(Continuare)
Nu am fost (cu atît mai puțin nu sînt) mare sculă de alpinist / cățărător. Poate mi-ar fi plăcut să fiu, dar dacă dotările personale nu s-au ridicat la acest nivel nu-i capăt de țară. Căci s-a întîmplat să posed o plăcere foarte mare de a atinge cutare sau cutare loc (altminteri într-o arie geografică restrînsă, dar fără a strîmba din nas la restul lumii).
Mi-a plăcut exercițiul cățărăturii, dar nu a fost esențial. M-a interesat să ating cutare sau cutare loc, din zone montane abrupte.
Ce-i drept, este de recunoscut din start că a existat încîntare în așa ture, dar a fost însoțită și de teamă, respectiv oboseală, rezultînd un sentiment complex, ce avea să se risipească odată ajuns acasă, în șesul Bucureștiului, unde pîrdalnica minte/pîrdalnicul suflet a rămas a se hrăni doar cu plăcerea amintirii. Cele neplăcute, din acele drumuri, urmînd a da semn de viață îndeobște în pregătirea altor deplasări...
Ar fi fost neonest să ascund acest aspect.
M-am ghidat în ucenicia-mi montană (am trecut iute de la poteci turistice la abrupt) din cartea „Trasee alpine în Carpați”, de Walter Kargel. Acolo era pomenită și Spălătura Văii Seci, de gradul 2A. M-am apropiat destul de tîrziu de ea, după ce parcursesem toate rutele elementare din jur. Iar și atunci, într-un sens mai puțin onest, anume în coborîre.
Aveam 27 ani, iar alături pe Marius Sevac. O zi închisă, într-o epocă mult înaintea prognozelor meteo obținute pe smartphone. Pe lîngă imperfecțiunea acelui sens de abordare, de sus în jos, a existat o sensibilitate, o teamă - excesivă poate - de marea ruptură a traseului.
O precizare. S-a încetățenit denumirea Spălătura Văii Seci, deși asemenea termen nu poate aparține decît rupturii de la jumătatea acestei văi. Corect ar fi Valea Spălăturii, cum apare (fie și în alternanță cu SVSC) în Buletinul Alpin care găzduiește întîia descriere a locurilor.
Pe felie,este de spus că pipăisem pentru întîia oară prestigioasa publicație interbelică în iarna anului precedent, la nea Baticu, pe care începusem a-l frecventa. Poate nici azi nu m-a părăsit de tot fascinația lecturări acelor file, ale textelor și schițelor pe care le cuprindea
Am relatat desfășurarea turei într-un jurnal personal din epocă.
Cu acea ocazie am făcut cunoștință (nimeni nu s-a născut învățat!) cu Brîul de sub Streașină, mai exact partea nordică a acestuia...
Nu au existat mari probleme (minus unul sau două rapeluri) în partea de deasupra așa-numitei săritori a Bolovanului. pericol notam a fi fost cioburile de prin iarbă, la vremuri de preponderență a ambalajelor din sticlă, picate de la vecina Cruce Caraiman. Fiind ceață, am avut o adevărată oroare (îmi recunosc așa sensibilitate) de a nu întîlni pe neașteptate marea ruptură de pantă. Necunoscînd prea bine configurația locurilor, și după coborîrea amintitei săritori, mi s-a părut că identific o cale de ieșit spre dreapta, pe varianta de intrare ce leagă de așa-numitele Hornuri (ale Văii Seci). Terenul pînă într-o șeuță nu era simplu, dar l-am depășit fără mari probleme.
În locul atins s-a ridicat cît de cît ceața și am putut sări în partea opusă, ceva mai jos, un brîu ce nu putea fi decît cel vizat.
Am decis să facem un rapel. Îmi amintesc a fi executat o coborîre abruptă, întlnind o zonă mai domoală apoi, iar finalmente o alta, verticală. Au existat ceva probleme la recuperarea corzii, care m-au costat un cot în cap din partea lui Marius (eu trăgînd de sub mîinile amicului), cînd sfoara a binevoit să vină către noi.
Poezia privind acel loc...
... a sosit abia peste ani, la vremea aceea existînd o relativă goană, care pe de o parte se trăgea din emoțiile parcurgerii unui teren necunoscut deloc simplu (raportat la noi), pe de altă parte conferind plăcere datorită noutății, cît și satisfacției că sîntem mai tari decît dificultățile locurilor).
După ce am dat un ochi, peste muchia dinspre VSpălăturii, asupra rupturii din aval (deloc atît de dramatică pe cît o bănuisem inițial, prin ceață)...
Fusesem cu patru ani în urmă cu Dinulescu pe Hornuri, acesta relevîndu-mi o posibilitate de a evita o porțiune din aval a scocului, dar abia acum am descoperit că există aici o adevărată poiană, fie și în pantă, de necrezut în acele locuri cu pantă foarte mare.
Am coborît însă talvegul, pe săritoarea Brîului/Spintecăturii curgînd binișor apă, ce a udat pe acela dintre noi care s-a mișcat mai greu.
Premiera personală a fost completată cu coborîșul direct de la Portița (zărisem cîndva, din brîul ei, doi bușteneni urcînd spre ea), cu precizarea că ne-a fost o premieră nedorită, prin ceea ce voi denumi Diagonala, la nord de Vîlcelul de sub Portiță. Vizasem o altă rută, de care aveam însă indicii vagi. Mă voi lămuri abia peste un an însă, că e vorba de ceva ce iese pe malul opus al acelui vîlcel.
Nu am mai dat decenii pe Spălătura. Cred că s-a dat lipsei unui echipier (în sensul că, în perioadele în care am avut, s-au dovedit și mai atractive alte drumuri). Încet-încet m-au tras ața spre acea valea alte treceri prin zonă. De pildă un stat cu cortul peste noapte la Cruce (august 2006), cînd am coborît partea de sus a Văii Spălăturii...
În aceeași tură am identificat și că, din brîu Streașină se mai poate avansa o vreme în jos, prin vegetație.
Ca rezultat, am revenit peste patru ani - cu gînduri mari (și despre care voi vorbi) - în acea șeuță.
Expediția a fost completată cu o trecere pe BStreașină spre Hornuri.
Și unde am mirosit încîntat (la figurat, de fleacuri) în Hornuri, tot pe lungimea unui rapel de cordelină, în sus și în jos.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu