toate materialele subsemnatului cu șanse de-a rezista întrucîtva în timp au avut parte de așa (căznită) naștere. Însăși cartea „Sus la munte, la izvor” intră în asemenea categorie...
Ori materialele despre Dinu Mititeanu-Cuxi și Șerban, revista „România Pitorească” ori Alexandru Beldie... Copiii nu apar pe lume bătînd din palme, ci după un interval lunguț, cam totdeauna deloc plăcut pentru purtătoarea lor în pîntec...
.
Pînă una-alta, am repornit materialul Vignali. Posibil să iasă ceva durabil, (și) din el - fie că nu chiar curînd.
În ce-l privește pe Mugur, va mai dura ceva.
Idem la Memoriile personale (montane), pe care nu reușesc să le repornesc, din iarna 1987-88.
Ca orice om cu părere proastă de sine, nu-mi vine lesne a reproduce aici RT-ul turei în care l-am cunoscut pe Mugur. Dar tot o fac.
(urmează apoi PS pomenit la debutul postării)
(urmare, de aici)
In memoriam (relația mea cu) Mugurel Ilie (II)
Au fost doi ani de vis, alături de amicii noștri Mugurel și Mihaela Ilie.
Era era stomatolog. Înțeleg că se știau din 1994, deci cu doi ani mai tîrziu decît mine și Flori. Pe moment vedeam doar conlucrarea lor, cu timpul observînd că Mugur era cel care o cravașa întrucîtva profesional, iar totodată o ajuta. Ea a lucrat o vreme în cabinetul altcuiva (de la Dristor, o idee mai la sud, pe șoseaua Mihai Bravu), apoi, inevitabil cu fondurile lui Mugur, și-a deschis un cabinet propriu, exact în intersecție la Dristor.
Mă întind la vorbă, căci așa fac, alternînd cu momentele în care nu am chef s-aștern un cuvînt...
Mugur era înlesnit materialicește, nu de la părinți (oameni relativ simpli) ci pe cont propriu. Încă din primul an în care ne-am cunoscut, ne-a invitat la petrecerea privind noua lui casă, un apartament parcă avînd trei camere. Era situat în preajma domiciliului părinților, din Drumul Taberei (intersecția cu Rîul Doamnei). Fu o petrecere la care amicul lui Sorin Toma ne-a regalat nu doar cu muzica adusă, dar și cu vitalitatea lui de dansator. Au venit și colegi de la serviciu, o firmă de import medicamente (Hemarom), a unui expatriat, Gerota.
De fapt, de la prima tură comună pe munte (dacă facem abstracție de aceea în care condusesem un grup pe munte, în toamna 1996, iar între ei aflîndu-se, necunoscut, și el), venind vorba de salariul lui (așa ceva era baza, pe atunci, îmi închipuiam mai greu că pot exista și alte surse de venit), mi-a zis să mă gîndesc la cel mai mare care îmi poate da prin minte - raportat la mediul meu profesional - iar apoi să-l înmulțesc cu trei. Nu bătea toba, nu se vedea în dotările lui însă acel venit. Nu ținea să-și ia o mașină, preferînd s-o folosească pe aceea de la serviciu (unde avea facilitatea de a merge cu ea la munte, parcă pe benzina firmei). Luase în schimb una Mihaelei, ca să se deplaseze mai ușor. Ambele erau Tico, produse de uzina Daewoo din Craiova, deci relativ mai ieftine...
Relatarea-mi de aici scapă din hățurile vreunui cap-și-coadă... Plecat de la ideea unui fugar in memoriam, fie și cu ceva subtilități psihologice, scap în turuială. Dar poate asta nu e rău, căci va rezulta un morman de cărămizi (dacă duc cît de cît lucrurile la capăt, căci am talentul să las iute baltă munca...).
...Furnizorul avea și mai luxoasele modele Cielo și Espero, însă nu l-au interesat, la mijloc fiind foarte probabil modestie, cît și dorință de a se deplasa mai ușor, într-un București ce începuse deja a se aglomera. A Mihaelei, în plus, ave aer condiționat, chestie care la acel model nu venea automat, ci opțiune, în afara unui model de bază.
Nu mai știu exact cînd a început Mugur să vină cu mașina la firmă, căci multă vreme (doi? trei ani?) a venit cu trenul, ceea ce îi înlesnea relația cu cei de la clubul Floarea de Colț. Nu aceia îi înlesniseră contactul inițial cu muntele, dar avea amici pe acolo, chit că nu va fi reușit să meargă curent la ședințele lor, căci era ocupat.
Revenind la firma stomatologie, Mihaela era încă în Laboratorului cînd am dat la un magazinaș din preajmă (foarte probabil veneam la ea la o consultație) de o pereche de bocanci dubli. La un preț aproape pomană, îl țin minte: circa 300.000 lei, dar e greu de spusa cum cam ce și cît reprezenta din vreun salariu). L-am rugat pe el să mă împrumute pînă la leafă, îndrumîndu-mă să-l caut pe taică-său, la cabinet la Mihaela, care urma să-mi dea suma. Acela, parcă lucra în acel moment la amenajarea noului cabinet, cel personal, din intersecție.
Am luat bocancii, care s-au dovedit destul de grei, dar o vreme i-am purtat.
Ce mai fu? Păi, în același capitol stomatologie, Mugur s-a implicat la amenajarea noului cabinet (nu neapărat stînd cu șurubelnița pe acolo), cu idei, consult legislație și toate acele, iar din ce am observat și pisînd-o pe Mihaela, cred eu că delicat dar ferm, cu privire la ridicarea. standardelor. Fata părea să nu aibă nimic împotrivă, intra în ritmul solicitat, părînd că observă avantajele, iar totodată ajutînd-o în așa demers energia tinereții (e era mezina cvartetului nostru, cu cîteva luni mai tînără decît Flori, cea cu 12 ani mai mică decît mine. Mugur era cu zece).
După aceea au dat drumul noului cabinet (Gicu, tatăl lui Mugur, era iritat de angaralele birocratice ce avusese de îndeplinit, de pildă un abonament separat pentru televizorul ce urma să funcționeze acolo). Parcă, la consultațiile privindu-mă, am avut pornirea copilului ce vrea lucrurile gratis (asta se va lega de alte atitudini ale subsemnatului, din viitorul relației...), dar, cu un nod în gît, am priceput să așa se practică. Nu știu însă cît se lua pacienților obișnuiți.
Au fost ceva probleme stoma în acea perioadă, între altele la un incisiv din față, de care eram îngrozit că mă va sluți, dar s-a putut drege. Mihaela, în munca ei, folosea diminutivele a la dințișor, practică ce se va extinde în lumea comercială a următoarelor decenii - o face bine, la inima clientului, acel diminutiv...
Dacă tot m-am întins la vorbă, e de mers la ab originem, și anume cum l-am cunoscut pe Mugur. Deși lucrurile pot părea simple, în ale găsirii unui tovarăș de ture, lucurrile nu stau chiar așa. Nu dai lesne peste careva, cu care să te asemeni/completezi la fire, iar totodată să fie interesat de coclaurii dragi mie, iar totodată în condițiile aferente (ce e drept, pe la 1996-1998 se desființaseră trenurile de noapte, grație cărora ajungeai devreme în Bușteni). Așa că luam personalul de dimineață, ajuns pe la 9 la destinație. În trenul respectiv, inevitabil mă alăturam celor de la „Floare de Colț”, alături de ai cărui membri mai porneam pe vreun drum de abrupt, la sugestia lor sau a mea. Cînd nu ne lipeam ca gusturi, mergeam și singur, însă deseori nu era cazul, căci se putea încropi o echipă. Altminteri, cu așa personal de strînsură, nu au fost probleme, gen accidente.
În așa situație, am propus la un moment dat ceva prin Brîul Înflorit, la care s-a alăturat și Mugur. Om la locul lui, întrucîtva timid și, oricum, copil cuminte. Nu l-am remarcat decît pe fotografiile ulterioare - ceea ce rog să nu-mi fie luat în nume de rău, căci au fost și alții, cu care am mers, fără să existe vreo sudură. S-a mers fără probleme, pe muchia dintre V. Țancurilor și V. Poienii, traversînd unde terenul obligă în ultima. La săritoarea care ne-a întîmpinat curînd, m-am dus voinicește, însă mi s-a blocat gheata pe undeva, situație în care am găsit mai practic să scot piciorul de acolo, iar ulterior vreun secund să recupereze încălțarea. Așa s-a făcut. Altele nu mai rețin (am ieșit prin Brîul Mare, spre Cerb), poate mi-o exista vreun RT (raport de tură, către... mine însumi) cu relatarea acelui drum.
Nu mai știu exact cum s-au derulat apoi lucrurile. Mai exact, dacă Mugur fusese deja informat că ar fi ceva de capul meu ca abruptist, ori va cerceta după tura pe Valea Poienii, printre cunoscuții din Floare, ce și cum cu mine. Iar răspunsul i-a venit foarte favorabil. Ca urmare, la un moment dat m-a abordat în același personal matinal dacă nu aș vrea să mergem împreună (în sensul că îl îndrum) prin abrupt. N-am avut nimic împotrivă.
Atîta doar că a dispărut o vreme, abia la începutul lui 1998 reapărînd, cu comandă fermă de tură. Era în aprilie, cînd am zis să mergem pe Albișoara Hornurilor. Pînă la Verdeață a vorbit cu precădere el (dincolo de schimb de impresii asupra vreunor locuri montane, gen pe unde a mai fost), asta nu neapărat pentru că ar fi fost vreun neplăcut logoreic, ci pentru că îmi plăcea să aflu despre zone profesionale mai destupate ca a mea. Asta, în condițiile în care, de vreun an, decisesem (presat și de Flori) să urc nițel și eu la acel capitol. Între altele, am discutat despre criza economică ce traversa România pe atunci, capitol unde stăteam totuși mai bine decît vecina Bulgarie, de al cărei colaps economic mi(de care scăpase doar adoptînd rigorile economice germane) mi-a vorbit atunci Mugur.
Lumea folosea acest nume, care îi era în buletin. Parcă doar Mihaela mai folosea, rareori, forma Mugur, fără diminutiv (dar și Muguraș!). Cert este că după cîțiva am am găsit că-i fac un serviciu, adresîndu-mă cu forma de matur, Mugur, pe care sînt tentat s-o folosesc și în aceste rememorări, și chit că la vremea aceea nu mă adresam ori vorbeam cu terți astfel.
Nu am nutrit vreo invidie pentru mediile prin care umbla el, dimpotrivă, mă incita s-o apuc și eu pe ceva asemănător.
Spre Verdeață, am socotit că pitoanele ce luasem la mine nu-mi vor fi de folos pe valea aleasă, așa că am îngropat o parte din ele prin pămîntișul din preajma primei belvederi. Ca un făcut, nu am mai izbutit să identificăm locul la întoarcere!
Pe vale, nu am avut probleme, cu precizarea că marea săritoare întrerupînd firnul, am acolit ca pe vremuri, alături de Marius Sevac, prin dreapta, unde am avansat prin jnepeniș pînă în dreptul unui uluc înclinat spre talveg, pe unde am făcut un rapel. Apoi s-a mers fără probleme deosebite. Atîta doar că, spre obîrșie, am socotit mai folositor să ieșim la stînga pe niște fețe stîncoase. Ele în sine nu erau capăt de țară, dar ghetele mele erau destul de tocite, așa că a plecat Mugur primul, iar apoi m-a asigurat.
Chiar cu pluta nu era el în ale abruptului... Rețin că în 1993 mersese cu un coleg, probabil de facultate, iarna pe Seaca dintre Clăi, și pe unde avuseseră ceva probleme. Dar nu ieșise dintre turele clasice ale abruptului. Nu va fi avut curajul, deși își dorea, iar de aici a simțit nevoia unei școli de umblat pe picioare proprii prin abrupt, pe care ar fi deprins-o în preajma mea. Altminteri, el se va dovedi în scurt timp mai bun cățărător decît mine, căci era și mai tînăr cu zece ani, și poate mai echilibrat/stăpîn pe el, eu compensînd cu știința deja acumulată asupra locurilor, cît și cu un grad rezonabil de suceală, ce-i lipsea lui. Și care m-a împins întotdeauna să ies din locurile bătute, inclusiv de mine, anterior.
