Subiect complicat. la propriu, cît și la figurat

Legat de prima experiență homosexuală a lui Alex. Beldie, N. Baticu mi-a spus că a survenit la 16 ani ai aceluia, că i-a plăcut, iar totodată că inițiator i-a fost un apropiat al familiei.
Dînd o privire spre apropiați ai familiei avînd în cap pe Constantin Beldie, am remarcat aceste spuse ale scriitorului Ioachim Botez:

«M-am gîndit îndată la Puiu, prietenul meu atît de tînăr și de drag. Ce băiat strașnic e Puiu!... Cum iubește el muntele!”

N. Leonăchescu menționează această afirmație (dar nu din unghiul acestei postări...) ca provenind din  „un amplu eseu intitulat <Iar turismul> [...] scris și publicat de Ioachim Botez, prietenul familiei Beldie. Din păcate, nu s-a putut identifica publicația în care a apărut textul respectiv!”

Iar Leonăchescu aflînd de acel material dintr-un „plic [...] cu decupajele unor articole de presă referitoare la turism”

**

Ioachim Botez e poreclit între mediul familial al lui Const. Beldie (pe care îl știe din colaborarea la „Noua revistă română”) drept „Mutulică”. 

Ei merg împreună inclusiv la un bal mascat, unde Lucreția nu vede nimic aiurea, în a-și inflama erotic fratele vreme de ceasuri, pentru ca momentul îndepărtării măștilor să-i arate cu cine avusese de-a face).

Botez simte nevoia să se apropie de Constantin Beldie, foarte probabil pe principiul atracției contrariilor. Și va relata despre legătura lor în volumul „Însemnările unui belfer”, 1935, mai exact în capitolul „Trufașul meu prieten”.

Nu e deloc un text elogios.

E descris acolo, dincolo de efluviile poetice, un menage a trois, cu mențiunea că al doilea bărbat al echipei nu participă la cele erotice (ale masculului alfa, cu femela - mai exact amanta, căci masculul cu pricina e însurat). În schimb îi urmează asemenea unui cățeluș, foarte posibil dornic de inițiere, în genul de viață, în firea celui numit - în acel mediu cvasiintim - Tătoi.

Foarte probabil acel apelativ, Tătoi, are sensul de tată primitiv, grosolan, căruia, ca persoană, îi vor fi alăturate caracterizările din filele pe care le reproduc mai jos.

Nu știu cum a primit Tătoi aprecierile de mai sus. Respectiv, dacă cei doi au mai fost prieteni și după apariția volumului (asta, presupunînd că nu vreo ruptură anterioară a făcut posibile acele mărturisiri publice...).

O idee despre firea lui C. Beldie avea pînă azi, însă sentimentul pe care îlam - după lectura foilor reproduse mai sus - este usca totul în jur. Între altele, pare să fi solicitat mult de la cei din preajmă, însă răsplată era doar faptul augusta lui persoană i-a îngăduia prezența acelor mititei în preajmă.

Spuneam anterior despre bănuielile-mi privind relația lui Ioachim (Botez) cu Alexandru. Or acesta din urmă e și el un satelit, în neputință de a evada de pe orbita planetei în cauză. Prin urmare, nu ar trebui să mire dacă și-a găsit un confident, iar ulterior chiar mai mult, în persoana lui Mutulică Botez.

E de notat în context că, deși îi separă nu puțini ani, Botez ascultă cu atenție destăinuirile lui Alexandru, care simte nevoia să îi vorbească inclusiv de cum îi era la școală. Cine îi mînca zilele acolo.

Dar și cine era dascăl de treabă.

˙

Să fi preluat Alexandru de la Botez, genul de acoperămînt al capului?

Acea bască precum de pictor?

Ioachim B. vădește totodată, în „Trufașul meu prieten”, o înțelegere a naturii (era fiu de pădurar), spre deosebire de C. Beldie...

PS
Foarte posibil ca C. Beldie și Botez să se fi cunoscut anterior apariției Noii reviste române, cînd amîndoi au fost - o scurtă perioadă - conțopiști (ultimul spune „gardian mâzgălitor de catastife”) la închisoarea Văcăreşti. Primeau 54 lei pe lună.

Spre capătul vieții, Beldie sr. relatează Puiu „[î]mi nesocotește scrisul de astăzi fiindcă «nu produce nimic», nici chiar cît manualele lui de botanică, cu care nu îndrăznesc să mă măsor”.

Scrisul era unul de plăcere, al Memoriilor. La care un om are dreptul, după o viață de muncă fructuoasă. Atîta doar că anii erau unii de restriște. În care banii erau puțini.

Și în care un Ioachim Botez, mai vîrstnic decît prietenul Tătoi scrie la gazete (fie ele și comuniste).

**

În ce privește genul de condei al lui I. Botez, iar opinia fiindu-mi subiectivă din plin, mi se pare asemănător cu al lui C. Beldie, dar mai prăfuit, cît mai neclar.

Dinu Mititeanu, despre „Adversitatea N. Baticu - E. Cristea” (III)

M-am întins la amănunte, în episoadele precedente. Probabil a fost ceva util, abia după așa furtună de amănunte putînd să ajung la concluzie...
Pînă la urmă acolo, în acele cuvinte, era efectul. Cauza, inevitabil, era alta.

Din start, interioricește, Mititeanu a luat partea lui Cristea. Pentru că era mult mai apropiat firii sale. 

Cea amatoare de vorbe mari (la antipodul ponderatului și relativ exactului Baticu).

Cea intrînd în horă cu mulți.

Ce i-a venit să caute amiciția lui Baticu, iar apoi să i-o cultive?

Cred că pornirea de a aduna amici (o au mai mulți. Iar la o adică de aceea intrase în vorbă și cu mine, cîndva).

În același timp, în baza unui oportunism poate nu de blamat, a încercat să se pună bine și cu opoziția anilor alpini comuniști. Care a devenit după 1989 noul number one, spiritualicește.

**

În oarece altă ordine de idei, e de observat că balanța lui Mititeanu este cam dereglată. Cînd vorbește de defecte, el are în vedere doar pe acelea pe care le gestionează. Mai exact, mintea lui le acceptă, pentru că le poate gestiona. le are răspuns, le are înțelegere oratorică -  în fața unui eventual contestatar.

El evită însă adevărurile neconvenabile. Despre Cristea am scris și eu, și nu era o imposibilitate să găsești acele rînduri pe net (la o adică, Mititeanu se va feri și de forma lor tipărită). Cu acelea acceptate pe talerul Baticu al balanței sale, îi era mai greu să glșoseze precum a făcut-o, despre Adversitatea Baticu -  Cristea.

Zarurile au fost de mult aruncate pentru Mititeanu. Mai exact de cînd a acceptat preluarea în ediția II a „Singurătății verticalelor” a ideii că E. Cristea a fost doica/părintele alpinismului românesc.

Pînă atunci puteai spune că a fost o intervenție a redacției „României Pitorești” în textul său inițial, cel oferit revistei în 1983.

În rest, meditez oare cum  mă voi simți, comporta la etatea lui Mititeanu de acum (2024).

Adică 85.

Mi-o mai arde de scris?

Iar totodată, cum voi sta cu beteșugurile vîrstei?

PS

M-am grăbit zicînd că voi concluziona, aici.

Căci mai sînt cîteva unghiuri de abordat, din acel material Mititeanu.

Mai exact ce0i va fi venit lui nea Nae, să fie cum a fost, adicătele copoi, cu E. Cristea.

Hm... O mare reținere îmi vine - într-o eventuală explorare/material pe așa subiect - din faptul că nu e frumos a te băga în viața omului, mai ales cînd scoți așa zise rele de acolo (acestea se dreg însă ușor, prin acceptare a umanului, aceluia...).

Iar Hmmm... Cînd te bagi pentru a scoate doar frumoase (întotdeayba amplificate/înflorite), atunci e voie...

Și iar îmi vine ideea Cum s-o uita nea Nae din cer, la așa scrise, ale mele? Cred că iritat.

Că de fapt e deranjat doar așa-zisul meu SuperEgo nu schimbă prea mult datele problemei.

Pînă la urmă, paznicul freudian este teama de ce s-ar întîmpla dacă, la gesturile de azi, ar veni reacția aceluia, iar eu/noi aș/am fi copilul de altădată...

Constantin Beldie (1887-1953) despre Emanoil Bucuța (1887-1946)

 Extrase din volumul „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”

N. Leonăchescu reproduce zisa cuiva, că după venirea rușilor (1944) Bucuța era terorizat terorizat de aceștia.
În altă parte a acelui volum „Constantin Beldie văzut din alt secol”:

Deci probleme cu obiecte luate din Transnistria, foarte probabil de vreo instituție unde Bucuța era responsabil... De fapt, atunci era director la Casa Școalelor.

PS
Amuzant... 
Cf. Wikipedia:

„[Emanoil Bucuța ] din anul 1928 a fost membru al Societății Scriitorilor Români. A semnat și Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean, ori cu inițiale.”

Priviri prin jur

Lucrul din anii trecuți la materialul despre Cuxi Șerban m-a pus în contact cu ideea de cocoon. E vorba de acel loc, alcătuit din noi și ai noștri, unde vînturăm ceea ce ne prinde bine (și chit că-s lucruri al naibii de subiective, dacă nu mincinoase de-a dreptul).

Cercetînd lunile astea la viața lui Alexandru Beldie (1912-2003), mi-am continuat explorările întru funcționarea grupurilor umane.
Cu așa backgroud, priveam deunăzi la articol de presă. 

Inevitabil, în așa situații, nu atragi publicul dacă nu ești subiectiv. Dacă insul cercetat acolo nu e prezentat strict în roz. Iar asta, pentru că asta e dorința copilului / primitivului din noi. Acestuia, o prezentare echilibrată apare drept cenușie, iar în consecință al naibii de insipidă.
Iar implicit neatrăgătoare, avînd drept rezultat lăsatul baltă al acelui articol/postare.

În context, se duce naibii rozul (către pomenitul - și hulitul - cenușiu) dacă te întrebi de nu va fi greșit pe undeva și acel personaj pozitiv, în care - mai mult decît omenește - ne proiectăm.

**
Dl autor Maci îmi păruse un tip destul de echilibrat, iar implicit capabil de umor. De data asta are însă o zi proastă.
Între altele, zice dumnealui spre sfîrșitul acelui material....:

„Unul din acei singuratici care au dus lumea pe umerii lor în vremuri de restriște – Jan Patočka – spunea că atunci când cel bun e pedepsit și cel rău e răsplătit lumea intră în noapte.”

Dincolo de infantilismul ideii reproduse mai sus (adică încap multe-multe nuanțe acolo)…

Lasati-ma să ghicesc!
Domnul autor, cît și comilitonii lui, se află printre cei buni.
Iar inamicii dînșilor, printre cei răi.

Trec aici peste faptul că același condeier se va irita grozav, dacă îi cer detalii despre cum a dus acel Patočka lumea pe umerii lui, în vremuri de restriște...

Expresia cu pricina este între cele avînd circulație doar între noi și amicii noștri (de idei). Acolo niciodată nu se întreabă, ce înseamnă așa gen de vorbă (mare). Pare să existe o educație prealabilă, și nu neapărat predată de către un profesor. Mai exact iei din aer, din modul cum reacționează ceilalți educați/dresați, cum că expresia cutare e urmată de cutare atitudine/sentimente, din partea inșilor din acel țarc.  

Vechi.

Lucrurile delicate, de care nu ne vine a vorbi...

(uneori nici nouă înșine)

Mă trezesc uneori, la ai mei aproape 70 ani, că idealizez vreo persoană din preajmă.

Idealizat, nu în sensul social-poetic, ci așa cum își dorește copilul mic, un adult frumos, pașnic plus dumnezeu (adjectiv).

Văd însă că așa pățeam și acum vreo 10-15 ani, cînd, lecturînd cartea de memorii a doctorului chirurg Ion Juvara, mi-a plăcut grozav relația dînsului cu nevasta (Adina, născută Casassovici).

Ce e drept, nu-mi venise deodată pe acel subiect, care avea rădăcini în faptul că Adina suise în prima ei tinerețe prin abruptul Bucegilor (alături de fratele ei, Mircea).

Și atunci, și azi îmi place cum a ieșit acel capitol, cuprins în unicul volum pe hîrtie (nu și în ISBN) ce am semnat pînă azi.

Mica problemă este că au survenit informații noi.

Plus senectute suplimentară a subsemnatului, care te face mai critic la adresa altora (trebuie pentru ca să se descarce cumva și acreala, nu?)

Mica demolare de idoli (doar mică) a pornit odată cu lectura mai atentă a numărului legionar al Buletinului C.A.R. (Clubul Alpin Român), din 1940.

Acolo erau reproduse trei scrisori ale decemvirului Ion Trandafir (executat în noiembrie 1938), între care simpatizanții legionari erau pomeniți Mircea Casassovici, cît și o doamnă Casassovici, de care bănui că era mama primului. 

Mai apoi, am văzut că în familie se făceau donații (firește, pînă la instaurarea dictaturii lui Carol II...) pentru legionari.

Pentru ca de curînd să-mi releve amicul Adi Costache cîteva texte utile, pe amintitul subiect...

Sorin Lavric, „Noica și Mișcarea legionară”

„Verii primari ai lui Noica, Adina şi Mircea Casassovici, au fost duşi la Codreanu [în sensul că cei dintîi solicitaseră acel lucru] de Ion Mânzatti, compozitorul cântecelor legionare...”

În continuare, tot acolo, un pasaj poate străin de subiect, nu chiar de dat la coș:

„Merită obsevat că influenţa lui Codreanu se exercita cu precădere asupra adolescenţilor sau adulţilor a căror vârstă nu o depăşea pe a lui; în schimb, bărbaţii mai în vârstă decât Codreanu reacţionau cu mefienţă, cu dispreţ sau chiar cu invi­die la apariţia lui. Explicaţia psihologică ar fi următoarea: nu poţi să priveşti cu admiraţie pe un om care, fiind mai tânăr decât tine, îţi uzurpă indirect, prin faima pe care o are, potenţialul de autoritate de care ai putea tu însuţi să te bucuri în ochii tinerei generaţii...”

„Adina Casassovici îşi aminteşte: <În anii '30, dacă aveai între 18 și 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu intri în Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spirit de frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat dacă au în minte o cauză comună. Iar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea Legionară a fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să sfideze clasa politică şi care găseau fiori de plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea. Aveam 15-16 ani, mă duceam la sediul din str. Gutenberg nr. 3 şi așteptam să apară Codreanu pe treptele de la intrare, pentru ca apoi să mă duc şi să mă laud colegelor că-l văzusem. Curtea de la sediul de pe cheiul Dâmboviţei era toată ziua plină cu tineri, nimic altceva decât tineri. De exemplu, inginerul Clime, care avea pe atunci între 40 şi 45 de ani, era pentru noi un personaj cu vârstă matusalemică. Îl priveam ca pe un bătrân. Eu arn fost încadrată într-un cuib, la fel ca fratele meu, Mircea, spre deosebire .de Dinu, care a rămas simpatizant legionar...>”

Notații despre Adina Casassovici (după căsătorie Juvara), tot acolo:
„În Noica exista un prisos de atitudine curtenitoare, un surplus de umoare onctuoasă, vădită în tonul aproape mieros al vorbirii sale, şi toate amănuntele acestea nu aveau cum să nu te ducă cu gândul că poartă o mască . Adina Casassovici îi spunea „Episcopul", pentru a-i înfiera manierele...”

„Verişoarei sale Adina Casassovici, la vârsta când copilăria ei se încheia lăsând locul adolescenţei, anume la 16 ani, îi va ţine o pledoarie caldă în favoarea filozofiei, încercând s-o îndu plece, spre binele şlefuirii sale spirituale, să facă lecturi temei­nice din Schopenhauer, Nietzsche sau Kant. Adina îi va da ascultare în privinţa lui Schopenhauer, deşi cartea pe care o primise de la Noica era tipărită cu caractere gotice, dar va renunţa repede când va deschide Kant, dezamăgindu-şi vărul mai mare şi făcându-l să înţeleagă că stăruinţa sa misionară de <episcop> filozofic nu putea fi pe placul unei domnişoare de 16 ani .

„Noica si Miscarea Legionara” (nesemnat, însă pare același Lavric)

„Noica nu a fost legionar incadrat intr-un cuib, ci a fost simpatizant legionar. Iar modul in care Noica si-a manifestat public apartenenta la Miscare a fost unul exclusiv gazetaresc, filozoful roman punindu-si condeiul in slujba Legiunii in doua prilejuri.
Mai intii, la 8 august 1940, in plina dictatura regala, Noica publica pe spezele proprii revista Adsum (titlu latinesc, cu intelesul explicit de „Sunt aici” si cu subintelesul de „Sunt de fata legionari, nu v-am parasit”), revista aparuta intr-un singur numar, ale carei articole, cu exceptia unuia singur, au fost toate scrise de Noica.
Exceptia este reprezentata de articolul intitulat Vai de voi…, semnat „Mircea. K.”, care a fost scris de varul primar al lui Noica, Mircea Casassovici, la rindul lui legionar incadrat. Revista aceasta, neavind parte de o difuzare oficiala, a fost impartita de Noica, din mina in mina, cunostintelor si prietenilor.”

Similar:

„[Const. Noica] revine în publicistică, conferenţiază la Radio; după încercări de câteva luni, în august 1940, el scoate, în două ediţii, revista „Adsum”, număr unic, cu un singur autor, el însuşi – şi doar un articol semnat de Mircea Casassovici, vărul lui....”

Mă simt dator aici cu o precizare. De la depărtarea unui 2024 barim, nu văd unde inteligența adeziunilor legionare... Iar mărețele citate religioase, le-aș lăsa pentru alții. Hm... Să fii inteligent, iar în paralel să nu strîmbi din nas la ideile religioase - fie și emanate de sfîntul cutare ori cutare -, păi este o apropiere pe care eu unul o consider aiurea.


[Alexandru] „Dragomir despre Noica”, de Sorin Lavric

„Seminariile filozofice pe care Noica le găzduia în casa lui din pădurea Andronache. Casa şi-o construise în timpul războiului şi acolo ne poftea pe mine, pe Mircea Vulcănescu, Mihail Rădulescu, Arşavir Acterian sau Adina Casassovici. Programul întîlnirilor îl fixa Noica, şi tot el deschidea întîlnirile cîntînd la armonium o piesă de Bach. Apoi se recitau cîteva poezii din Rilke, urma o expunere filozofică a unuia dintre noi şi ziua se încheia cu discuţiuni colaterale. Era şi mult cuconet acolo, de stofă bună. Şcoala asta nu a durat mult, fiindcă în ‘48 lucrurile se împuţiseră deja rău, iar din ’49 Noica a fost dus la Cîmpulung....”

Citisem despre acele întruniri, dar nu aveam de unde ști că participa și Adina Juvara la ele (se înțelege că era dreptul dînsei, să o facă).

Opțiunile de tinerețe ale lui Mircea Casassovici au fost menționate în catastifele Securității, în anii comuniști. Ca urmare, între cei care îl frecventau pe Const.Noica (altminteri vărul său), era menționat și „Casassovici Mircea, str. I. L. Caragiale, 35, inginer, fost legionar”

Dincolo de toate acestea, nu pot să nu remarc faptul că dl. Dan Casassovici nu amintește nimic de așa înclinații politice ale tatălui său, în saga familiei ce a publicat. Dînsul fiind om, se ferește să-și bată cuie în talpă, amintind de trecutul verde al tatălui, respectiv vărului acestuia.

Mă întreb uneori cît ar exploda, dacă i-aș comunica aceste idei ale mele.

Mda, acea explozie de care-l simțim în stare pe interlocutorul nostru, și datorită căreia nu-l mai indispunem, cu vreo idee sau cerere a noastră...

PS
La chestiune, nu vei vedea vreun entuziasmat de Bucura Dumbravă să informeze că ea era mason. Ori că nu le avea cu Dumnezeu. Sau că nu a avut vreo slujbă în viața ei (la o adică, nici Mihai Gold-Haret nu s-a înghesuit la așa ceva...).

Le-ai strica personajul, sub a cărui umbrela protectoare și sfîntă se refugiază.

Ori se proiectează.

Știu.

Cînd s-a împărțit răutatea pe lumea asta, am fost printre primii la coadă.

Că veni vorba, cine a împărțit, atunci, răutatea?

Bunul Dumnezeu, cumva?