Este piesa Pink Floyd ce curge in-anticipabil. Nu are corp propriu-zis, iar apoi refren...
Cam așa vor merge lucrurile și în scriitura mea, de mai jos...
Îmi caut de lucru, la două-trei luni, în librăria AGIR din Piața Romană...
... O fac pentru achiziționarea ultimului număr din revista „România Pitorească”.
Care e a inamicilor mei.
Ce chestie / cum e viața asta! Totul pare să meargă perfect pentru prăvălia ta de geamuri, dar se ivește în cartier un puști cu praștie, iar pe deasupra al naibii... Și te toacă, iar în cazul de față nu ai cum chema poliția, pentru acel drac de copil etc.
E de ajuns unul. Și îți muști în pumni, cum că un singur asemenea fir de praf are toate șansele să-ți gripeze motorul, cel care îți produce atîta bine, care dă un rost măreț existenței tale, grupului uman din care faci parte.
Firește, poți trece peste acest ultim sentiment, dacă ți-l refulezi cum scrie la carte...
Mărturisirile de mai jos nu sînt unele cu carele lumea normală iese prin urbe (ori măcar în conștientul personal). Dar tot mă înham la ele, căci face nițică ordine în interiorul subsemnatului.
Mă simt uneori, cînd îmi fac drum prin acea librărie, precum omul (îndeobște necimentat suficient la suflet, de trecerea anilor) care ar vrea să lege prietenie cu aceia. Așa i-ar plăcea lui. Și simte că i-ar fi tare bine, alături de ei.... Că uite, grăiește adîncul aceluia (de fapt, o parte a adîncului aceluia, dar să nu anticipez). Și aici, mai-mai să se pună a fantasma, cum i-ar fi alături de ei. Cum, de pildă, ar publica din cînd în cînd un material în velina și colorata foaie a dumnealor. Unde altminteri publică destui împiedicați, precum d. Panaitescu de pildă. Ori o doamnă, că ce nemaipomenit este pe Brîna Mare a Caraimanului.
Și că ce băiat de treabă-i spiritus rector al dumnealor, Mihai Ogrinji... Ce rotunjor la față, ce zîmbitor este! (în stînga imaginii)
Ca unul care îmi dau voie să fiu scindat, am idee că posed însă și o cu totul altfel de bucată, în interioru-mi. Una decurgînd din caracterul de paria. De, vorba lui Eugen Ionescu, singur împotriva tuturor.
Cred că l-am moștenit de la mama, dar nici tata nu pare să fi fost foarte departe, ca om ce a ținut să părăsească devreme casa din Sebeș Alba (la 14 ani), pornind către Brezoi, iar apoi București.
Nu știu dacă tata și-a înmuiat prin alcool acel sentiment, cert este că - la născătoarea-mi - pomenita atitudine a fost vizibilă. Iar totodată mi-a lăsat-o moștenire... Asta nu pentru că am ținut neapărat să o copiez, cît că un ceva din mine s-a împotrivit să mă las modelat după dorea dînsa.
Foarte drăgăstoși nu vor fi fost nici alții din familie cu mezinul locului (eu!), așa că ieșit-a firea pe care cu onor posed și azi!
Astfel că, mă las cu desfătare în brațele gîndului că aș trăi în grupul celor de al „România Pitorească”, știind că am sub bine plasa de salvare a unei majorități interioare ce nu acceptă asta.
Le fac pe plac ambelor zone interioare.
Mai departe.
Am luat de la acea librărie (cu o vînzătoare tare simpatică) și volumul de amintiri montane al lui Nelu Săcăorea. Oferta era mai largă, dar am ales (pe fond bănet puțin) cartea acelui zărneștean. Mi s-a părut un tip energic.
Am fost însă dezamăgit de scriitura lui, ca fiind seacă, interesată doar de pereți grade. Iar deseori de tras (pardon) limbi, sub forma „marele maestru emerit al sportului, Alexandru Floricioiu”.Inevitabil, am meditat aici dacă limbi similare trage și vreun Iosif Gheție. Așa că i-am răsfoit volumul de amintiri. Nu, nu am găsit așa ceva. Iar la un Viorel Nicolaescu nici atît. La mijloc îmi pare gradul de primitivitate al autorului, mai exact al mediului în care a crescut.
Am remarcat în acel volum și lipsa mai oricărei trimiteri la sentimentele autorului (altele decît cele cîteva, din panoplia socială).
Aici se poate traduce că N. Săcărea a trăit într-un mediu unde manifestarea sentimentelor reprezenta o mare vulnerabilitate, în fața bravilor apropiați...
Pomenesc de dumnealui încît - o spun pentru cei neavizați - memoriile mele montane se desfășoară în extrema opusă. A spusului verde, fără vreun deranj că se va simți nașpa cititorul (cel comme il le faut / cum trebuie).
De pildă la semnalarea că prietenul M., ieșiți aflîndu-ne pe Valea Urzicii în Brîul Mare al Coștilei, a defecat undeva pe acolo...
.. Ori a faptului că subsemnatul a făcut la un moment dat amor cu consoarta (în București, de-abia revenit de la munte)
Și tot așa.
Asta, nu știu dacă neapărat din dorința de a șoca (putem explora, de ce vreun om - sau toți - își dorește asta...), cît pentru că simțit nevoia de a pomeni și acel gen de lucruri (ce să mai spun de divorțul de acea doamnă, ori de situația socio-politică a României, din răstimp).
Asemenea mărturisiri france pot trezii și simpatii, în jurul oamenilor cuminți. Le poate da semnal că, uite domnule!, poți să spui așa ceva și fără să vină iadul, cum îmi ziceau educatorii mei...
**
A trăi între oameni înseamnă a peria pe cei din grupul tău.
Mircea Săndulescu e printre cei mai temperați RP-iști, la acest capitol:
„Viorel Nicolaescu, participant la remarcabila ascensiune, este un fin observator al faptelor și întîmplărilor [nu e un pic de pleonasm, aici?] din timpul excursiei...”
Ce e drept, ...
finețurile respective au ca scop atragerea atenției, unui om ajuns în
preajma scriselor noastre doar pentru că viața l-a făcut a viețui în
același grup, nu pentru că gîndește asemănător nouă.
Iar de aici, pe firul piesei Pink Floyd, e de remarcat că oamenii trăind între oameni au nevoie de like-uri cît mai multe, iar implicit nemaicontînd de la ce fel de oameni vin acelea.
Și invers: acei profani de subiect trag like-uri, la ce nu pricep.
Posibil să fie la mijloc teama, una proprie acelor oameni obligați (poate de teama unor rele mai mari) să trăiască împreună.
Subsemnatul are nevoie de unul-doi, iar ca de rai fiind vreo cinci inși care să îi aprecieze afirmațiile, persoana etc.
Iar de aici ajungem la nevoia de rezonanță... Aș fi tentat aici să spun că nu voi rezonat cîndva cu mama, cu părințiim iar de aici acea sete... dar nici nu aș paria că Mihai Ogrinji și compania, oamenii sociali în general, excelează pe acest cîmp, al rezonanței.
Am chiar sentimentul nu doar că destui dintre aceia au fost privați cîndva de amintita rezonanță cu părinții, dar și că educația, tipul de funcționare al societății interzice așa ceva.
Asta, pentru că el ar trezi demoni, mai exact filoane interioare a căror manifestare ar dăuna funcționării societății (pot extinde discuția, dar destui dintre participanții la discuție o vor lua la goană din sală).
.
`
