Să fie. Dumnezeu, pe munte - în cazul meu, cel de pînă acum

 

M-am înamorat tîrziu (II)

La rîndurile-mi anterioare, un vechi coleg de școală primară (pe care nu l-am mai văzut de o jumătate de veac), altminteri neștiutor în ale muntelui, are niște comentarii.

Rămîn atent la ideea de mister.

Subsemnatul, în oroarea lui de a fi ca altul (mai ales un altul social, luînd pe nemestecare șabloanele impuse în acel loc) nu folosesc așa termen.

Dar descopăr că poate exista o așa idee, legat de ce simți la munte.

Cuprecizarea că muntele, în opinia mea, este de două feluri (iar aici parcă îl imit pe Nestor Urechea, cînd și el Îl împarte, în al plaiurilor înalte, respectiv al stîncăriilor).

Există șarmul podurilor, al zonelor înalte, însă misterul cred eu că poate veni mai degrabă din ascunzișul vreunor spații. Firește, acesta poate fi o gaură într-un pod, precum diaclazele (am zis bine) din Culmea Strunga. Dar altfel arată misterul dintr-un uluc de abrupt, iar aici mintea fuge la Vîlcelul Mignon din Bucșoiul estic. 

Ori din vecina vale-mamă, a Bucșoiului cînd nimerești o zi ceva mai închisă.

Misterul, ce e drept, e mister și atît, fără teamă. Măcar de necunoscut, dacă nu de pericol - mic, mare, dar peste tot. Abia prin așa teamă se amplifică acel mister (devenind un altceva, pentru care nu am nume -- dar care îmi gîdilă mai ales acum, de la depărtare, aparte sufletul).

.

Gabriel mai ridică o idee, aceea a întrebărilor și răspunsurilor legate de munte. Este o altă expresie socială, menită să confere emoții plăcute, dar și capacitate de comunicare între membrii unui grup (care altfel s-ar uita strîmb unul la altul, descoperindu-se străini obligați să stea alături, cu agresivitățile și nechefurile lor cu tot).

Nu știu dacă îmi pune întrebări muntele, ori eu lui, cert este că naște idei, precum cele ce-mi apărură la ultima vizită în Blidul Uriașilor.

Ideile acelea, nu chiar tonice, decurg din conștientizarea - în toți rărunchii -  a îmbătrînirii. Ființei tale.

Iar de acolo pleacă răspunsurile, mai exact asociațiile care se nasc nu chiar comod, și pe care le numeam de făcut păr măciucă.

Unele ar fi practice. Cînd ți vezi problemele, ezitările, oboselile (sau poate am avut eu o zi mai proastă). Altele ar fi teoretice. Unde îți vezi bine socotelile. Ai avut la nevoie de o cantitate X de compulsii/compensări, la un ceva din suflet. Și care s-au identificat în mersul pe munte, cu efort, cît și pericol.

Așa s-a mai astupat un pic acea moară din interior care voia să soarbă neapărat acele mers pe munte abrupt, pentru a-și uita de altele.

Scăzînd vitalitatea (poate și noul din așa întreprindere), angoasa va fi rămas la fel, dar putirințele de a o astupa au scăzut. Asta, și pentru că - în cazul meu -  condițiile au fost mai proaste. Amici dispuși la nebunii, mai rari ori deloc, cîrca dispusă să care multe, idem; în schimb mai dese situațiile în care îți zici: „Păi, mama măsii, ăsta e un loc peste care treceam fluierînd, de ce mă tem atît de al naibii, acum?”.

Apropo de îmbătrîniri, și întîlnind recent o poză A. Badea, cu Hornul Coamei...
Oare un Nae Dimitriu (1899-1966), prim-parcurgător al acelui traseu în partea-i mai înclinată, cum și-o fi privit finalmente nemaiputința de a ajunge prin acel loc ce-i produsese cîndva (1933) atîta teamă/emoții/plăcere/mîndrie?

Există, ce-i drept, și varianta mai proastă, în care prins de beteșuguri, să nu-ți mai ardă nici de a mai visa la fluturii tinereții.

Parcă prefer varianta din postarea prezentă, fie dumneaei și nepoliticoasă, cu vreun cititor mai tînăr ori măcar matur, și pe care îl voi indispune cu așa meditațiuni.

Iar între noi fiind vorba, malignitatea cercetărilor interioare de mai sus nu aduce negru pe chip. Și destinde, iar totodată permite abordarea și mai dezinvoltă a altor domenii lumești.

(Mircea Ordean, înaintea celei de-a 15 ședințe radioterapeutice, 

pe altarul oncologiei)

M-am înamorat tîrziu (I)

M-am înamorat tîrziu de cele două fisuri ce spintecă blidul superior al Uriașilor. Înamorat de la distanță...
Oare ce-or fi simțit și cei care le-au parcurs prima dată? O sarcină în grabă, ori au apucat măcar un pic să poetizeze, fie și doar în ei?
Cred că nu au poetizat. Din mai multe motive. Căci p. e sportul detașării pînă și geografice, de locul pe care îl slăvești.

Mulțumiri lui Andrei Badea, pentru imagine.


PS

Gabriel Iliescu
Măi, pentru tine muntele sigur e o formă de relief, o verticală stâncoasă, ceva fizic? Nu cumva mai degrabă o stare de spirit? În fine, un loc favorizant pentru o stare de spirit.

Păi, multe și amestecate... Avansînd în vîrstă la mine sosește tot mai ideea „Ce caut, frate, pe aici?!”. Căci nu mai e dezinvoltura de altă dată, ci mai degrabă oboseală și teamă. Am pățit-o mergînd pe acel brîu, recent și în coborîre, pînă în pomenitul Blid. Firește, nu-i frumos a pomeni asta, mai ales în fața confraților montaniarzi... Mă refer la cei mai tineri decît mine.
Prost este că nu poți discuta situația nici cu cei în vîrstă. Nu i-am văzut să trateze așa subiect. O fi perfect omenesc să-l evite, cu alții ori chiar eu înșiși.

Dar rău pe rău se scoate, sau mai degrabă se atentuează. Nu ar strica un mic eseu public, rudă cu Freud firește, pe acest subiect.
Freud nu înseamnă neapărat (doar) sex, ci a nu fugi de gîndurile și sentimentele tale. primele nepermise, celelalte insuportabile.

Mă întreb

Mă întreb din timp, ce risc există să șterg la un moment dat și acest blog.
(ar fi al treilea)

Cred că-s mai puține așa perspective, în raport cu precedentele. Posibil să fie mai puține frustrări, că lumea nu îmi ia în seamă minunățiile de idei așternute aici.
Îmi scade și vitalitatea, aceea a gesturilor mari, a ruperilor definitive (altminteri sigure că va urma altă perioadă forțoasă).
Dar pericolul rămîne, Ce-i drept, conștiința unui așa risc prinde bine, din punct de vedere al prezervării. Mă ține totodată atent și la gradul de așteptări inconștiente, care duce îndeobște la amintitele explozii distructive.

Oare ce trece prin mintea cogenerilor care nu-și bat capul cu așa lucruri? Cu ce își umplu dumnealor timpul?
Mă plîngeam deunăzi de privirea, cea senect și altele, dar a altora cum o fi (în afara fazelor de bravadă socială, cînd ne întîlnim cu amicii și nu se cade, mă înțelegi, să fim abătuți - cine își permite așa ceva?).
Îmi aduc aminte de interesul în premieră pe care mi l-a arătat, acum puține luni, Doru V.. Nu avusesem vreo relație cu el, ba ne și înțepasem la un moment dat pe net. Probabil era încîntat (după o fază de iritare, bănui) de vitalitatea tîmpeniilor mele pe net.
Oare eu cum voi arăta, peste 13 ani care ne separ, la vederea celor încă energici?

Pe felie, și scoțînd iar din puțul nemodestiei, puțini dintre cei cu gură mare, de la un 2000, au mai supraviețuit azi pe baricadele polemicii montane...

Continuare. A prelungirii din ultima postare.

Continuare.
A prelungirii din ultima postare, cum o că o idee (de magmă sau ba) trage automat pe alta...

Dau de o imagine (de-acum mai multe decenii) a speologului Iosif Viehmann.

Nu e frumos ce spun, dar nul înghit și pace pe respectivul.

Mi se trage de la niște perii pe care i le aduce lui Emilian Cristea, la vreun an după moartea acestuia.

„“Decanul şi primul alpinist al României […] Dacă în prezent speo­lo­gia româ­nească se bate pe umeri cu francezii sau ameri­canii, aceas­ta o datorăm lui Cristea, întemeietorul mişcării Speosport”

[În osanale s-a cufundat şi unii dintre realizatorii Almanahului Tu­ris­tic 1984. Prim tenor se dovedea aici cel care prin 1951-52 se uita la E. Cris­tea „ca la un Roald Amunsen”: Iosif Viehmann.]

“A fost un erou al muntelui, un deschizător de drumuri, un în­dru­mă­tor şi un prieten al celor tineri. Meritele lui nu sînt, din păcate, cu­nos­cute îndeajuns. Noi, cei care i-am stat mereu prin preajmă, nu vom rămîne cu braţele încrucişate. Dorim să lăsăm tinerilor pagini ade­­vărate, emoţionate, despre locul pe care îl ocupă Emilian Cris­tea în istoria turismului românesc, despre ceea ce au ei de învăţat dintr-o viaţă de om dăruită cu pasiune muntelui [...] Copiii [...] îşi aleg modele dintre personalităţi pe care doresc să le imite. Avem un Racoviţă, avem un Cristea, avem asemenea oameni care pot de­ve­ni exemple luminoase pentru formarea caracterelor la tinerii noştri. Avem, mai presus de toate, o datorie de îndeplinit!”

Iar din acest stadiu al atitudinii mele, inevitabil sînt de recunoscut, de către mine, două lucruri - altminteri banale trepte pe o scară, către alte recunoașteri interioare (foarte posibil și alte observațiila adresa acelora, căci cad inclusiv bariere de interdicții interioare, în materie de e a explora ceva, prin jur)

Da, domnule, îmi vine a sta iritat, u urî chiar pe careva, de la rînduri precum acelea citate mai sus. Unde e problema?

Apoi, e de cercetat de ce mă irită ele. Asta, pentru că e iritarea e o chestie care nu se lasă ușor transpusă în cuvinte.

Se poate trece pe la ceea ce-s frustrările mele (și ce săracă e ideea), respectiv oftica pe ușurința cu care se joacă aceea de-a vorbele. Eventual și pe la invidia că nu-s și eu, copil răsfățat (nu chiar ca dl Goe) pe acolo.

Foarte posibil atitudinea mi se trage dintr-o sensibilitate excesivă la minciună, favorizată via educație, iar implicit de gogoșile circulînd în perioada în care m-am format, și anume cele comunist.

Forward!

Ce simple stau lucrurile, la alții...

 Ce simple stau lucrurile, la alții...

Cît de frumos își postulează ei relația cu muntele...

Firește, aici ne putem uita, mai ales după ce dăm o raită prin privirea aceluia, cu stă el cu adevărul celor spuse.

Ce-i drept, nu mi-ar fi o explorare lesnicioasă pe acolo, căci nu am fost la viața mea nici educat social (în sensul pusului de umăr la slogane și fac-bine de acolo, nici nu le-am emis/nu cunosc gustul emiterii lor 

În răstimp, cercetînd asupra mobilelor mele montane, mi se face - puțin spus - părul măciucă...
Sînt acolo lucruri pe care le plasam recent într-o a treia categorie de zise, adică acelea ieșite  la un cutremur sufletesc din miezul pămîntului, dar încă incapabil aflîndu-mă, de a le da o formă pe care s-o comunic și altora.

Mda, schimbările, în timp... Un psiholog de etapă, raportat la ceea ce mi s-a întîmplat să aflu în domeniu, avea o metaforă aparte... Despre năpîrlirea noastră în timp. Cînd lași o piele care nu ți se mai potrivește, ori este excesiv de uzată, așteptînd să crească alta (ce-i drept, pe moment te descoperi în fundul gol, și nesigur că îți va veni altă îmbrăcăminte de protecție).

Regula scoaselor din magmă (e cazul și mărgicii pe care o tot laud mai sus, că e-n ieșire...).

După ea, șade alta la coadă, a țîșni alta, din lumea celor încă fără trup/cuvînt... S-ar referi în primul rînd la privirea domnului de mai sus, hălăduind destul de indispus deasupra unor cotloane altminteri patimă, din Coștila verii scurse...

Mormînt C. Lehmann, 1990

Am revenit anul acesta în cimitirul din centrul Brașovului, dar nu am reușit să mai dau de mormîntul domnului Lehmann. M-am învîrtit pe acolo, în baza celor ce-mi aminteam din 1990 (cînd am fost la trei luni după deces - de care mă anunțase nea Baticu, la vestea mea că vreau să-i fac o vizită), dar nu l-am identificat.
Dar știam că există, căci văzusem niște poze!

Știam că am tras eu însumi două-trei cadre în acel iunie 1990, dar erau pierdute prin colecția de scanuri. Am dat de ele întîmplător, acum, în setul privitor la un sejur Garofița Pietrei Craiului.

Poza de mai jos o fi fost trasă pentru a reține elemente de identificare prin jur.

