Cum punctam cu oarece reținere (între timp, mi-a trecut), într-o ultimă completare la cartea „Sus la munte...”), m-am trezit la un moment dat proiectînd spre un înaintaș montan ceea ce, foarte probabil, nu făcusem spre propriul tată.
Era vorba de iritare (bașca părere nu prea grozavă), despre acel mic și înnegurat om.
Pe cînd revăd zilele astea rîndurile despre un al premergător, fenomenul mă cuprinde din nou, de data asta sub vorba îngrijorării de belelele pe care i le adusese viața, de faptul că-l cocoșaseră iremediabil.
În ambele felii, există un disconfort aparte, cît și măricel.
Pe de o parte, pentru că îndrăznesc să-ți bagi nasul în sufletul aceluia/altuia. Pe de alta, pentru că fac asta către un om care-și are familia, urmașii lui (și vin eu, din exterior, voitor să mi-l fac 'al meu').
PS
Bre, Freud, nu mai bine stăteai matale în banca ta, și nu ajungeau ustensilele-ți pe mîna vreunora ca subsemnatul?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu