Piatra Craiului (VI), 1985.

Nu știu dacă aș putea scrie vreodată niște Memorii cap-coadă. Asta, pentru că inevitabil (barim raportat la structura subsemnatului) apar divagații.

Care sînt legate de trecutul tratat să zicem mai jos, dar și de prezentul cînd ele sînt așternute pe hîrtie.
Și care privesc structura în sine a autorului (se va vedea mai jos, despre in-utilitatea unor așa scrieri), cît și de raporturile cu oameni și situații. De pildă interacționarea, cîtă îmi fu, cu Ion Ionescu Dunăreanu, în 1985. Dar de care apar adăugiri, privind momente din timp, dar și de azi, cînd de pildă răsar gînduri legate cimitirul Străulești (pe lîngă care mai trec), unde a fost depus, cu 33 ani în urmă.

Din jurnal: 

Joi 1 august 1985
Plecați pe căldură imensă, se zice 40°. Toni ajunge la gară cu taxiul. Trenul etuvă! 20 lei. La Găești pică o ploaie. La Golești, îndreptat vremea. Au o apă oribilă, aici. În tren, jucăm poker: scor 0-2. La Ciumești așteptăm cursa de Colibași. Nu ne e somn, abia pe la Schitu Golești Toni trage pe dreapta. Cât doarme, aranjez cu nașul să rămânem până la 4 în tren, să dormim. Eu nu prea ațipesc: ba trece prin preajmă, duduind, un Diesel, ba un șoarec, ba pocnete de la contractarea osiilor. La 4 fix o luăm spre autogară și bine facem, căci cursa de Pecineagu este la 4,45, nu 5.
Acum adorm scurt până la Podu Dâmboviței, Toni chiar mai târziu. La Clăbucet [colonia căreia i se mai spunea și Cojocaru] se pornește ploaia și pornim cu folia în cap spre Garofița. Din fericire vreme se aranjează curînd. Pe la 9:00 plecăm spre Marele Grohotiș, scop tura Baticu de ieșire din Padina Lăncii [e vorba de peretele omonim]. Ajungem însă în traseul Dan Popescu din peretele Marelui Grohotiș. prea mă atrage. Avem cu noi o coardă, o cordelină, cinci pitoane, trei carabiniere. Toni, ca de obicei, a fost pe acolo, dar a uitat tot - ca pe Picătura și altele. Traversarea e două lungimi e destul de nasoală, asigurări zero ca eventuală eficiență. Ajungem în scocul căutat, îl urcăm 10-15 m și o luăm pe muchia din stânga (la regrupare piton cu inel).

E ușor. Ies pe coamă și traversare ușoară peste „mălai” [grohotiș], apoi alta până sub o fisură (asta mi am zis că ar fi aia de 25 m din descriere). Un punct delicat, două pitoane amărâte... Sub blocul vertical din capul fisurii ezit, și după un timp ies printr-o manevră îndrăzneață cu un piton cu inel - Toni în dreapta până la un prag larg (oarecum închis). Pe acesta până la o regrupare cu o platbandă, ce ține bine în stîncă. Mi-am propus să urc paralel cu fisura verticală și să traversez în căutarea Amvonului de care auzisem.

Dau de o perversă zonă în crescendo ca înclinație și ajung cocoțat dificil la 40 m, fără să găsesc vreo grupare. Bat cu chiu cu vai un cui și descopăr altul la un metru mai jos. Nasol moment! Spre stânga, nimic de traversare. Mă hotărăsc de rapel pe 2 ˣ 40 coardă plus cordelină, bat un longitudinal cu sete, în locul autohtonului ce iese. Brrrrr! Cobori tremurând (după ce am scăpat o carabinieră exact în poche-ul [buzunar, în franceză] cu grohotiș de deasupra Marelui Grohotiș [e vorba de mica padină cu „mălai” amintită anterior, separată de M Gr. prin banda pe unde am făcut traversarea inițială către perete]!! Găsim cu chiu cu vai locuri de cuie. Din cinci rămâne unul (plus unul recuperat), bașca două bucle cheltuite la rapel. Altminteri e o priveliște pe cinste către Marele Grohotiș, din acel perete...

Suntem în fine jos. E o performanță punct. Acum descopăr că aparatul meu foto merge în gol! Cu toate hainele puse pe cap pe post de cameră obscură, scot filmul și bag unul nou. Toni vine cu ideea să luăm pe cruce albastră către poteca Grănicerului și mă bagă prin brazi uzi (asta, pe o vreme zeiss! [o expresie din epocă, vrînd să spună Nemaipomenit! și avînd la origine numele firmei german de optică]), eu fiind în slip și atît. E cald, calcarul alb iar apa susură apa susură. La Garofița sînt exuberant, spălare cu apă rece peste tot. Apoi aflăm de cantină, unde alergăm de voie. Cheltuieli, vezi lista...

„Pîine, batoane 10, pateuri 16, rahat 10m bere 12, cantină 23”

...Am luat două ciorbe excelente. Berea, „Vidraru”, veche și cu smac la fund. Pâinea nu mai e o problemă, ca anul trecut. În plus, observăm că există cinema, mâine rulând „Cuscrii”.
La cabană schimbare de paturi, de jos în pod, prin „bunăvoința” lui Bălan /.../ Treaba asta mi a schimbat atitudinea față de el, în restul zilelor petrecute acolo.

Vineri 2 august
Probleme cu Toni care se mișcă greu. Sculat la 7,4.5 Urcăm spre Tămășel, drum nesfârșit parcă... 

Inițial, am avut un essai [încercare, tentativă] pe o fisură ierboasă din Umărul de Jos, unde sperasem să găsim o variantă nouă de urcuș. După două lungimi coardă, cu parcurs din ce în ce mai expus (eu cap de coardă), facem rapeluri. Costuri: 1) un piton-platbandă (îndoit în fisură, ca să țină mai bine), 2) buclă într-o clepsidră, 3) piton muncit la serviciu la polizor 4) pitonul bătut pentru coborîrea mea, din locul unde m-am blocat.

Am luat-o apoi spre Peretele Padinei Lăncii, unde nea Baticu scrie de existența a trei drumuri. Iar unul dintre acestea, cel din partea stîngă,  părînd a fi pentru noi. Într-acolo, creasta era în nori, dar în restul muntelui bătea soarele. Săritorile din Padina Lăncii destul de tari. În Brâul de Mijloc o luăm la stânga și parcursul brâului ne este o descoperire neplăcută: sinuos, expus, bolovănos. Ieșim în creastă apoi, de unde și ne uităm ca proștii la imensul perete, stratificat în surplombe. Ne uităm, dar nu ne lămurim, și în ciuda cărții „Piatra Craiului” [foarte probabil a lui I.I. Dunăreanu] pe care o avem alături. Nici urmă de traseul 1!

Revenim pe brîu de unde venisem, iar apoi urcăm în Poiana Închisă, unde stăm la soare vreo jumătate de oră .

Pozele au ieșit o catastrofă, deși tot e mai bine decît să nu fi avut deloc. Imediat mai jos, Toni pare să fie în acel scoc din Umărul de jos, aflat la nord/stînga de intrarea clasică

La retragere.

Din Poiană, urcuș în creastă, pe două variante [cele din singura rută de ieșire pe care o cunoșteam atunci]. 

Sus, ceață. Plăcută alergare spre Funduri, dar îmi scrîntesc o gleznă, din fericire curând ameliorată. Îndrumăm un grup de trei persoane, nițel debusolat, spre Valea Urzicii, stâlpul de la bifurcație neavând vreo săgeată. Ne grăbim, foamea-foame. Drumul spre Crucea grănicerului, cu serpentine, este excelent. Revine soarele. La izvor, lângă cabana Ivan, apă – de care mai ales Toni e în mare nevoie. Cineva a pus aici o pungă cu carne, la rece. Masă os, în colonie, apoi la film. E lipsă o bobină la „Cuscrii” [posibil filmul din 1979, cu Peter Falk], plus nesincronizare sunet imagini. O ploaie torențială ne face rahat apoi, drumul văzîndu-l doar Toni [aveam ochelari de vedere fumurii]. În jur, licurici extraordinari! Dau să mă schimb la cabană, dar nu îmi mai găsesc pantalonii raiați...

Mai exact mi-i furase cineva. Este drept că și eu comisesem imprudența, ca tot... ne-pățitul, de a-i lăsa în grabă în afara rucsacului (firește,nici interiorul acestuia nu ar fi fost vreun seif). Era vorba de o pereche de pantaloni destul de la modă, și pe care mi-i adusese nevasta Mariana, de la o colegă de serviciu, ceva bordo la culoare.

Întîmplarea mi-a lăsat un gust amar (parcă au urmat și niște ceasuri de despresie). Autorii furtului par să fi fost niște tipi care au plecat de la cabană în cursul acelei zile. Am făcut rostd e adresa lor (nu erau bucureșteni), le-am trinmis o scrisoare, dacă pasămite nu au luat ceva din greșeală..., dar firește că nu am primit nici un răspuns.

Sâmbătă
Stat la odihnă, încă sub imperiul ploii de ieri. După amiază Toni se culcă, așa că plec singur la ciuperci, de unde vin însă cu zmeură și fragi. Seara mă duc în colonie, făcând o groază de cumpărături.
Foc excelent. Cunoaștem doi piteșteni, Toni revede o duduie cunoscută cîndva pe valea Gălbenelelor, care a venit acum cu nepoata ei, de vreo 16 ani și destul de nurlie. Atmosfera veselă se mută în dormitor o vreme, înainte de culcare. Anterior, discuție cu unul dintre piteșteni despre ghiduri montane. E mirat că îl am pe al lui Dunăreanu din 1936.

Duminică
Trezit 8,30. Ca de obicei, Toni se mișcă mai greu. Bălan pleacă spre Plaiul Foii, cu o gașcă. Pe Tămășel rămânem un pic la soare. Apoi ne facem de lucru într-un traseu de artificial de pe acolo. Plecat cap, Toni se retrage la jumătatea lungimii, acuzînd un piton cîș. George piteșteanul se duce până înspre grupare. Nu țin să urc și eu.. Apoi George pleacă la vale,m căci are cursă către casă. Noi, pe vîlcelul Bârsei Tămașului în sus. Ascuns pe aici corzi și compania. Ajung la traversarea de anul trecut, pe care acum o trec mai ușor. În schimb Toni acuză prizele de iarbă, că sînt șubrede. Facem poze, dar filmul e la capăt. Îl schimb la Pridvor, găsim și hiba: e blocat returul și crăcănelul a ieșit din uz punct. Roca e udă și drumul ne este din acest motiv mai dificil. O săritoare, și încă una, le urcăm atenți. Asta a fost totul. Ieșim iute în Brâul de Mijloc, unde hotărâm trecerea spre Deubel, deși e ceață iar drumul ne este totuși necunoscut.
Prima porțiune e destul de câșă, expusă și cu grohotișuri. Dar e frumos. Apoi brîul se lărgește, devine mai puțin înclinat, iar chiar ceața se mai risipește. Pierdem pe undeva hățașul și stăm ca proștii virgulă deasupra unei săritori, pe care o coborâm cu lupte grele. Nu vine sfoara, așa că urc în ciorapi să o descurc. Piatra e udă, însă din fericire Zaplazul e aproape. În apropierea Umerilor urc pe vîlcel să recuperez corzile.

Din acea campanie, fără să pot identifica locurile.

Pe coamă discutăm despre primele care se dau la [fabrica] „23 August”, de sport, dar și despre ciobani, între altele. Aflu că un cioban cu mioarele cîștigă 175 lei de oaie, el avînd 900 oi. Mi se spune că are oi pînă și ministerul Apărării Naționale, pe care le păzește un soldat-cioban.
La cabană nu mai e decât grupul lui Ionescu-Dunăreanu, respectiv niște nemți. Facem plata cazării: 64 lei. Jucăm de asemenea  șeptic și mă Toni mă bate detașat.
Masă bogată.

[Foarte probabil a doua zi] Plecăm spre casă. O parte a drumului îl facem cu doi dintre redegiștii [de la Republica Democrată Germană, statul comunist existent pînă în 1990 pe teritoriul Germaniei învinse în ultimul război mondial] de la cabană. Cu ocazia asta îmi exersez un pic dramul de engleză.

     La Colonie, așteptînd autobuzul.

 

În Cîmpulung alergăm ca naiba cei doi-trei kilometri dintre autogară și stația CFR, prinzînd la fix trenul.

Poate interesant, din zilele următoare

„Acasă, doar cu Mariana [cei doi copii erau probabil la socri]. De bucurie că am venit, mă dau la niște țuică de la noua bombă de vizavi [magazin în blocul-potcoavă din Piața Iancului]. Se urcă la bilă. Asta, miercuri parcă. Vineri, vin prost „Ulmu”, iar sîmbătă Rîpa Zăpezii. Duminică la aer (vreme frumoasă mereu), Moșilor-Modern, asta după 1/2 țuică. Ne facem de cap seara și după dă-i la boboci, eu, plus uitat Dumnezeu pe closet. Luni, la cimitir la tata cu o floare de colți, iar apoi cu Mariana în Herăstrău...”

     

Nu știu dacă cele de mai sus pot constitui o laudă (probabil nici o regulă, a vieții de atunci, dar era totuși tumultoasă, la ai mei 28 ani). 

„La Biblioteca Academiei, adeverința pe cale le-o duc se pare că e ok [cerusem să am acces la Sala III, a tipăriturilor delicate, mai exact cu idei neconvenabile regimului politic de atunci. Am zis în cerere că lucrez la o carte de istorie a alpinismului]. Văd că și ziarul „Curentul” e acolo. Vineri am mers la [Cristache] Dedula. E o figură. Baticu e plecat la schitul Peștera, unde i-a înlesnit cazare Daniel Georgescu. Îl sun pe Tulea, care e acru, acru, poate și pentru că a stat la o coadă la benzină. Telefonez și lui Dan Popescu. Mă roagă dacă îi pot găsi un film foto de 15 DIN...”