Îmi stă pe limbă

 ... să punctez că postările mele de aici sînt urmărite de un număr infim de oameni.

În paralel, îmi vine zilele astea să fac un istoric al... istoricilor mersului pe munte, din ultimele patru decenii.

Asta, de bine ce alcătuisem la un moment dat unul pentru perioada de pînă în 1990 (v. PS).

Un singur ciocan a fost de ajuns, la un car cu oale.

Au existat mulți, cu o anumită orientare, iar în colțul opus lor O SINGURĂ PERSOANĂ (Niculae Baticu, căruia i-aș mai putea alătura în parte pe Radu Țițeica).

Că veni vorba de ultimul, interesant cum acel om, atît de neagresiv, a pus umărul la acțiunea lui N.B... Nu a fost vreun Petre Suciu, cumințel în slujba majoritarului curent comme il le faut, cu atît mai puțin vreun Mircea Săndulescu, intrat în ceea ce îmi permit să numesc slujba răului.

Păi, sistema  pare să se reproducă în ultimii 35 ani. Există un ceva numeros (editura România Pitorească, avînd în preajmă, spiritual, pe Dinu Mititeanu), cu audiență pe măsură, iar de partea opusă a eșichierului doar subsemnatul...

Mmm...  Exagerez un pic. Simt în preajmă ciocane la fel de Azi aici, mîine-n Focșani”, chit că nu turuie în scris ca mine.

E vorba de Andrei Badea și de Adi Costache.

„ÎN LOC DE INTRODUCERE

Primul om care a vrut să întocmească o istorie a mersului pe mun­te în Româ­nia a fost Mihai Haret, în anul 1938, dar iniţiativa nu a de­păşit sta­­­­diul de proiect. Tot atunci, Radu Tiţeica a alcătuit un ma­te­rial des­pre Eta­pe­le cu­­ceririi Buce­gi­lor, rămas multă vreme la sta­diul de manuscris.

La modul în care vor fi reflectate evenimentele epocii lor în is­toria al­­­pi­nismului au gîndit şi alţii în deceniul patru – unii în glumă... 

“Ce s-ar face posteritatea şi prin ce dificultăţi ar fi nevoit să treacă ace­la care s-ar în­cu­meta să scrie istoria alpinismului la noi, dacă pri­n­­­tr-o minune, ar dis­pare într-o bună zi de pe monumente şi in­di­­ca­­toa­re, de pe arbori şi zidurile cabanelor, acea profunzime de ins­crip­­­ţii, une­­­­­­­­le mai groteşti decît altele, care informează – luăm un caz dintr-o mie – că «în ziua de 2 noiembrie [...] Crucea Ca­rai­man a avut onoa­­­­rea să pri­mească vizita al­pinis­tu­lui... Popescu»!”[1]

 ...alţii cît se poate de serios – de pildă liderii asociaţiei ADMIR, con­­vinşi că fap­tele lor “vor ocupa în trecutul istoric al alpinismului ro­mâ­nesc locul de frunte...”.

În anul 1943, preşedintele Federaţiei Române de Turism, Dem Po­­pes­cu era de pă­rere că “turismul românesc este prea tînăr şi ideea unui is­toric se află în faza preliminară”. După război, Emilian Ilies­cu, fon­­da­torul gru­pă­rii “Hai la Drum”, nu fă­cea un istoric, dar stabi­lea de­­ja “mari figuri ale dru­me­­ţiei româneşti”: Mihai Ha­ret, Frie­derich Kepp, Calistrat Ho­­­­gaş, Ion Si­mio­­­­nes­cu şi Nicolae Ioan. Peste un an (fe­bru­a­rie 1948), Io­­­sif Salter, pre­­­şe­­­­dinte de onoare al „Ro­mâ­­niei Pitoreşti”, a con­fe­renţiat, poa­te pri­mul, des­pre “istoria tu­ris­mului şi al­­pi­­nismului în România”.

Instaurarea regimului comunist a pus ceasurile domeniului la ze­ro, în­tre altele prin acreditarea ideii că numai după 23 august 1944 “tu­ris­mul şi alpi­nismul au căpătat un caracter de masă, s-au înfiinţat secţii turistice şi alpine, cabane noi... [au avut loc] excursii în ţară şi stră­­­ină­ta­te”. De aceas­tă op­tică un Emilian Cristea nu a ezitat să pro­­­fite: “Am avut cins­tea să conduc (în 1959, n.n.) acest prim curs de al­­­­­pinism din ţara noas­tră” (atari şcoli fuseseră consemnate la noi în­că din 1938).

În deceniul şapte, oameni precum braşoveanul Virgil Ludu se aflau “în aş­tep­tarea cronicarului care va scrie cu înţelegere (subl. n.) şi pa­­­siu­ne în­­treaga viaţă turistică de peste o sută de ani”.

Concret însă (e drept că iniţial la nivel de simple – dar docu­men­ta­­­te – con­­­­tribuţii), primii care purced serios la întocmirea unei istorii a tu­­­­­ris­mu­lui ro­mâ­nesc sînt membrii asociaţiei turistice din strada Mir­cea Vo­­­dă, din Bu­cu­reşti, con­dusă de avocatul Mircea Du­mi­trescu. O fac în scris, dar şi în con­ferinţe. În ce priveşte prezenţa în publicaţii, re­­­mar­­­­­­­­­­­căm aici în pri­mul rînd revistuţa proprie, pe nume “Comentar”, un­de apar ar­ti­cole tratînd des­­pre Turingul interbelic, despre “Biblio­te­­­ca tu­ris­­ti­că” ani­ma­tă în ace­eaşi pe­­rioa­­dă de Emilian Iliescu, des­pre lu­crări vechi pre­­­­­­cum “În plaiul Pe­le­şu­lui” de I.G. Babeş. Alte ti­tluri: “Mi­hai Ha­­ret şi Tu­­­­ring-Clu­bul Ro­mâ­niei”, “Mo­­­­­­mente şi figuri din istoria tu­­­ris­mului ro­mâ­nesc”, “Bu­cura Dum­bravă”, “Li­te­ratura turistică veche”.

Astăzi, toate eforturile pomenite mai sus pot părea performanţe mi­no­re, iar nu o dată afirmaţiile afe­rente trezesc justificate semne de în­tre­­­­ba­re. Mir­­­­cea Dumi­tres­cu considera de pildă, în “Caietul Turing Club” (care a ur­mat din 1980 “Co­men­­tar”-ului), că poteca Take Io­nes­cu a fost “pă­mînt aus­­­­tro-un­gar alipit” Româ­niei. Sau Virgil Z. Teo­­do­res­­cu afirma cu ma­ximă serio­zi­tate că liderii tece­rişti in­terbelici dră­muiseră “fiecare bă­nuţ”. Din­­colo de tot, aceste contribuţii au cons­tituit fun­damentul, so­lid şi serios, al rea­li­zării unei istorii a tu­rismului în România. De altfel, la Turing Club se cons­tituise un “ca­­binet de is­toria turis­mu­lui”, ca­re, dup­ă ştiinţa mea, a cercetat în pre­mieră in­clu­siv documente din Biblioteca Aca­­demiei (ce-i drept, ini­ţial prin inter­me­diul unei membre sa­lariat al aces­tei insti­tuţii, Da­lia Aramă). La o adică, totul seamănă cu paşii pe ca­re îi fă­cuse în de­ceniul patru al­pi­nismul românesc. Dacă ne este per­­misă o relaţie gro­sieră, la 1931 căță­ră­torii noștri îşi dă­deau în cel mai bun caz cu cio­canul pes­te degete, pen­tru ca în puţini ani să urce la coardă dublă...

Filonul avea să fie curînd luat în exploatare şi de unele per­sonalităţi tu­ristice ale epocii din afara grupării lui Mircea Dumitrescu. Unii dintre aceşti oa­meni erau apropiaţi ca spirit Turing-Clubului, ba erau chiar foar­­te apre­ciaţi aici, de pildă Ion Ionescu-Du­­­­­­­­năreanu. Su­flul îl atin­ge şi pe re­la­tiv tînărul redactor al Editurii Sport-Turism, Va­lentin Bor­­da, care ini­ţial scoate (cu un co­au­tor) o co­lec­ţie de interviuri cu pio­nieri ai turismului de la noi (1976), iar peste trei ani “Că­lă­torie prin vre­me”. Ultima fiind o lu­cra­re care, de­­­­şi îşi refuza con­diţia de istorie a tu­ris­­­mului autohton, chiar aceasta re­prezenta! Interesant aici este că nu izbutesc o asemenea per­for­man­ţă tocmai cei și-o stabiliseră drept țel. Un pro­fe­sionist în ale con­deiului, dar amator în domeniul istoriei mon­tane s-a dovedit mai efi­cient decît un colectiv cu gesturi totuşi hăis-cea.

În ce priveşte o istorie a alpinismului la noi, scenariul pare că s-a re­­­pe­tat. Per­formanţa a aparţinut lui Niculae Baticu, modest întru pre­gă­­­tire aca­­­demică şi pe deasupra ostracizat – datorită caracterului in­co­mod – în­tre au­­torii epocii. Demer­sul acestuia a fost amorsat de apa­riţia cărţii de in­ter­viuri a lui V. Borda, în care mai ales I.I.-Du­nă­rea­nu şi E. Cris­tea au fă­cut mai multe afirmaţii fără acoperire. Ca ur­mare, Ba­­­­­­t­icu îl con­tac­tează pe redactorul Editurii Sport-Turism, îi fur­ni­zea­ză documente şi fi­nalmente in­­­­flu­enţează hotărîtor capitolul de istorie a al­pinis­mului din “Că­lă­torie prin vreme” (de precizat aici că Bor­da va servi cu ega­lă osîr­die şi pe E. Cris­­tea, singurul alpinist men­­ţionat între “Călătorii şi ex­plo­ratorii ro­mâni”, 1983). Pornit pe această pantă, Baticu – altminteri fragil ca fizic – va fi de neo­prit. În­tr-o primă fază va izbuti să-şi publice Amin­ti­rile (1981), apoi, avînd ală­turi pe Ra­du Ţiţeica (cu merite în studiul tu­ris­mului “vechi”, dar și în cap­ta­rea bu­nă­vo­in­ţei mai-marilor edi­toriali), va publica “Pe cres­­tele Car­­pa­ţilor” (1984), ce poate fi considerată întîia amplă ex­punere a ac­tivităţii al­pi­ne din munţii României, cît şi a celei realizate de mon­taniarzi ro­mâni în lume.

Este unica pînă astăzi.

[1] Nae Di­mitriu, în Buletinul Alpin, nr. 1/1935.