De suflet.

Conspectînd jurnalul de ture de altădată (acum, e rîndul lui 1986), dau de pasaje ce nu-mi vine a reproduce în Memorii.

De pildă, spun despre amica (de fapt, una dintre cele două, ce poseda...) ca fiind „baba X”. Asta deși va fi avut cît mine, eventual cu un an mai mult.

Similar, despre membrele unui cerc turistic din epocă, „am senzația că au cele mai urîte muieri din toate cercurile”.

Ceva mă împinge să nu dau la coș asemenea idei, ale celui ce-am fost, demult...  Vorba unui prieten, Îți aduce folos doar ceea ce îți opune rezistență.

Adică să stau pe acea idee, pe cum ar fi privită ea de public azi. 

Și ar fi deja un cîștig.

Cred totuși că vorbit și despre subsemnatul.

De pildă, revăzînd mental acum persoana, îmi amintesc cum că baba cu pricina mă fascina, nu neapărat poetic, dar cum sînt tulburați toți tipii ținînd să se exprime ca sus de tot.

Iar în ce privește duduile cu pricina, nu am apucat să-mi zic atunci dacă merit vreuna mai acătării... Pfuuu., ce cartof fierbinte scot și aici, din suflet! Ce neconvenabile se bulucesc să iasă, atentînd astfel la părerea foarte bună (și falsă) ce am despre mine...

Și fără de a cărei amăgire m-aș fi simțit taaare neplăcut, atunci (azi, de chiu de vai, am lăsat mai moale cu așa fudulii).

Hm... Taman pentru o femeie din cercul respectiv voi trage (peste patru ani) o pasiune care nici azi nu m-a părăsit...

PS
Se spune că soarele nu-și ascunde petele, ci, pentru a le eclipsa, emite mai multă lumină.

Oarecum la fel e și cu zisele ce dezbat aici. De fapt, aici e invers: e de plasat întuneric, peste anumite vorbe și persoană...