Imaginile aduc un pic cu acelelea luate proaspăt după moartea lui Nicu Comănescu, într-un cimitir Călărași (1936, reproduse în Amintirile unui alpinist, de N. Baticu)

Cînd scriu astea pe computer, și implicit îmi văd degetele pe tastatură, îmi amintesc de ale lui nea Baticu, săltînd pe claviatura mașinii mecanice de scris, în anii 80... Scria cu un deget, arătătorul, destul de încet (dar cu mai puține greșeli decît un ucenic, ce folosea dezinvolt mijlociul).

 PS

Aparte îndeletnicire, să scrii așa fleacuri, pe cînd te zdruncină din interior convingeri antagonice: și anume că omenirea e în nevoie de așa fleacuri, respectiv că e timp pierdut, că totul e inutil șcl...
Dar cîte nu facem noi duși ca pe ață, în existența noastră?...

Nu aș paria că zisele-mi sînt deprimante. Eu un mod de a nu mă tulbura de neplăcute.

De prin viață

Sună frumos, însă descurajează cam iute, acei inși încercînd spre imposibil, dacă îi deranjează cîrtirile unor semeni incapabili să aspire către imposibil...

În rest, îmi pare un firesc săltat al ființei proprii, în paralel cu o coborîre a altora (ceea ce face și subsemnatul la o adică, pomenind acestea...).

Se înțelege că dacă întrebi pe-aceia, cu o lucire în ochi semnalizînd că nu le ești fan, cum e cu acel imposibil, nițel mai concret, dumnealor se vor supăra grozav.

Priviri (II)

Mi-a rămas mintea la zisele-mi despre înaintașul Mircea Florian (cel care a ridicat refugiile din Vlădușa superioară, Piatra Craiului).
Remarcasem atunci neîncrederea acută din privirea lui.

Ca om de oarece condei, eu unul nu văd care e problema că descriu vreun ins din așa unghi, al reticenței față de semeni. Dacă îl prezinți frumos, pot ieși pagini infinit mai de calitate decît vreunele a la Dinu Miitteanu, cu perii că ce sfînt a fost acela.

Dincolo de asta, însăși ridicatul vreunul refugiu izolat, ce inițial s-a voit doar pentru respectivul și amicii apropiați, e semn al unei retrageri - fie și doar temporare - dintre oameni. Că apoi informația despre existența acestora a răsuflat, e altă problemă. La o adică, Florian se apucă a ridica Aninata tocmai pentru că acel Castel al Crăiței ajunsese a fi călcat de spirite montane nu chiar pe gustul acelui pustnic modern...

Nu am cercetat cu atenție despre mizantropismul / nesociabilitatea alpiniștilor noștri, aducîndu-mi aminte doar despre Emilian Cristea... Care, în răspăr cu afirmațiile despre marea-i iubire de oameni, mărturisea unui tînăr că și-a ridicat o casă pentru a fi ferit de oameni... (Dinu Solojan, în broșura E.C. in memoriam).

Iar după asta mă întorc la stilul hiperelogios, în care meșter al acestor decenii se află Dinu Mititeanu.
Nu-l înțeleg (firește, dacă nu reulesc asta, nu e o notă bună pentru inteligența subsemnatului).
Pe de altă parte, bănui că sînt nevinovat, în privința sentimentelor de inferioritate, în raport cu aceia care au nevoie de odele în cauză. În care ești declarat nemaipomenit (lăudînd pe altul, pe cale a proiecțiilor devii și tu țintă a acelor elogii). Iar de aici, te întrebi cam, cum au arătat pumnii în cap, la figurat sau ba, primiți prin copilării de acei oameni. Și inerent cum aerată pumnii pe care aceia îi distribuie altora, mai ales cînd nu-i vede nimeni.

Nesociabilii, de chiu de vai, au primit șuturi pînă să apuce să se izoleze. Alții rămîn însă în acea horă, a datului și a primitului. Nu pot pleca de acolo. Fie și pentru că au apucat la un moment dat să ocupe un pot mai înalt, la care cei doritori să evite loviturile cască gura.

Priviri

Are domnul din stînga (adică Mircea Florian) o privire... Nesociabilitatea subsemnatului e fleac, pe lîngă a dumnealui.

Culmea este că m-am nimerit la înhumarea dumnealui (urma să-l cunosc acolo pe Dinu Mititeanu, ajuns în București cu acel funest prilej, în iarna 1998-99 parcă), dar nici în ziua de azi nu știu multe despre dînsul.

Nu-mi dau seama dacă dumnealui ori vreun înaintaș a fost militar, căci procesiunea a avut loc la stabilimentul Ghencea de profil.

Altminteri apreciez munca depusă de Mircea Florian și amicii, pentru ridicarea acelor refugii din Piatra Craiului.

PS
Am dat să lecturez materialul la care trimite Ică Giurgiu (autor, Dinu Mititeanu), dar m-a luat la lingurică: „[Mircea Florian] era de mult o legendă”, „maestrul Emilian Cristea...” etc.
Se înțelege că, în așa stadiu, îmi poate fi înfierată invidia pe aceia, pe epocalele dumnealor realizări, pe laudele ce primeau din jur - în lipsa cărora subsemnatul se află iască ambulantă...

PS2
„Zecile de scrisori de la el, pe care le posed...”
De la M. Florian, și pe care le posedă Dinu Mititeanu.
Eu unul cred că ar merita publicate... Le-aș citi cu multă plăcere.
Asta dacă, firește, nu se află precum jurnalul lui Cuxi Șerban. Adică inexistent, în realitate.

UMAN. Avansul prin viață

UMAN.
Avansul prin viață mi se pare un traseu deloc mai prejos / mai puțin palpitant/primejdios decît turele pe munte. Prin urmare, încerc să mă întreb cum voi depăși cutare dificil (dacă nu chiar cheie) pasaj, din amonte.
De pildă, acela al exprimării ceva mai puțin dezinvolte, produsă de împuținarea neuronilor.

Ce-i drept, eu cel din vremea aceea nu voi mai fi cel de azi. Prin urmare, deciziile îi vor fi altfel. Și, implicit, neatente la vreo dezlînare. De exemplu, o grafiere „Turing Clubul ROMÂN”, în loc de-al „T(o)uring Clubul României”, cum se afla în titulatura reală a aceluia.

După cum, eu nemaifiind eu (vorba unui politician de acum un veac!) nu știu dacă nu voi pica în patetisme.
Precum al lui Mihai Sârbu:

„Dupa dezmatul cu privatizarea , cand se faceau afaceri privilegiate , O.J.T. Sinaia s-a divizat in sase societati , una din acestea , Alpin , a preluat cateva vile si cabane din Sinaia . Aceasta socitate a facut o afacere scandaloasa , cedand ,,Piscul Cainelui ,, unui cumparator venetic ( strain de plaiurile nostre ) , omitand cu buna stiinta ca aceasta cabana a fost construita de membrii T.C.R. cu destinatie turistica , fiind un patrimoniu al orasului , exact ca parcul . O, Doamne , cat de infatuat , cat de neomenos sa fii ca sa hotarasti ca numai tu te poti rasfata in aceasta splendoare ? Ma simt indreptatit sa pun aceasta intrebare , deoarece sunt sinaian , am slujit bine turismul , strabunicul meu , Iosef Ungarth si bunicii Ana si Villi Ungarth ( atentie -Iosif ,administratorul Hotelului Caraiman , apoi propietarul vilei Carola ) au fost membrii cotizanti la Turing Clubul Roman , inca de la infiintarea acestuia . La fel de legitimi sunt toti sinaienii , mai vechi sau mai noi si toti turistii care vor sa urce acolo!”

Revenind la anii-mi de azi, mă întreb de ce acei localnici nu s-au zbătut pentru a reînființa Turing Clubul.
Iar apoi să militeze pentru retrocedarea patrimoniului acestuia, cum a făcut-o Niculae Baticu, în cazul Clubului Alpin Român (situație în care îmi scot încă o dată pălăria în fața eforturilor de atunci ale lui NB, tocmai eu, care i-am fost ucenic atît de năbădăios, după 1990...).

Bineînțeles că-i mult mai simplu, să dorești a-ți pica pară-mălăiață lucrurile dorite.
Firește, acel tip de infantilism nu te împiedică să excelezi în ale oratoriei. Ce-i drept, una avînd circulație strict în grupul de amici. Care, ca orice amici extaziați, nu le au cu spiritul critic. Doar cu elogiile.
Plus iritarea că vreunul diferit de dînșii, care li se nimerește pe fila Facebook, are alte păreri. De pildă că „Hanul drumeților” avut-a mai multe secții, și nu doar una, cum afirmă dl Sârbu. Ori pomenitul deja, de T.C. ROMÂN...

Apropo de preparative în fața viitorului, sănătos este să am în vedere și vreun actual Mircea Ordean în ascensiune, la fel de dătător cu barda în jur...
Și carele să mă ia inclusiv pe mine (dacă nu mai dihai decît pe alții) în vizor - căci om îs, adică greșitoriu din fire
.
Pînă la acele neplăcute momente, mai meditez ce și cît va reține istoria din turuielile-mi... Asta, în condițiile în care orgoliul vrea una și alta, căci așa i-a prescris brava Specie biologică din care face parte. Să creadă nemuritor. Ori barim neuitat de oameni, după deces...
Iată o nouă problemă de gestionat, în viitor...
.
În rest, mă uit cum, o idee trage inevitabil pre alta...
Mai exact, cum rîndurile de aici profită de un desțeleniș operat de o postare anterioară, și pe care am găsit potrivit a plasa doar pe blog...

PS
Acum aflu că dl. Sârbu e descendent al familiei Ungarth.

„Turist gol pe Vârful Omu...”

„Turist gol pe Vârful Omu. Avea doar un rucsac în spate. Pe traseu se mai aflau femei, copii...>”

Bănui că psihologi mai îndrăzneți au tratat subiectul, mai exact ce sentimente se nasc aiurea în ceilalți, la vederea unei așa situații.
Foarte probabil educația are amestec aici, cu interdicții specifice.

O discuție asemănătoare avea loc zilele acestea pe seama unui antrenor italian de fotbal, acuzat că s-a masturbat în fața unui tînăr din lot.
Nimeni nu se întreabă cum arată sabia care străbate insul ce privește atari semeni-problemă. În lipsa ideii cu pricina, pe de o parte stăm îngroziți în fața acelei eventualități (că ne trece acela în popoul gol prin față), pe de altă parte aruncăm vina pe acela, că e în neregulă.

PS
„Pe traseu se mai aflau femei, copii...“
Frumoasele interdicții sociale.
Nimeni nu explică de ce...
E doar interzis. Și invitînd în paralel supușii, a pune umăr la răspîndirea acelei interdicții, în societate.
Doar constat.
Însă a duce lucrurile în lumina domoală a conștientului, este deja un atentat, în direcția interdicțiilor sociale.
Care funcționează cu precădere în exteriorul raționalului...

La fel de interesant că subiectul e serios de nu mai poate, dar graficianul ziarului din care am extras adaugă emoticoane hazoase.
Semn că nu ia foarte în serios știrea, respectiv își amintește cu haz de vremea cînd se juca și el în țărînă, încîntat, cu ceva.

Apropo de betegeală

(tot 17 octombrie 2022)

Apropo de betegeală.

Am probleme oncologice (mai abrupt spus, de cancer) la amigdale. DE care dnii doctori măa sigură că se află tratabile.

Dar tot mi s-a dus mintea la înaintașul Nae Dimitriu.

Despre el, un cogener (Alex. Ionescu) îmi scria că s-a prăpădit - 1966 - datorită unui cancer la gît. 

Pe cînd m-am trezit cu amintita afecțiune, mi-am pus problema că va fi avut și el, aceeași belea. Cea cu amigdala. Ori din apropiere. 

M-a indispus un pic faptul că Nae-a apucat 67 ani, în vreme ce eu-s amenințat să plec cu doi ani mai devreme.

Mda...

Subiectele deocheate. Precum cel de mai sus.

Și de care nu se cade, a le duce în public, ori pe aproape.

La o adică,  dacă nu se duce de acel cancer, de ceva tot s-ar fi prăpădit înaintașul nostru.

Prăpădenie pe care au fost nevoiți s-o suporte și alții, la o adică. Fiecare fu ca bradul inițial, iar apoi ajunse la etatea delicată, iar finalmente la momentele cu pricina.

În situațiunea în care mă aflu, părăsit momentan de o negură a sufletului la care nu-ți mai arde a scrie (și care mi-a stat alături în ultima săptămînă...), mi se pare un subiect aparte. Și cu nimic mai prejos în abordat, decît surplomba cutare.

Pe felie, ar mai fi de abordat o surplombă. Și anume băgatul nasului în sufletul altuia.

Oare cum o privi din ceriu Nae, așa scrise? Așa răsucit al celor legate de persoana lui (la vremea cînd era vie, firește)?
Nu-mi pot da un răspuns, dar privind pe nea Nae (Baticu), sîmt că deseori se uită strîmb, la mîrșavele-mi manevre condeierești, de pe netul prezentului ori ba.

Oare eu cum voi căsca ochii la cele ce se vor scrie (prezumție mai mult decît optimistă...) se vor scrie despre subsemnatul cîndva?

Dincolo de ultimele, băgatul cu pricina (în suflet) e o treabă delicată.

Nici nu-ți arde a scrie despre ea. Uneori, nici a gîndi pe subiect, cum mi se întîmpla ieri, în timpul unei plimbări cu o rudă foarte apropiată, prin cîmpul Popești-Leordenilor...
.
PS
Alt subiect delicat.
Sentimentul inutilității.
De pildă a ceea ce scrii.

Aici, treaba se rezolvă simplu: nu mai scrii, dai la coș etc. Partea proastă este că peste nițel timp îți revine suflul vital și te produci iar pe tipicul insului plin de viață, convins - prin adînc ori mai la suprafață -  că producțiile, ființa lui vor da gata omenirea, ba și etern.
Prin urmare, e de văzut cum îs a gestiona cele două extreme...

Betegeală

17 octombrie 2022

Fiind bolnav, nu mi-a mai ars în ultima săptămînă a mă da deștept, pe net.

Subiectul este de extins, iar totodată nepierzîndu-și astfel caracterul de făcut păr măciucă.

Revenind la filele Facebook-ului, nu știu dacă am fost mai îngăduitor cu stilul oamenilor normali, subiectiv și nerealist, dar o idee tot l-am privit mai deferent, după cele șapte zile în care nu mi-a funcționat glanda acelei salvatoare iluzionări.

***

Pe cînd priveam aseară la soarele luminînd o construcție oarecare (hală IMGB în demolare), mi-am reamintit cu lumina dînsul cîndva, tot la jumătatea lui octombrie...:

Ciorbă la cabana Babele, 1978, după o tură dezinvoltă pe Valea Albă...

Unghi

Pe cînd voiesc a porni în material, despre o recentă carte a d-lui Liiceanu, mă observ singur că fiind incapabil de iluzii, cît și de o anume trăire a fericirii. 

Părere

UMAN.

Avansul prin viață mi se pare un traseu deloc mai prejos / mai puțin palpitant/primejdios decît turele pe munte.
.
Prin urmare, încerc să mă întreb cum voi depăși cutare dificil (dacă nu chiar cheie) pasaj, din amonte.
De pildă, acela al exprimării ceva mai puțin dezinvolte, produsă de împuținarea neuronilor.
.
Ce-i drept, eu cel din vremea aceea nu voi mai fi cel de azi.
Prin urmare, deciziile îi vor fi altfel. Și, implicit, neatente la vreo dezlînare.
De exemplu, o grafiere „Turing Clubul ROMÂN”, în loc de-al „T(o)uring Clubul României”, cum se afla în titulatura reală a aceluia.
.
După cum, eu nemaifiind eu (vorba unui politician de acum un veac!) nu știu dacă nu voi pica în patetisme.
Precum al lui Mihai Sârbu:

„Dupa dezmatul cu privatizarea , cand se faceau afaceri privilegiate , O.J.T. Sinaia s-a divizat in sase societati , una din acestea , Alpin , a preluat cateva vile si cabane din Sinaia . Aceasta socitate a facut o afacere scandaloasa , cedand ,,Piscul Cainelui ,, unui cumparator venetic ( strain de plaiurile nostre ) , omitand cu buna stiinta ca aceasta cabana a fost construita de membrii T.C.R. cu destinatie turistica , fiind un patrimoniu al orasului , exact ca parcul . O, Doamne , cat de infatuat , cat de neomenos sa fii ca sa hotarasti ca numai tu te poti rasfata in aceasta splendoare ? Ma simt indreptatit sa pun aceasta intrebare , deoarece sunt sinaian , am slujit bine turismul , strabunicul meu , Iosef Ungarth si bunicii Ana si Villi Ungarth ( atentie -Iosif ,administratorul Hotelului Caraiman , apoi propietarul vilei Carola ) au fost membrii cotizanti la Turing Clubul Roman , inca de la infiintarea acestuia . La fel de legitimi sunt toti sinaienii , mai vechi sau mai noi si toti turistii care vor sa urce acolo!”

 

Revenind la anii-mi de azi, mă întreb de ce acei localnici nu s-au zbătut pentru a reînființa Turing Clubul, după Revoluție.

