Dinu Mititeanu, despre „Adversitatea N. Baticu - E. Cristea” (III)

M-am întins la amănunte, în episoadele precedente. Probabil a fost ceva util, abia după așa furtună de amănunte putînd să ajung la concluzie...
Pînă la urmă acolo, în acele cuvinte, era efectul. Cauza, inevitabil, era alta.

Din start, interioricește, Mititeanu a luat partea lui Cristea. Pentru că era mult mai apropiat firii sale. 

Cea amatoare de vorbe mari (la antipodul ponderatului și relativ exactului Baticu).

Cea intrînd în horă cu mulți.

Ce i-a venit să caute amiciția lui Baticu, iar apoi să i-o cultive?

Cred că pornirea de a aduna amici (o au mai mulți. Iar la o adică de aceea intrase în vorbă și cu mine, cîndva).

În același timp, în baza unui oportunism poate nu de blamat, a încercat să se pună bine și cu opoziția anilor alpini comuniști. Care a devenit după 1989 noul number one, spiritualicește.

**

În oarece altă ordine de idei, e de observat că balanța lui Mititeanu este cam dereglată. Cînd vorbește de defecte, el are în vedere doar pe acelea pe care le gestionează. Mai exact, mintea lui le acceptă, pentru că le poate gestiona. le are răspuns, le are înțelegere oratorică -  în fața unui eventual contestatar.

El evită însă adevărurile neconvenabile. Despre Cristea am scris și eu, și nu era o imposibilitate să găsești acele rînduri pe net (la o adică, Mititeanu se va feri și de forma lor tipărită). Cu acelea acceptate pe talerul Baticu al balanței sale, îi era mai greu să glșoseze precum a făcut-o, despre Adversitatea Baticu -  Cristea.

Zarurile au fost de mult aruncate pentru Mititeanu. Mai exact de cînd a acceptat preluarea în ediția II a „Singurătății verticalelor” a ideii că E. Cristea a fost doica/părintele alpinismului românesc.

Pînă atunci puteai spune că a fost o intervenție a redacției „României Pitorești” în textul său inițial, cel oferit revistei în 1983.

În rest, meditez oare cum  mă voi simți, comporta la etatea lui Mititeanu de acum (2024).

Adică 85.

Mi-o mai arde de scris?

Iar totodată, cum voi sta cu beteșugurile vîrstei?

PS

M-am grăbit zicînd că voi concluziona, aici.

Căci mai sînt cîteva unghiuri de abordat, din acel material Mititeanu.

Mai exact ce0i va fi venit lui nea Nae, să fie cum a fost, adicătele copoi, cu E. Cristea.

Hm... O mare reținere îmi vine - într-o eventuală explorare/material pe așa subiect - din faptul că nu e frumos a te băga în viața omului, mai ales cînd scoți așa zise rele de acolo (acestea se dreg însă ușor, prin acceptare a umanului, aceluia...).

Iar Hmmm... Cînd te bagi pentru a scoate doar frumoase (întotdeayba amplificate/înflorite), atunci e voie...

Și iar îmi vine ideea Cum s-o uita nea Nae din cer, la așa scrise, ale mele? Cred că iritat.

Că de fapt e deranjat doar așa-zisul meu SuperEgo nu schimbă prea mult datele problemei.

Pînă la urmă, paznicul freudian este teama de ce s-ar întîmpla dacă, la gesturile de azi, ar veni reacția aceluia, iar eu/noi aș/am fi copilul de altădată...