UMAN Refulatele

E mai ușor a ne recunoaște în fața celorlalți micimi sau imoralități, decit a ni le admite / defula nouă înșine.

Citesc pe undeva despre trasee în muntele Bucșoiul, din Bucegi. Să te ții subit și acut disconfort, din care, ca virf al aisbergului celor ascunse-si-de-mine-insumi se afla ideea ca terenul acela îmi aparține (nu neapărat fizic), deci acri care scriu precum respectivul trebuie sa îmi recunoască primatul, sa tina cont de el etc.

(am aici bunul simt de-a admite ca mi se trage din lipsa de atentie acordata, prin copilarie. Cit și obrazul de a accepta ca făcură și părinții, ce putură...) 

Asemănător, ma luasem la un moment dat în bețe, pe net, cu un bun amic.

Nu izbutesc și pace, intilnind intimplator acea postare, sa revăd comentariile-mi de acolo.

Culmea este ca am mai putina reținere (deși nu am făcut-o) în a consulta replica amicului. 

Viață. 

**

Oarecum pe aproape. 

Mă plîng deseori de duritatea (de neoprit) a ceea ce este numit Superego. 

Paznicul personal. 

Or, de chiu de vai, am reușit sa nu interiorizez acele porunci. Stau la biciuit dar și evadez, în așa-numite măgării. Alții nici nu mai apuca a face măgării. 

Iar asta se vede, pe față. 

Poate răutăcios zicînd, mersul unei mașini cu frîna trasă e imposibil sa nu lase urme. 

Admit în paralel ca am interiorizat un 'ceva', de la vreun paznic. A cauta și alte unghiuri de vedere, la vreo idee ce-mi țîșnește la un moment dat.