(continuare)
La 2010, și avînd idee că sub Cruce există o zonă cu vegetație (fie și înclinată) pe unde se poate merge, am răzbit pe acolo pînă în Brîul de sub Streașină...
Tehnic, urmezi inițil un scos, dar întrucît acesta se rupe mai jos, treci la stînga - cu nițică atenție totuși, iar apoi cam luptînd cu jnepeni) - în altă copaie, care de la nivelul atins devine o vreme accesibilă. Cînd aceasta se supără, numai bine poți trece la obîrșia talvegului ce apare în dreapta. Și care, dacă nu-i vreo zăpadă supraviețuitoare în miezul verii, nu dă bătăi de cap excesive.
... apoi pînă în amintita șeuță...
...Am pus acolo un rapel, depășind o porțiune mai înclinată a scocului și ajungînd în locuri mai cuminți.
Brîul lui Rafail părea la doi pași, de 8nde fericire inițială mare, dar optic am sesizat curînd că pare să existe o ruptură, pe parcurs . Nu mare, însă decisivă.
Faptul că nu am retras decisiv cordelina de sus și să încerc o nouă coborîre s-a datorat nechefului de a porni apoi spre Hornuri, în zona cu toată Valea Seacă sub c....
A fost un duș rece, care mi-a încheiat seria descoperirilor comode din acea zi. Dar am avut puterea de a mă încînta de toate fleacurile din jur, în locul unde mă blocasem.
Iar revenit în șeuța de pornire am gustat un unghi nou asupra promontoriului din dreapta Hornurilor, unde se află crucea lui Rafail (1914-1930).
Expediția a fost completată cu o trecere pe BStreașină spre Hornuri. Îmi aminteam că există un punct mai complicat (mai exact subțire și expus), dar acum am identificat două (fără îndoială întrucît trecuseră niște ani, de la precedenta vizită).
La Streașină m-a prins o ploaie de vară, în răstimpul căreia am discutat la telefon (se generalizase folosirea mobilelor) cu Tatiana-mi de acasă.
În anii următori, tentat ca naiba a izbuti acea coborîre (urmată de revenire în BStreașină), am tot făcut observații din depărtare (îndeobște pe fotografiile luate anterior) asupra punctului din hornul ce mă blocasem.
I-am zis Hornul lui Ceama, după numele confratelui care descrie un suiș al lui la 2008, și chit că subsemnatul ajunsese pe acolo, în rapelul cu Sevac, cu 24 ani în urmă.
Nu am mai revenit însă ceva timp în zonă, din motive precum lipsă bani ori bătrîneți care nu-și mai permiteau suiș (cu bagaj conținînd două sfori) pînă la Cruce.
**
La 2014, am asudat însă - via Valea Jepilor și Brîul Portiței - pînă în Hornurile Văii Seci. De acolo am zis că știu un itinerar pe unde pot avansa pînă la brîul lui Rafail, urmată de o trecere în Poiană, cea de lîngă valea Spălăturii.
Ruta cea ocolitoare a săritorilor urma mîna dreaptă, care la un moment dat se aspresc însă în exces. Acolo era de trecut în talveg, ce depășise însă pînă la acel nivel incomoda săritoare a Spintecăturii.
**
Peste dpi ani, într-o vreme în care amiciția cu Mugur Ilie se reînnodase în parte (paradită anterior datorită subsemnatului), a fost de acord cu propunerea mea de a parcurge valea, în coborîre. S-a întîmplat în iulie 2016. Mașină (a lui) la Piatra Arsă, apoi peste Caraiman.
Primă problemă a fost că vizatele fețe din stînga văii ne-au părut cam înclinate (trăiesc des sentimentul că eu m-aș putea deplasa pe undeva, dar e totuși prea riscant pentru însoțitor). Mica problemă este că revenirea din acel lateral în talveg nu a mai fost simplă, la nivelul BStreașină, ușurîndu-ne de un piton.
Apoi am luat-o pe fir, Iar subsemnatul avînd 59 ani (colegul, cu zece mai puțin). M-am străduit să gust cît mai mult locurile (firește, nu am izbutit). Am tras cîteva rapleuri (trei?). Apoi am recunoscut săritoarea Bolovanului. Acolo, am făcut ochii mari la pitonul în care făcusem rapel la 1984, o platbandă vai de mama ei (artizanată la fabrica unde lucram atunci). Nu ne-a venit a ne lăsa în acea, dar locuri de plasat alt cui nu s-au întrezărit pe aproape. ne-a fost de folos o fereastră, a unui pietroi înțepenit.
De unde anterior făcusem mare caz că săritoarea nu are 30 metri, pe cît indicase premieristul Comănescu (și preluaseră ghidurile alpine), noul amplasament al reazemului de rapel a făcut necesară conlucrarea ambelor corzi din dotare. Iar finalmente au zdruncinat pretenția-mi anterioară (1984), că săritoarea are doar 13 metri. Întîi am plecat eu. M-am strădui să gust cît mai mult fleacuri, din trecerea prin acea dorită văgăună.
Mai veni apoi o săritoare. pe acolo, am zărit locurile pe unde m-a ieșit cu Marius, și ființa-mi cu vîrstă dublă le-a găsit mai mult decît dificile (am avut bunul simț să nu rîd de temerea-mi care mă trimisese cîndva în acel lateral). În jos, se afla o zonă pe unde nu mai pășisem. Pe de o parte, pe acolo se zărea într-un unghi tare frumos Brîul Portiței/de sub Spălătură, în zona unde ce desparte bazinul VSpălăturii de fața ducînd la Creasta Picăturii. Mugur a pozat-o (cu un aparat foto ceva mai bun, mai ales la filmare, decît vechiul meu Sony de 9 Mp). Apoi, săritoarea de deasupra traversării clasice spre Hornuri s-a dovedit mai complicată, dar și frumoasă. Mai exact, am descoperit-o mult mai lungă de cei cinci metri pe care i-i atribuia Comănescu (fie și ocolind-o pe la nord). Un rapel frumos, în soare, peste ceea ce am considerat a fi două trepte ale obstacolului, cea superioară fiind probabil depășită de Nicu C. fără probleme.
Cu grija problemelor din continuare, în traversarea spre Hornuri, nu am stat a gusta suficient locurile. Nu am coborît de pildă pînă la buza marii rupturi de pantă (a Spălăturii). Mugur a ieșit însă pe o prispă ce se făcea spre stînga/nord. În general, el tot sonda o eventuală trecerea spre Șaua Gemenelor.
Am pornit apoi spre sud/dreapta. Firește că nu puteam cunoaște configurația locurilor (neatinse de mine vreodată), așa că prima încercare de ieșit din vale nu era cea bună. Am urcat un pic. O alta (unde Mugur mi-a făcut o poză frumoasă) nu ducea nici ea bine.
Abia o idee mai sus am putut trece spre mica poieniță la care visasem (sic!) - prin intermediul pozei luate de Marius cîndva - zeci de ani.
Dacă la predecenta întindere a corzii lui Mugur îi arsese a poza prin jur, cănd a trecut el primul, pe amintitul pasaj, mi-a ars doar asta cu grija lui. Cum arătau frînturile de gînduri negre, nu e frumos a detalia, aș pomeni doar că, la nivel ceva mai conștient, nu mi-ar fi fost deloc drag să apelăm la Salvamont.Dacă mărturisirile-mi par de priceput, iar totodată din categoria Nu se cade a veni cu așa rînduri între oameni!, asta e... Promit ca în viața viitoare să confecționez ceva eroic, legat de acea zi de 17 iulie 2016!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu