Piatra Craiului (V) 1984. Primul mers la cabana Garofița Pietrei Craiului

Poate în seara aceea a venit la cabană un tînăr cuplu. Vor fi avut 22-24 ani (subsemnatul număra atunci 27, iar Mariana cu patru mai puțin). Auzindu-i că vor să urce a doua zi Umerii Pietrei Craiului, pe care nu îi considerau dificili (clasificarea inițială era IIB) i-am rugat să mă ia și pe mine cu ei. Nu au avut nimic împotrivă. Materiale de alpinism (era denumirea din epocă pentru escaladă/cățărătură, cum i se va spune mai tîrziu acelui sport) nu luasem cu mine, însă aveau ei.

De data asta s-a mers pe Valea Tămășelului pînă în poteca Grănicerului,iar de acolo în stînga pe muchie. Era indiscutabil un drum mai comod, decît varianta aleasă de mine a anterior,căci poteca era largă. Vremea a fost mai închisă decît cu o zi în urmă.

La baza Umerilor, tînărul (spre rușinea mea nu i-am reținut numele) a abordat inițial drumul din monografia Dunăreanu, pe un un uluc marcat chiar la intrare de un bolovan, care se ocolește.  Curînd se pătrunde într-o mică deschidere, de unde (mai)tînărul a abordat o zonă mai înclinată din stînga. 

Mi-a lăsat impresia că mai fusese pe acolo. Era mai puțin vorbăreț (partenera lui așișderea), dar nu era nici pe departe vreun taciturn. Nu s-a tensionat, pe durata turei, nu a părut niciodată dezorientat, deși bună parte din drum, s-a desfășurat 
inclusiv în condiții atmosferice nefavorabile. După accent, părea regățean, mai exact din Muntenia, foarte posibil din București.

Bolovanul de la intrarea în traseul Umerilor pomenit în gjhidurile epocii.

Colegul de tură, în dreptul unei plăci de inox cu un text pe ea: „Salvamont Cîmpulung  2-07-1939 Traseul Dunăreanu) Cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani de către cel care a redescoperit frumusețile acestui încîntător masiv) 19-08-1980 Clubul de drumeție Plaiuri Muscelene”. 
La vremea aceea, se ținea în două pitoane cu expansiune, dintre care unul șubred.

Avansînd prin deschiderea aflată nu mult deasupra bolovanului de la intrare.

Colegul, abordînd zona înclinată. 

Cînd voi reciti mai atent monografia, voi afla că traseul numit acolo (al lui) Dunăreanu urmează - din acea mică deschidere - flancul din dreapta. Lucrurile îmi vor deveni mai clare în ce-l privește, după ce voi identifica, la 1992, o variantă de acces dinspre Valea Tămășelului, aflată în dreapta/sud de Umeri.

Aici ne-am și legat pentru prima și ultima oară în coardă. Pe undeva a bătut un piton, pe care îl voi recupera eu, venit ultimul. După o lungime de coardă terenul s-a domolit ca dificultate. Am ajuns finalmente pe o creastă cu jnepeni.

După cîteva minute de mers pe acea creastă, conducătorul nostru a traversat la stînga într-un vîlcel,  a cărui existență nu aș fi bănuit-o pentru nimic în lume, privind de la baza Umerilor. A fost unul dintre amănuntele care m-au făcut să îndrăgesc mult Umerii Pietrei Craiului, și anume faptul că un fir de vale spintecă, ba și fără dificultăți de neoprit, acel piept aparent monolit al Umărului de Jos. 

Am pornit pe acel vîlcel, strîns încadrat de pereți. Cîteva praguri elementare ne-au condus în  dreptul unui brîu către stînga, și la capătul căruia am ghicit locul numit în monografia Dunăreanu drept „La Pridvor” (exista în epocă și o monografie E. Cristea, pe care o voi frunzări însă doar la apariția ediției II, în toamna aceluiași an). Bineînțeles ne-am abătut pînă acolo, dar ceața ne-a împiedicat să putem privi în depărtare.

Deasupra amintitului brîu ne-a luat în primire o săritoare, Deși înclinată, nu am întins coarda. Ulterior ei, s-a putut avansa întrucîtva lesne. Mă fascina, entuziasma acel neașteptat vîlcel. 

Ne-a așteptat la un moment un obstacol care se ocolea prin dreapta, pe niște trepte de iarbă, Dincolo de ele, firul s-a acoperit de iarbă, anunțîndu-și apropiata obîrșie, la nivelul unui brîu care se prelungea în amîndouă părțile.

În acel loc, pereții ne opreau vreun urcuș direct.  Însoțitorul meu a luat-o însă către stînga, trecînd întrucîtva la nord de linia crestei, unde a pornit să suie un scoc stîncos. Deși înclinat totodată, nu a pus probleme la înaintare. 

El ne-a scos, nu după multe minute, în ceea ce am aflat că este Brîul de Mijloc. Era primul meu contact cu acea cingătoare despre care I.I. Dunăreanu afirma că străbate aproape întreg flancul de vest al Pietrei Craiului.

Părea că lăsasem în urmă zona de mare înclinație. Am pornit apoi pe o coamă domoală, cu mulți jpeneni pe ea. Era Umărul de Mijloc, ce scoate curînd în Brîul de Sus. 

Deasupra lui, pieptul omonim oprea accesul direct, motiv pentru care colegul a  apucat la stînga, în oarece urcuș, pînă am întîlnit un (alt) vîlcel. 

Voi identifica în timp că la stînga/nord de Umeri este bazinul Bîrsei Tămașului , iar la dreapta cel al Văii Tămășelului, pendinte de Dîmbovița. Practic, am mers în preajma cumpenei de ape dintre Ardeal și Țara Românească, un motiv în plus pentru a aprecia Umerii.

Firul atins nu a pus probleme deosebite, atîta doar că ploua mocănește, iar termperatura era suficient de joasă pentru a fi vorba de fapt de ninsoare. Asta, în prima treime a lui iulie...

 Și am ieșit la creasta principală.

Însoțitorii mei au pornit apoi la dreapta, către sud. Nu se vedea mai nimic în jur, așa că voi aștepta viitoarele sejururi în Crai, pentru a mă bucura de una dintre cele mai frumoase panorame, care mi-a fost dat să văd.

Cu niște alți montaniarzi, întîlniți pe acolo.

Fără îndoială îmi vor fi spus că urmează să coborîm prin Poiana Închisă, dar bineînțeles că inițial denumirea nu mi-a spus mare lucru. Către ea, au urmat varianta numită a lui Cristea (deși voi afla că înaintea acestuia au fost și alții, între care Ion Coman) sau de la ora 3 (cf. D. Mititeanu).

Am coborît inițial pe un mic scoc, la capătul căruia ne-am angajat pe un horn vertical de cca 10 metri. Ghidul nu a folosit coarda, în schimb s-a mers cu atenție. 

De sub el, am făcut cîțiva pași, apoi am pornit într-o lungă traversare la dreapta pînă în anunțata Poiană. Și care într-adevăr e închisă pînă la creastă, de un perete. Locurile au constituit un motiv în plus de încîntare, nu atît pentru că m-aș fi bucurat de o priveliște grozavă (sabotată de neguri), ci pentru că luasem cunoștință de accesibilitatea unei așa zone.
Teoretic, poiana este închisă și în jos, atîta doar că se poate ieși fără probleme la baza abruptului, urmînd inițial o coamă cu jnepeni, apoi traversînd la capătul superior al Marelui Grohotiș. Iar acea mare de bolovănei conducîndu-ne în poteca marcată.
Tinerii nu aveau să zăbovească prea mult la cabană, pe care o vor părăsi - cu bagaj cu tot - a doua zi. Sub impactul cantității de nou pe care mi-o furnizaseră, nu aveam de unde ști ce torent porniseră în mine, acei oameni întîlniți întîmplător...

În ziua următoare, eu și Mariana ne-am căutat de lucru în jurul cabanei (firește, vom fi adunat și lemne pentru bucătărie, vremea închisă interzicînd un așa-zis foc de tabără, cum era vizibil că se practică îndeobște acolo, într-un loc din apropierea rîului.

Nicu Bălan a mai apărut la cabană, venit cu inevitabila lui Dacie. De la el am aflat mai multe informații despre locuri. Între altele, despre tragicul accident al unui tînăr, cu un an în urmă, ce pornise să urce singur Muchia Roșie, un traseu de dificultate 3A, iar totodată foarte friabil. Ne-a spus că s-a aflat între cei care i-au adus trupul de acolo. Oarecum la chestiune, în bucătăria casei, pe o masă cu geam pe ea, se găsea un registru de impresii, al celor care îi treceau pragul. Prima notație data din urmă cu patru ani și privea o tură de iarnă, pe la baza abruptului.

După patru-cinci zile, am luat-o spre casă. Nicu ne comunicase ora la care sînt autobuze, noi preferînd unul mai matinal. Eram fermecat de locurile ce descoperisem (și chit că nu apucasem să parcurg și alte locuri din abrupt).

De la autogara Cîmpulung am parcurs inevitabilul drum pe jos pînă la stația CFR. Vremea a persistat să fie închisă - asta e, n-a vrut acea bucată de Piatra Craiului să mi se dezvăluia în toată splendoarea ei (cum fusese și în cazul jumătății nordice a masivului, în urmă cu șase ani).

Nu știu cum am ajuns să facem blatul în vagonul poștal. Cine era mai mare peste el (poate chiar conductorul) ne-a închis acolo - altminteri fără să fie vreo valoare prin jur -  și a revenit în apropierea Goleștilor, pentru a-și încasa tainul..