Piatra Craiului (V) septembrie 1984. A doua campanie, în abruptul sud-vestic al Pietrei Craiului

Nu-i lucru simplu să îl accepți pe cel ce ai fost, de pildă acum 40 ani. Mai exact la vremea celui de-al doilea drum în Piatra Craiului sud-vestică.
Poate e acolo disperare (deși bine refulată), că nu mai am acea vîrstă, dar mai ales paznicul interior sare azi în sus, lecturînd despre faptele acelui tînăr. De exemplu mersul cu nașul, dar mai ales încontrările cu persoane din jurul său (de pildă, nevasta amicului Virgil Ionescu).

Vinovăția... Acel matur sastisit din jurul nostru, de altădată. Și care pedepsea uneori nedrept/nemăsurat.

Cu zisele părinților psihologiei, un al doilea compartiment psihic, conștientul, ar putea socoti azi că nu mai fac trăznăi ca atunci. Este însă o iluzie... În hora contradicțiilor de azi intră și încă un component al treimii psihice umane, și anume Sinele. Nu am în vedere aici vreo felie adîncă a acestuia, și copilul drăcos, acela care iese foarte lesne la suprafața oamenilor ca subsemnatul...

Realizez că și azi am reacții precum în 1984, la cabana Garofița Pietrei Craiului. Și după patru decenii întreb pe vreunui, dacă e acru doar azi, ori așa e mereu...

 

 

Aș lăsa totuși textul de atunci. Și intervenind doar în situațiile unde e nevoie de lămuriri.

11 septembrie 1984, luni
Trezit tîrziu. Bagaj, evident, cu o groază de lipsuri. Tramvai 34 []. Telefon Virgil pîine [foarte probabil, să ia el așa ceva, căci eu nu am apucat. Urma să vină la scurtă vreme după mine].

Pe Virgil Ionescu l-am cunoscut pe munte în toamna lui 1980, la trenul ce pleca la de 4 dimineața din București, spre Bușteni. Am făcut o tură frumoasă împreună, pe Valea Adîncă (Moraru), și chit că înainte dădusem înapoi la primele săritori de pe Vîlcelul Țancurilor, respectiv Rîpa Zăpezii.

Mă așteptam să facem și alte drumuri, dar a dispărut ca măgarul în ceață. Ne-am revăzut peste un an, cînd a motivat că îi murise o bunică, iar apoi se pregătise pentru admiterea la facultate (seral). Am urcat atunci Rîpa Zăpezii. După care iar s-a lăsat liniștea. În toamna lui 1983 am reluat lucrurile, între altele suind Albișoara Turnului, respectiv coborînd Creasta Picăturii. Am avut și vederi în București, de pildă facilitînd intrarea, mie și soției Mariana, la o seară de dans la Studenți, în Calea Plevnei. Prin intermediul lui am cunoscut atunci, între alții, pe Romică, cel de care va fi vorba în tura alăturată prin Piatra Craiului. În lunile ce au urmat, am mers odată cu partenerele la un film („Actorul și sălbaticii”?), la cinematograful numit pe atunci ”Central” (ulterior revenit sub custodia Casei Centrale a Armatei / Cercului Militar). Cunoscuse de curînd o duduie Flori.

Accelerat la 11 fără 5. Stau pe hol: 15 lei (dé, accelerat...) 

E vorba de banii dați conductorului („nașului”)... Fără să fac astăzi din asta un titlu de glorie, dar voi mai cumpăra bilet de tren, de la casă, abia în prin septembrie 1990 (alături de prietena Carmen (iar asta numai la dus, spre Bușteni), în condițiile în care se mai măriseră salariile. În 1995 a apărut posibilitatea biletelor („Carta VSD”, adică cinci călătorii în week-end, cu 50% din preț, cumpărate anticipat, sistem care va dura pînă prin 2021, fiind înlocuit cu un Card Plus, reducere 25% dar operabil oricînd). În 2017 (60 ani!), refuzat de cîteva ori de nașul unor accelerate spre Bușteni, am renunțat la așa sport, fie și pentru că mergeam mai rar.

...La Golești dorm întîi la sala de așteptare, apoi se aglomerează cu ciori [e vorba de țigani] și mă duc pe iarbă, în sac, unde e mai liniștit, dar se cam udă nițel, de la condensul foliei. 

În tren mă dau fudul și nu mai stau decît la clasa întîi (modă nouă, preluînd tradiția din iulie). Mă culc un pic, căci merită locul, numai că frigul pe care îl sesizasem din sac (că ar exista afară) aici se face simțit ok și nu mai pot dormi. 

La Cîmpulung începe să se lumineze și de bucurie [e o expresie a personajului Lemmy Caution, preluată dintr-o mai veche carte de aventuri] trenul stă vreo 10-15 minute. Cobor la halta următoare [trenul circula în amonte, pînă la Argeșel] și după ce trec podul printre zeci de tipi ce merg la slujbe aflu de la autogară că spre Pecineagu a fost autobuz la 5,00 și va mai fi la 12,30. 

Cum situația asta nu îmi convenea, am ales cursa de Dîmbovicioara pînă la Podu Dîmboviței, biletul costă 15 lei. După ce m-am urcat în altă cursă, am găsit-o pe aia bună. Vremea nițel rece, cu ghețișoară. În mașină stau lîngă o fată bătrînă tare palidă. 

La Pod stau vreo 40 de minute, timp în care fac echilibristică pe bîrna drumului. Iese soarele și apare marea pleașcă: ARO-ul de la stîna Tămășel, ce mă duce, la început înghesuit, pînă la Garofița. Distracția costă 15 lei, dar face, mai ales gîndim că gașca Virgil a venit prin Plaiul Foii. Vorba mea, eu din Avrig pînă la Garofiță nu știu dacă am făcut 500 m pe jos, pe cînd ei, transformînd panta în liniar, au făcut vreo 30 de km, ca să nu mai vorbesc de Virgil ce a încurcat drumul pe Tămășel.

La 9:05 sînt la Garofița, unde dau de Romică și de Flori, singuri în toată cabana.

Ziua I, marți
Nu mi-a trebuit mult să pricep că am nimerit prost, cei doi fiind niște tipi cam opuși genului meu, mai expeditiv. În prima zi însă am fost mai sedentar. În scurt timp de la sosirea mea, vremea s a închis. Am plecat pe la 12, după o partidă de tăiat lemne. Cer acoperit, umed. Varianta propusă de mine, [un mers de-a coasta peste coame, spre dreapta/sud-est], pentru a contacta drumul de la crucea Grănicerului, Negrăbiți, căci ne programasem să mergem în colonie, iar mai devreme de patru nu avea rost, fiind închise magazinele.
Mai multe urzici decît fragi. Neașteptat, totuși sus în muchie puzderie de zmeură, dar ăilalți doi se dovedesc comozi. Încă de la început m-am simțit pe afară, madam zice-se Ionescu nefiind nici pe departe cum mă așteptam eu, că ar fi o nasoală care l-a pus în nas pe Virgil. În fine, pe urmă s-a mai încălzit un pic, dar numai atît, insuficient pentru a-l completa pe Romică. Am început să adunăm ciuperci, și mai ales iască. În general, plimbarea a fost odihnitoare, numai că, începînd la un moment dat o clipă de ploaie, am zis că cea mai bună idee ar fi să o luăm scurt la vale punct.
[De unde ne afla m] n-aveam unde ajunge decît în Valea Dîmboviței. Am mers de ni s-a acrit, noroc de ploaia ce s-a oprit. Am nimerit o vale 2-1 (ca la table) și noroc că nu pe loc, ci abia seara, am aflat că-i cam cu ursărie. Fiind îngustă și cu pereții abrupți, a fost o adevărată echilibristică, care a cam indispus-o pe Flori, damă cam pretențioasă. La un moment dat, coama din stînga apropiindu-se ca nivel, am căzut de acord să ieșim din porcăria noastră. De dincolo de vale se auzea un lătrat nu prea amical și se vedea ceva ca un foișor. Pînă la urmă cățelul nu s-a dovedit de la vreo stînă, iar acel foișor era un WC.
Dincolo de muchie altă viață, deschis, aerisit. De aici pe drum larg, pînă în vale [în colonia Cojocaru, unde existau niște magazine de tipul așa-numitelor m. sătești, din epocă]. Cumpărături de mai peste tot. Băutura am luat eu: o litră de rachiu. Apoi înapoi la cabană, cam lung pentru ei care nu mai fuseseră pe acolo. Tot pe aici, am verificat și ciupercile: numai jumătate din ele ok, au zis cei trei localnici ce lucrau pe valea Dragoslăvenilor! La cabană, facem foc și punem o masă mare. Ceva vorbe cu Nicu, ce nu are alți clienți (cu o seară înainte cabana fusese plină, așa că Romică și Flori fuseseră repartizați în pod). Tot acum o întreb pe Flori dacă e așa acră mereu.

Ziua II, miercuri
Am zis că ar fi cazul să urcăm și noi ceva. Dar mai devreme de 10 n-am întins-o.În 30 minute ajungem la poteca din pădure. Apoi mai lejer, prin dreapta grohotișului. Romică aleargă ca de obicei, ca bezmeticul. Vizităm peștera grețoasă și Cerdacul Stanciului, mai atractiv prin înfățișare, scară avem iar acolo e de văzut și hornul 2B, cît și urzici din plin.
Cam greșim intrarea în Ivan și urcăm un vîlcel banal, la care Romică n-are ce face și ne atrage într-un jnepeniș. Dama face mutre, Romică dezertează și plec singur în sus. Tură a la Valea Albă 1978, în cinci-șase minute sînt în Brîul Roșu. Masă deasupra Văii lui Ivan, 10 minute. O capră cu pui în vale. Dacă la 3 fără 10 mă despart de Romică, la 4 fără 10 sînt în creastă, cu rucsacul cu cuie cu tot. Valea n-am idee de ce e notată 1B, că e doar o potecă mai abruptă. După cîțiva pași pe talveg, în care urmăresc țancul menționat de Cristea [probabil un articol RP, căci monografia acestuia va fi reeditată abia în decembrie], valea se bifurcă, dar nu iau vreunul dintre fire, ci un brîu punctat de o cruce recentă. Brîul pare a conduce la creasta principală, apărută ca din senin în dreapta. Și într-adevăr în 10 minute sînt sus, după ce am vizionat și poteca dinspre Funduri, pe care se moșmondeau unii.

Deși aveam 27 ani, există în aceste notații oarece teribilism, cît și egocentrism, de care nu mă știu dacă m-am dezbărat pînă azi, la 66 primăveri.

...Vremea nițel închisă, iar în creastă o vuiește. Spre nord-vest parcă mai curat. O iau spre Poiana Închisă, mai ronțăi un biscuit cu rahat. Dinspre Grind urcă un cețălău neplăcut, dar chiar a ploaie nu e: abruptul, dedesubt, e perfect vizibil. Nu-mi pun (cam imprudent!) probleme la descoperirea intrării spre Poiana închisă și poate aș fi găsit-o dacă exact în zona ei nu eram pe o variantă mai jos cu 20 m. M-am reîntors după cinci minute și în coborîrea spre Poiana Închisă n-a fost cazul de cordelină. În Poiana închisă doi lăbari [nu-i expresie tare frumoasă, preluată de la un mai spurcat la gură ca mine, și anume Daniel Georgescu] siguri pe zi trec cu mîinile în buzunare și evident nu îi salut. În coborîre, întîlnesc două grupuri. Trec precum vîjul, dar nu am ce vedea în plus față de iulie. Din Grohotiș cobor direct la marcajul din pădure și la 6 fix ajung la cabană. 

În ton cu firea povestitorului, la scurtă vremne după sosirea în această parte a muntelui am explorat și alte drumuri, decît cele marcate. Cel pomenit mai sus este unul aflat imediat la sud de Marele Grohotiș, interesant acolo fiind și cum se pierde  finalmente Marele rîu, printre arborii pădurii. Inevitabil am cercetat firul hidro de acolo (l-am socotit al Piscului Rece, unindu-se mai jos cu Padina Lăncii), dar preferabil ca la viitoarele retrageri să merg o vreme la dreapta pe poteca Grănicerului, iar apoi să prind poteca marcată spre Garofița.

Trei ore pe Brîul Roșu - Ivan - Creastă - Închisă și retur la Garofița!!

La Garofița, presimțirea mi se adeverește: a apărut Virgil. E calmat după o serie de nervi... A venit boul prin Zărnești, scăpînd trenul de Golești. A primit amendă 87, plus bilet din Ploiești. În plus a încurcat drumul de la Tămășel! Acum sparge lemne. A apărut grupul lui Bîrlogeanu, intim cu Nicu Bălan. Masă. Radio, adus de Virgil: altă viață! Nu mai dormim sus, unde avusesem o senzație de sufocare. Jos e cald și sacul e de ajuns [în iulie!].

Ziua III, joi
Sculat la 8-9. Tot pe la 10 o întindem. Drum pe Valea Tămășelului, unde are loc o discuție în contradictoriu, eu cu Flori. Care Flori seara se căca pe ea cum că nu-i nici Flori cu y, nici Flori cu i simplu, așa că nu am mai trecut-o deloc în registru. Apoi la Tămășel și prin pădure, spre Cap [al Tămășelului]. Se vede os Păpușa, da’ vremea e nițeluș închisă, la masă dimineața a și plouat oleacă. 

Virgil duce desagul. Cum era de așteptat, Virgil se complace în acest dolce farniente [alcătuit cu Romică și Flori] și rămîne pentru mine o enigmă cum a reușit o damă așa posacă și urîtă să îl dea gata, fiindcă se zice (eu nu m-am convins deloc) că ar fi teribil de deșteaptă [...] Alegem Umerii. La baza lor mă răfuiesc cu placa IID și recunosc că fără tenacitatea lui Romică nu rezolvam nimic. În fine, o scoatem...

Din 1983 intrasem pe orbita înaintașului Niculae Baticu. Dînsul avea opinii nefavorabile despre Ion Ionescu-Dunăreanu, între altele că fusese dus de Titi Ionescu, prin trasee precum Umerii. Atitudinea mea era indiscutabil excesivă, însă alimentată de gesturile lui IID, ce între altele ținuse a boteza cu numele său acel drum (am detaliat în alte scrise ale mele subiectul). La vremea aceea puneam bază strict pe zisele lui NB despre Dunăreanu, care vor fi întărite peste un an doi de lecturile mele prin mari biblioteci. 

Nu mai țin minte dacă în acea tură am cărat eu placa în sus, prin Umeri, ori - mascată în vreun fel - a stat pe loc pînă am recuperat-o seara și pitit-o în preajma cabanei. Am fost în tot acest timp temător să nu descopere cineva ce făcusem, mai ales că Nicu ne mărturisea, ignorant de ce se petrecuseră, că fusese rugat de Dunăreanu să fixeze placa mai bine, drept răsplată urmîănd să fie menționat în viitoarea carte a ultimului (va apărea în 1986 un ghid mititel, fără ca rucăreanul să fie pomenit).

Placa a stat decenii bune pe balconul subsemnatului din București, luînd finalmente drumul ghenei de gunoi.

 ... și urcăm pe vîlcelul din stînga. 

Cum pasajul urcat cu asigurare, de ghidul meu din iulie același an, nu mi s-a părut simplu, vederea firului de abrupt ce suie o vreme paralel cu Umerii, la stînga/nord de acesta m-a făcut curios dacă nu reprezintă o variantă de acces mai simplă. Așa a și fost. În 1992 voi repera un ocol simetric, dar din Valea Tămășelului, deci la dreapta/sud de Umeri.

Aici Flori începe cu greața, ce se vădește a fi rea-voință. Iar o belea nu e singură. Romică, șeful molîilor, calcă de două ori pe bec: în loc să o ia de la capul vîlcelului în dreapta, continuă urcarea și ne blocăm; apoi, în vreme ce eu mă screm cu niște cuie, se ia de mine, că mă dau alpinist cu acele fiare (abia în talvegul Umerilor i-am ripostat). Ce mai, omul-care-tot-tace îmi dezvăluie brusc cam ce îi poate pielea.

Flori se screme rău, cobește, blesteamă, mai lipsea să plîngă. Mă duc undeva în sus, o asigur de deasupra, apoi cobor în horn. N-ar fi trebuit să mă zbat, căci treaba era a celorlalți doi. În fine. În talveg îl atenționez pe Romică că sînt supărat pe el. Flori își revine, eu spun că e mare lucru. Urcăm binișor. La următorul prag, un horn pe dreapta, continuu, mă atrage. Virgil avînd desagul, Romică mă urmează. E un horn clasic, 1B-2A, à la Piatra Craiului, cu prize Piatra Craiului, ce îl reduc la 1A: mai întîi un horn de 6-8 m aproape vertical, după care o peșteră scurtă ne avertizează înainte de al doilea vertij. Apoi o creastă aeriană, o trecere dulce în alt scurt horn și ieșim într un brîu „cenușiu”, cum numai în Piatra Craiului poți găsi, și poate îmi pare rău că nu e Virgil secund. Regret uneori că urc pentru un fraier.
Prima regrupare fusese mai jos, în locul La Pridvor... 

Regrupare înseamnă că acolo întinsesem coarda, pentru a depăși pragul care se face imediat mai sus. Notez și faptul că o vreme am numit locul La Amvon, preluînd greșit denumirea altui loc (pe care îl voi cunoaște abia peste opt ani, sub conducerea lui Vlad Petrușca) din abruptul Piatra Craiului.

...cu o depășire delicată pe dreapta. După locul ăsta (la care mă chinui să aranjez filmul [nu știu ce s-a ales de imaginile trase atunci]) ajung la regruparea II; e o treabă unde Romică se jură că e Brîul de Mijloc, dar nu este el: e de fapt o strungă à la Piatra Craiului, aeriană, cu un borcan uitat în strungă. Mai urcăm vreo 10 minute și dăm de adevăratul Brîu de Mijloc: larg, gigea, cu momîile clasice.

Mai urcăm un pic în zona lărgită, cu brîuri largi, ce mă fac să gîndesc la tăria Văii Tămășelului pe dreapta, de 3A. De la Brîul de Mijloc, în nici 10 minute sîntem în Brîul de sus. Apoi o creastă lejeră, un nou brîu ce luăm la stînga, două „bucle” pe niște torente punctate de momîi săgeată, și dăm în hornul final.
Pînă acum în vale se zăreau corturile albastre din Șaua Tămășelului. Acum, hornul final și în 10 minute și ieșim în vîntul crestei princiipale.
Admirăm coclaurii. Bucegii după un timp se golesc de nori și se văd toate: releul Coștila, Strunga, Omul - ce mai, o feerie! Sub noi sînt măgurile Branului.
Poiana Închisă e ca în iulie. La Brîul Roșu ne despărțim. Ne uităm, eu cu Virgil, la placa lui Anghelide: simplă, onestă. De cea nouă [accidentul din 1983] nu dau, iar seara aflu că în șaua unde eram mai aveam 15 m pînă la ea [pa fața Peretelui Piscului Rece]. La coborîre Virgil cade sănătos pe grohotiș: Apoi, pînă la cabană, omul mi-o saltă în slăvi pe Bibiloi: cum i-a pus norocul laba în cap, cu ea.

Se va căsători cu acea Flori, se va despărți, iar ulterior tatona să refacă legătura (nu știu cum s-au terminat lucrurile). E de spus aici că nu am mai mers pe munte cu V., foarte probabil pentru că el dădea rare semne de viață și care se constituiau în invitație la vederi prin București, la o băută în biroul lui de la Primăria mare, a Bucureștiului. Participau și colegi de-ai lui, după program. Pentru că ne întîlneam rar (iar eu nefăcîndu-mi vină pentru asta), i-am zis la un moment dat, răstit, că aia nu mai e amiciție, ce e între noi, iar prin urmare prefer să o știu lipsă.

Masă. Ne culcăm de la 11.

Ziua IV, vineri
Evident că numai o vineri putea aduce „bafta” pe care au adus-o relațiilor mele cu gașca Ionescu.
Ne am sculat pe la 8-8,15. Am sărit pronto în sus, fiind o vreme os. Întrucît Virgil a intrat la concertul cîcîielilor, am halit separat și am plecat singur. Ritm mediu, ba chiar încet pe Padina Lăncii, Marele Grohotiș și Brîul Roșu. Am ajuns la Brîul Roșu prin grohotișul de sub Peretele Piscului Pece, marea operă Cristea. De unul singur, m-am mișcat mai precaut. Am văzut și crucea ăluia picat din Muchia Roșie, cu o formulare numai bună să facă omului părul măciucă. Pe urmă, spre sud-vest, brîul se mai domolește, dar tot cu hopuri. În sus ceva variante de urmat în doi (Nicu Bălan zice că e mai sănătos în trei). 

Voi cerceta locurile cu pasul (vizual le explorasem anterior, de la Garofița) în 1990, invitînd cu mine pe Dan Popa, aflat și el atunci la cabana, cu un grup mai numeros al clubului bucureștean „Floarea de colț”. Minus un punct mai delicat la traversarea unui vîlcel, nu au fost probleme pînă în creastă, prin niște locuri frumoase. Ulterior  (1998-2000) voi conduce aici pe Mugur Ilie.

 A traversat Ivanul și apoi am zăcut la soare spre Urzică. După vreo jumătate de oră de însorit, am urcat la creastă pe unde era mai cîș, și bănuiesc că pe la 2,30 eram sus. De aici la vale, pe creasta spre Pietricica. Drumul a intrat curînd în pădure și, ca să nu circul fără probleme, m-a luat o bătătură la piciorul drept... Drumul spre Pietricica a fost oleacă mai lung decît îmi imaginasem, și nu fragii sînt de vină. La un moment dat am ieșit la gol, mai erau 200 m pînă la o baliză, unde părea că gata Creasta Pietrei Craiului! M-am uitat un pic înapoi, gigea! Apoi am luat-o în jos binișor [peste flancul aferent Dîmboviței!]. După o vreme terenul s-a grețoșat și chiar am întins sfoara de două ori. Apoi pădure și urzici, noroc că am avut pantaloni lungi. Fluier solitar împotriva urșilor, apoi ating poiana văzută de sus, cu fînețe lungi și pîraie poetice.

Două beri, pastă de dinți Optima și patru cutii pateu. Cînd ajung la compresoare, alde Ionescu cu un [camion] DAC, mergeau și ei către cabană.

Compresoarele cu pricina, destul de mari, erau adăpostite de o construcție de tablă. Se aflau într-o deschidere pe drumul spre Garofiță, între bifurcația de Ivan și locul unde intră pe Valea Dragoslăvenilor. Probabil furniza aerul comprimat necesar lucrului la generatoarele hidrocentralei, aflate nu departe, pe dreapta Văii Dîmboviței. Cineva spunea că Nicu lucrează acolo, la acele compresoare.

... Durere de cap. Cină solitară. Culcat primul.

Sîmbătă
Făcut bagaj pe întuneric. Plecat la 6:35. Cursă la 7:35.
Azi e 15 septembrie și [prin localitățile de pe parcurs] școleri. Mă ia nani. La Cîmpulung tren e la ora 13,00. Somn pe coclauri. Păpat conservă ulei. Tren clasa întîi, 10 lei. La Golești, o bere și nuci. Iar clasa întîi apoi, 15 lei.
Din Basarab, drumul e canicular. .
Acasă, nu [soția] Mariana, ci Mioara [cumnata, pe atunci de vreo 11 ani, stătea probabil cu cei doi copii ai surorii ei și ai mei]. Mariana e la spital.