Elena Haberman

MUNTE.
Omenesc.

Istoria alpinismului românesc a reținut și numele Elenei H.
Care nu posedă în cont vreo performanță foarte dificilă (pentru epocă) dar e legată de un traseu frumos, al Umerilor Pietrei Craiului, cît și pentru faptul că a fost... femeie.

Situația e favorizată și de faptul că I.I.-Dunăreanu o pomenește într-o carte a lui (nu și altă participantă de-atunci, de care avea să divorțeze), informația fiind preluată ulterior de mai toți cei interesați de istoria noastră montană.

Acum cîteva decenii, cînd am stat de vorbă cu mai mulți înaintași, numele Elenei H. avea să fie pomenit de mai multe ori (o face și N. Baticu în ediția secundă a Amintirilor sale). Cu excepția ultimului (culmea, el cel slobod la gură), ceilalți au ținut să-mi precizeze că era foarte urîtă, respectiv că era cam rea de muscă. Adică îi plăceau grozav bărbații, dintre care izbutea să cucerească, datorită bunei situații materiale (cît și faptul că soțul nu era deranjat de acel crailîc în versiune feminină, cînd nu-l încuraja de-a dreptul).
Ca urmare, e foarte posibil ca prezența Elenei în campania (din 1939) ce și-a trecut în cont inclusiv Umerii Pietrei Craiului să fie datorată faptului că-l avea la ochi (după cum mi-a spus Dan Popescu) pe cel mai bun cățărător al acelui grup, și anume Titi Ionescu.
.
N-aș fi așternut cele de mai sus dacă un amic nu ținea să-mi comunice recent:

„Ma gandesc daca nu cumva personajul Oana, din nuvela Pe strada Mantuleasa a lui Eliade, nu a fost inspirat de Elena H. Si aia era o femeie "mare" dar nu te deranja marimea pt ca la trup era ca o statuie greceasca. La fata nu era prea frumoasa. Ii placea sa mearga la munte si la un moment dat se duce pe la stane unde ii "muncea" pe ciobani
Oana - femeie voinică, înaltă de 2,42 metri, „spătoasă și frumoasă ca o statuie”. Este fata cârciumarului Fănică Tunsu din Obor și nepoata unui pădurar, ce fusese blestemat pe la 1840 de Selim, fiul pașei din Silistra, pentru că-l înșelase. La vârsta de 13 ani fata sare în spatele cailor nărăvași și îi învinge la trântă pe cei mai puternici bărbați. Se împrietenește cu Lixandru, Darvari și alți copii de pe strada Mântuleasa, cu care merge la iarmaroace. Pleacă la munte pentru a-și găsi soț și, după ce-i stoarce de vlagă pe toți ciobanii din zonă și se împreunează cu un taur, îl întâlnește pe bărbatul ursit (Cornelius Tarvastu, profesor de limbi romanice la Universitatea din Dorpat) cu care se căsătorește în toamna anului 1920 la Mănăstirea Pasărea înainte de a pleca înspre nord.
Poate e fantezia mea dar cine stie?”

Mărturisesc totodată a mai fi contat ceva, în faptul că aștern toate acestea pe hîrtie...
Și anume faptul că Elena H. a refuzat să stea de vorbă cu mine (1985), de-ale muntelui, ba chiar a făcut-o nu chiar agreabil, după spusa terțului prin care o contactasem.
Da, mă aflu un tip ranchiunos.
Ultima vorbă e aleasă cu schepsis, pentru a deschide drum unei alte postări, privind așa prost obicei...

PS2
În imagine (luată în amintita campanie, la Cabana Ascunsă), femeia de acolo - a doua, din stînga - e foarte posibil să fie doamna Dunăreanu, căci are o atitudine cît de cît delicată.
În extrema stîngă Titi Ionescu, în cea dreaptă Franz Bauschke.

PS3
Oare cum o privi I.I.-Dunăreanu, de pe lumea cealalaltă, așa băgat (al meu) în treburile sale, de altădată?
După cum, oare cum o voi face eu peste niște decenii, cînd îmi va lua vreunaltul ideile, scrisele la purecat?