E numărul de ani personali la care Niculae Baticu suie pentru ultima data traseul deschis de el în 1935, și anume Furcile din Peretele Gălbenelelor.
Pînă de curînd, am avut din vedere acea situație (din 1975) doar pentru a executa comparații puțin măgulitoare, pentru vitalitatea unui montaniard oarecare (nu spun cine...). Și care termină benzina mai devreme (bașca faptul ca nu a ajuns niciodată în acele Furci).
Azi am meditat însă pentru prima oara cum ii vor fi fost sentimentele inaintasului nostru, în acea tură. Va fi gindit ca le parcurge pentru ultima dată? Sau era optimist, de reveniri?
Oricum ar fi, e imposibil sa nu ii fi marcat peceptia sentimentul putirintelor umane în coborîre.
O sa spuneti aici ca e foarte urît, sa îmi extind obsesiile senect-personală în viață cuiva (ba si de anvergura celui pomenit), iar eu o sa va aprob.
Dar nedind înapoi.
Pe de altă parte, mi-o plăcea, cindva, sa ma aflu obiectul unor relationări asemănătoare? Aici o sa răspundeți ca n-am față de asa viitoare băgări în seamă, ignorat fiind subsemnatul și acum, darămite în viitor...
PS
În amintita tură, efectuată la 40 ani de la premieră, nea Nae a fost secund, cap aflîndu-se Dumitru Bolchi.
De care nu am mai auzit nimic, inclusiv netul nepomenindu-l.
Imagine, cu d. Canarache și doi tineri necunoscuți, în 1985. Nea Baticu este cu spatele, ținîndu-se de acel pomuleț. Avea 76 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu