Omenești

Ani de zile m-am uitat la înaintașul Radu Țițeica (în sens figurat, căci dumnealui a murit, iar totodată nu ne întîlneam foarte des nici înainte) aproape ca la Dumnezeu. Adică nu aveam nici cel mai mic reproș la adresa dumnealui - cum mi s-a întîmplat (și întîmplă!) cu destui confrați.

Nu știu ce s-a întîmplat însă acum vreo cinci ani, că brusc a început să mi se pară alt om.
Mai exact, am început să-i miros agresivități, în rîndurile sale. Unele la adresa lui Mihai Haret...

Acesta din urmă era președintele unei importante asociații turistice din epocă, la care studentul Radu Ț. s-a dus cu niște materiale de munte, pentru a fi acceptate în publicația respectivei formațiuni.

... și în care mi-am permis să identific niște freudiene supărări pe propriul tată (matematicianul Gh. Țițeica, teoretic pîinea lui Dumnezeu. Zic teoretic întrucît de treabă ar fi vreun tată (sau mamă), dorințele inconștiente vor fi întotdeauna mai mari decît poate da acela, iar implicit va exista supărare, din partea aceleași (inconștiente) zone interioare.

Am zăbovit brusc, pe atunci, și asupra mesajului privirii, lui Radu (îndeosebi cele aflate în cartea editurii „România Pitorească”)
La chestiune, nu mi-a luat mult pentru a pricepe că eu însumi voi fi privit la el, ca spre tatăl meu (sau barim o formă idealizată a acestuia, cum l o adică va fi cătat inițial nea Radu, spre Haret). Cu nemulțumiri directe, dar și vreo duioșie, pentru slăbiciunile ce-i ghiceam în ochi.

În paralel cu agresivitățile (așa mi-au părut mie, dar pot argumenta), am început să reperez scăpări, erori, ceea ce nu făcusem anterior. În context, nu știu ce albeață oi fi avut pînă atunci pe ochi.

Sufletul omului nefiind însă ceva bloc, o parte din mine a continuat să privească spre acel înaintaș cu simpatia de pînă atunci, de pildă cînd, într-un loc pe munte, îmi spuneam: „Uite, domne, pe aici a trecut nea Radu...”, iar aici mi se înmuia tare plăcut inima.

Iar la acest capitol intervenea nițel și jenă...; „Dacă aude fiul ori urmașii, cum tratez eu, de fapt, pe cineva care este proprietatea lor?!” În mod sigur mă fac de groaznic rahat!”.

Și de aici pornind altă poveste de discutat cu psihanalistul, ori măcar cu mine, dacă aș avea și mai mult curaj...

Nu vă plictisesc cu acele observații, la scrisele (montane, căci altele nu știu) lui nea Radu.
(poate pun de o postare separată, pentru care trebuie să mă înarmez însă cu multă înțelegere, iar implicit cu înfășatul informațiilor cît să nu-l fac de baftă...

Iar de aici se poate considera că ÎNCHEI PARTEA INTRODUCTIVĂ a postării. Și urmînd  corpul propriu-zis al acesteia, în jurul ideii (tonice și optimiste, firește):

„Trecerea anilor ne acrește (îndeobște la bătrînețe)?”
(iar eu aflndu-mă taman în acea treime de viață...)

CRED CĂ DA.

Adică acrește.

Hotărît lucru, asta nu-i o chestie cu care să te lauzi, însă dacătele tot sînt conștient de asta, măsurile de remediere nu pot fi departe. Iar, la o adică, unul dintre cele mai deștepte lucruri pe lumea asta este gestionarea contrariilor.

LA AȘA IDEI - și presupunînd că insul posedă minte, cît și îndrăzneală (de a nu refula idei, iar apoi de a le face publice) -, omul este îndeobște luat la șuturi, că cum îndrăznește să vină cu așa ceva (acuzatorul este inevitabil furios și abia își găsește cuvintele, din motive pentru care psihologii mănîncă o franzelă nu chiar mică).
Dar dacă acele meditațiuni îmi pornesc în minte, chiar la coș nu le-aș da.

Metaforă aici este becul electric, care naște lumină, din acel bătut cap în cap, al polilor lui...