Posibil să nu fi făcut poze, în acel prim drum doar noi. Mi-a lăsat o impresie plăcută. Am convenit să ne vedem și prin București...Cum ne aflam fiecare într-o relație, de suficientă miere, le-am luat și pe ele, compania rezultată fiind una plăcută. Era acolo și ceva potrivire, dar și acel grad de socializare, propriu vîrstei.
Cred că am coborît în rapeluri Fața Înaltă, apoi Albișoara Turnului.
La momentul pomenitei ture, eram pe plecate de la „Cotidianul” (ziar, patronat de omul politic Ion Rațiu). Prin intervenția lui Flori, via o colegă Lazăr la cărei soț Cristi lucra în redacție, am fost primit la revista Fotbal plus. Am putut face grație amabilității celor de acolo un pas mare înainte, de la banalul culegător de texte la așa-numitul tehnoredactor/dtp-ist (meserie de avangardă pe atunci, dar demodîndu-se rapid de la jumătatea deceniului anterior, odată cu progresele făcute de navigarea pe internet, iar implicit cu apariția publicațiilor online).
Îmi plăcea grozav ce făceam acolo. O problemă ar fi fost faptul că publicația, dorind inevitabil să cuprindă etapa de fotbal, ce se desfășura în week-end, mi-ar fi ocupat sîmbăta și duminica, însă după un timp, lucrurile rodîndu-se acolo, împărțeam treaba cu colegii cît să venim doar o zi unii, fiind însă cu toții în pîine lunea, cînd se încheia acel săptămînal.
Mugur aprecia acel entuziasm, recunoscîndu-mi că nu dă pe toate drumurile de inși cărora să le placă ce fac. Întrucîtva la chestiune, eu căscam gura la ce spunea el, nu și invers, adică el la lecturile în care eram cufundat de cîțiva ani (mai exact de la divorțul de prima nevastă). Nu m-a deranjat asta, căci rămîneau suficiente subiecte de tratat.
În vară am făcut cîteva drumuri frumoase cu Mugur, la un nivel calitativ ce depășea reușitele camaraderești anterioare (grupul lui Daniel Georgescu; Marius Sevac; Toni Luțaș), afîndu-se pe moment la egalitate (într-un clasament încropit acum, la 2024) cu drumurile alături de Vlad Seabru (în acte Seabrov), din 1985. În cazul ultimului, fusese un cuplu de doi Huckleberry Finn, chestie neegalată, atîta doar că amiciția cu Mugur a avut și alte plusuri.
Nu am în preajmă tabelul turelor din 1998, însă una dintre următoarele a vizat o treabă unde nu mă descurcasem, cu nouă ani în urmă. Și anume în Vîlcelul din Caraiman numit inițial în Cascade, apoi primind numele înaintașului Ion Cantuniari (1907-1986). De data asta nu am fost singur, ca atunci. A fost o zi clasică de iunie, 24 mai exact. Am venit prin Brîul Hornurilor, cu rapelul de rigoare, la est de Albișoara Crucii Ne-am cîcîit la săritoarea ce mă oprise și pe mine. Am mai fi insistat, dar a început ploaia, refugiindu-ne în grota din preajmă. Ulterior (mai ales după moartea lui Mugur) am idealizat-o, dar inevitabil la vremea aceea am tratat-o cît se poate de lumesc, pe pildă cum naiba Icii (adică Ică Giurgiu și ai săi) descoperă peșteri în continuarea a așa ceva).
Ne-am întors prin Albișoara Gemenelor, cu rapelurile de rigoare. Unele Dulfer, descopăr în așa-numitul RT de atunci...”
.jpg)