Iar apoi să militeze pentru retrocedarea patrimoniului acestuia, cum a făcut-o Niculae Baticu, în cazul Clubului Alpin Român.
(situație în care îmi scot încă o dată pălăria în fața eforturilor de atunci ale lui NB, tocmai eu, care i-am fost ucenic atît de năbădăios, după 1990...).
.
Bineînțeles că-i mult mai simplu, să dorești a-ți pica pară-mălăiață lucrurile dorite.
Firește, acel tip de infantilism nu te împiedică să excelezi în ale oratoriei. Ce-i drept, una avînd circulație strict în grupul de amici.
.
Care, ca orice amici extaziați, nu le au cu spiritul critic. Doar cu elogiile.
Plus iritarea că vreunul diferit de dînșii, care li se nimerește pe fila Facebook, are alte păreri. De pildă că „Hanul drumeților” avut-a mai multe secții, și nu doar una, cum afirmă dl Sârbu. Ori pomenitul deja, de T.C. ROMÂN...
.
Apropo de preparative în fața viitorului, sănătos este să am în vedere și vreun actual Mircea Ordean în ascensiune, la fel de dătător cu barda în jur...
Și carele să mă ia inclusiv pe mine (dacă nu mai dihai decît pe alții) în vizor - căci om îs, adică greșitoriu din fire
.
Pînă la acele neplăcute momente, mai meditez ce și cît va reține istoria din turuielile-mi... Asta, în condițiile în care orgoliul vrea una și alta, căci așa i-a prescris brava Specie biologică din care face parte. Să creadă nemuritor. Ori barim neuitat de oameni, după deces...
Iată o nouă problemă de gestionat, în viitor...
.
În rest, mă uit cum, o idee trage inevitabil pre alta...
Mai exact, cum rîndurile de aici profită de un desțeleniș operat de o postare anterioară, și pe care am găsit potrivit a plasa doar pe blog...
https://mmordean.blogspot.com/2022/10/parere_11.html

Parere

Pe când descopăr pe desktop un fișier cu reproducerea unui speech către Cornel Sain, am restul de bun simț pentru a realiza că scrisele se află de mai multe feluri Pe o scară a vulnerabilității personale acceptate.
Tirada către Sain se află pe cea mai eroică treaptă. Și care uită aproape complet de alte fațete, cele cu mai multe ori mai puțină vulnerabilitate acceptată.

Acel text a apărut pe ceea ce pot numi netul militant.
Urmează apoi notațiile pe blog.
Mai jos o carte personală de munte poate, și uman pe care o am în calcul. Acolo va ajunge probabil și postarea de față.
Pe ultimul palier este fișierul psihanalitic personal. Acolo pomenirea vulnerabilitățile este majoritară.

E loc și aici de legătură cu un subsol și mai adînc, acela de acum fizic, al inconștientului, al constatărilor foarte greu acceptabile ori refulate de-a dreptul.

Pe acolo zburda acum puține ceasuri ideea că mă aflu nițel Mihai Haret, la care identificasem cândva iritare grozavă pe tinerii care îi întreceau nu doar neputința senectă, în ale muntelui, dar și performanțele din tinereți.
Ideile îmi veniră în cursul unei insomnii.
Una întâmplător de după ceea ce este numită medicalmente chimioterapie.

Firește, asemenea precizare mai îndepărtează un rând, din categoria oricum subțire a cititorilor de asemenea rânduri...
Nu îmi socotesc rândurile de aici drept dramatice ori influențate medical pur și simplu zăresc acele paliere succesive de notații ordeanistice.


Pe felie e de spus că pot exista și categorii ale confraților care nu mai deschid în gura despre cele din viața lor (este drept că nu s au înghesuit nici altădată la asemenea mărturisiri).
Ori cazul unui înaintaș pe care l am întâlnit la 80 de ani ai lui foarte dezinvolt la cabana Garofița Gietrei Craiului, iar peste cinci ani aflam de la un fruntaș al cercului Floarea de colț că e singur (cu disconfortul aferent) și că i ar prinde bine niște vizite ale membrilor acelei formațiuni.

Părere

Afirmațiile d-lui Cărtărescu de mai jos îmi par discutabile.

Asta, pentru că se află om, iar totodată e nevoit să trăiască între alți oameni, cu dublul subiectivism care se naște din așa postură.

In același timp, eu cred că cine poate înțelege un Cărtărescu iese automat din rîndul suporterilor săi necondiționați, trecînd automat în rîndul egalilor săi.

La așa nivel, dacă nu te afli in gașcă/grup de interese cu domnia sa, incepi a strîmba din nas de dumnealui, cu aerele aferente...

"Mircea Cărtărescu :

"Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. 

Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire este mitocania agresiva.

In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.

Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord").

Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.

Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare.

Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti.

Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.

Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest cinism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.

Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."