Dinu Mititeanu, pe blogul său, despre Emilian Cristea

Într-o primă fază, am a privi atent la scrisele (și, inevitabil, la alcătuirea dlui Mititeanu), iar apoi de investigat de ce prefera tabăra lui Cristea, celei a vreunor Baticu ori Floricioiu.

„Emilian Cristea

„Este e un nume bine cunoscut, bine fixat în istoria alpinismului românesc, unde va rămâne. Va rămâne atât datorită realizărilor, meritelor, calităţilor sale, cât şi datorită acuzelor justificate, exagerate sau nedrepte, care i se aduc, mai ales după moartea sa...”

Dinu M. vorbește frumos despre adevărul pe care îl animă, cît și despre faptul că doar adversarii săi umblă cu șopîrle, însă îl realitate lucrurile stau altfel. Observați balanța: pe de o parte realizări etc., pe de alta acuze... Nu defecte, ci doar acuze. Și care i s-ar fi adus de către niște oameni lași, mai exact după moartea lui (1982).

La chestiune, poate acele contestări au venit mai tîrziu, dar ele au fost încurajate de apariția cărții Baticu-Țițeica, în 1984.

În același timp, e de spus că a existat și o campanie de preamărire a lui Cristea, cu imense exagerări, după aceeași dispariție (am scris despre ea, în „Sus la munte...”). Despre ea, Mititeanu nu spune nimic.

„/.../ Emilian Cristea /.../ s-a născut în 7 februarie 1915, la Ploieşti. Primul contact cu muntele, de care s-a îndrăgostit pe viata, l-a avut cu ocazia unei excursii şcolare. Era elev-ucenic în Bucureşti, după ce rămăsese orfan. Cu alpinismul s-a întâlnit într-o dimineaţă de duminică din iulie 1935, lângă statuia sergentului Muşat din gara Buşteni, de unde membrii proaspăt înfiinţatului Club Alpin Roman (18 martie 1934), luau pe doritorii de a-şi însuşi progresiv tainele căţărării. Primul sau traseu a fost Valea Mălinului. Într-un interviu el vorbeşte cu emoţie de cum i-a cunoscut pe Nae Dumitriu, pe Toma Boerescu, de începutul participării sale la întâlnirile săptămânale ale unor asociaţii turistice (ADMIR, „Hai la Drum”) ai căror membri (unii) practicau şi alpinismul, la nivelul acelor vremuri...”

Este de spus aici că Dinu Mititeanu ia absolut pe nemestecate varianta lui Cristea, asupra vieții sale. Pot paria că dacă ar fi fost vorba de un adversar, ar fi stat infinit mai atent în privința eventualelor exagerări ori mistitificări. Cum este cazul turei de mai jos, 

„Prima sa căţărare cu asigurarea corzii în pitoane a făcut-o în 21 august 1938, într-o echipa din care făceau parte Ion Ionescu-Dunăreanu şi Titi Ionescu. Era Hornul Central din Coltul Mălinului,(traseu urcat în premieră, pitonat în 29 august 1934 de Nae Comănescu şi Ion Șincan).”

În acea zi, Titi Ionescu - conform publicației clubului din care făcea parte -  a organizat o tură colectivă pe Urzica superioară, nu și prin Hornul Central al Mălinului.

„În anii războiului a fost mobilizat la Flotila de aviaţie din Braşov de unde mai primea învoiri şi fugea la căţărare în Piatra Craiului, unde a efectuat și cele dintâi premiere ale lui: Traseul Central din Peretele Piscul Rece, (4B) şi Muchia Roşie, (3B). În 1946 a pitonat unele lungimi de coarda din traseele Trei Surplombe şi Fisura Pintenului Văii Albe, ambele de gradul 5A, în coardă cu Niculae Baticu, pe vremea când încă nu erau <la cuţite>!”

E interesant aici că, din prezentarea lui Mititeanu, Baticu nu ar fi avut meritele cele mai mari, în realizarea acelor trasee; de pildă el a depășit cele Trei Surplombe (vezi P.S.) - care opriseră pe alții.

/.../ Emilian Cristea a efectuat numeroase premiere alpine, atât în Bucegi, cât şi în alţi masivi muntoşi. În 1953, după un „asalt final” cu 5 zile în perete cu Aurel Irimia, la 7 ani de la prima încercare, au finalizat Fisura Albastră – traseul iniţial. În 1956, Alexandru Floricioiu, Roland Welkens şi Norbert Hiemesch au realizat Albastra Directă!”

De asaltul (de cinci zile) cu pricina, Mititeanu știe din scrisele lui Cristea. Care datează însă momentul 1952, cînd la o adică a raportat superiorilor, respectiv presei că traseul e terminat. Anul 1953 e susținut de Baticu, în baza mărturiilor unuia dintre participanții la acea epopee. E aici o repliere a lui Mititeanu.

„Emilian Cristea n-a fost un alpinist talentat; multi alţii se căţărau mai rapid, mai elegant, bătând mai puţine pitoane. Dar n-a avut niciun accident! El însuşi spunea ca e un „fricos”! E ruşinos sa fii prudent? ...”

Ion Ionescu-Dunăreanu, în broșura omagială privind pe Cristea, spune că acesta a avut un accident, în zona Marelui Grohotiș.

 

„N-a avut nici prea multa şcoală, dar ştia atât de multe şi ştia să fascineze prin felul cum scria şi prin talentul lui oratoric. Dădea cu plăcere sfaturi, explicaţii, chiar şi alpiniştilor din cluburi rivale.”

Existau destui nemulțumiți de scrierile sale, de îndrumările lui din ghiduri. Pot detalia cu ușurință.

„Era foarte iubit de „elevii” sai; n-am auzit pe nici unul să-l vorbească de rău, cum se mai întâmpla cu alţi antrenori. O dovada de apreciere e şi faptul ca i s-a dedicat „Memorialul EMILIAN CRISTEA” – unul dintre cele mai dificile şi dorite trasee de căţărare din Carpaţi. O dovada e şi faptul că ani în sir s-au organizat de către montaniarzi, întâlniri „In Memoriam”. La cea de a 3-a, la Cabana Brusturet din Piatra Craiului, au participat şi celebrii Karl Lehmann, braşoveanul atunci de 88 de ani!!! şi ieşeanul Gheorghe Pânzaru, atunci de 74 ani, venind… per pedes, peste munte, de la Zărneşti!”

Din ce văd eu în nr. 8/1988 al revistei „România Pitorească”, acea manifestare nu pomenește o vorbă despre E. Cristea sau vreun memorial - și nu se poate spune că acea publicație nu-l agrea...

Totodată, din cîte știu eu, în urma discuțiilor între N. Baticu și Ioan Dobrescu, ce demarase „Memorial E. Cristea”, acesta a schimbat numele acelei manifestări  (cca 1987) în „Festivalul munților”.

„După pensionare, începuse să-şi scrie memoriile. Mi-a mărturisit că „începutul a fost greu, dar acum am ajuns la pagina 50”. Dacă ar fi trăit, le-am fi citit si comparat cu alte memorii...”

Și speologul Ștefan Negrea vorbește de așa debut al Memoriilor, însă e de notat că, dacă ar fi existat, s-ar fi publicat - fiind niște documente mai mult decît interesante. Ca opinie strict personală, nu cred că acele amintiri - în formă scrisă - au existat.

Dincolo de acestea, este de observat că nu există minim spirit critic (real!) al lui Mititeanu, față de E. Cristea.

Cu totul altfel se petrec lucrurile cu ceilalți doi corifei ai alpinismului românesc.

P.S.
În materialul dedicat lui Baticu de către Mititeanu, pe blogul său, apare ordinea: „Cele Trei Surplombe, alt traseu celebru, a fost urcat, în premieră, în 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea /primul!/, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu”.

După cîte mi-a spus nea Nae, ordinea a fost el, Nicolescu, Cristea, Tulea.

**

O observație.

„Mi-a mărturisit ca se pregăteşte ca în 20 octombrie, la 50 de ani de la premiera Furcilor, să încerce sa mai urce o data traseul!”

Nu s-a pus problema, în 1985, ca dînsul să încerce reeditarea traseului. Îi depășea deja, cu mult, puterile. A mers atunci pînă la Refugiu, unde am sărbătorit jubileul, dar apoi cîteva zile a avut probleme de sănătate, datorită efortului (am notat întîmplător în jurnalul personal).