Iar de-ale vieții... 1982, septembrie (II)

Relatarea turei pomenite anterior se lovește, la ieșirea din mintea subsemnatului, de mai mulți cartofi fierbinți.

Iar la mijlocul opreliștii aflîndu-se, frenatoare, interdicțiile sociale...

Începînd cu cele mai benigne, nu e voie să scrii despre trecut înfățișînd (pasămite) cancanul de acolo.

Omenescul.

Ci trebuie să încropești un ceva, care să permită inșilor dintr-un anumit moment istoric să aibă unde se refugia. Și anume în ideea că oamenii erau foarte de treabă altădată, și doar azi e un mic accident, care se va remedia, firește.

Societatea are nevoie ca membrii să-și să-și dreagă angoasele diurne, iar implicit țarcul ei să fie mai puțin zdruncinat, de ale existenței.

O altă problemă este a te băga în sufletul altuia. A pica nițel (iar noi aflîndu-ne maturi) în sarcina lui.

E o treabă perfect umană la origine (căci copilul va fi întotdeauna cu noi, idem probleme, prin existență), dar așa comportament este condamnat, căci încurcă, iar, treaba aia la care mac referire. Și anume mersul societății. 

Tărășenia e legată de textul meu de aici prin faptul că acel Daniel Georgescu, părînd fioros, dar și descurcăreț prin viață, erai tentat să te bagi sub aripa lui.

Să te simți bine într-un grup ce-l conținea pe (iar asta însemna era dominat de) el.

Nu am fost doar eu străbătut de așa sentiment, căci, barim într-o epocă, destui încercau să fie într-un grup cu el. Era un pol de atracție.

Iar un timp nu i-a displăcut. Îi plăcea să caște gura lumea la poantele lui, eventual la bălăcărelile și mitocăniile lui.

De aici, e de trecut la faptul că masca acelui amic a fost una, iar dincolo-de-ea, altceva

L-am descoperit cu destule infantilisme. De pildă iritarea că am făcut cu altcineva traseul deosebit/nou cutare, și nu cu el.

Am văzut totodată că se temea de unele locuri din abrupt, și abia după ce vreunul ca mine (teoretic egal, cel, dacă nu mai slab) a fost pe acolo, a îndrăznit să meargă și el. E cazul Hornurilor Văii Seci sau al Hornului Ascuns din Colțul Mălinului (foarte posibil și al Rîpei Zăpezii).

Și uite-așa, precedat de așa vorbă lungă, ajung și la tura în discuție, pomenită în episodul următor.

Nu știu nici azi de la ce i s-a pus pata în acel 26 septembrie 1982, de nu a vrut să mă aibă nici măcar în preajmă, ce să mai spun în același grup. Vag am auzit pe atunci că era iritat că mă apucasem a folosi pitoane, el fiind amator de o deplasare cît mai curată.

Pornind de la asta, am bănuit că l-o fi iritat pitonul lăsat de mine al finele lui august acel an, pe Brîul Spălăturii.

Cert este că un pic ghinion în acel final de septembrie a dus la spargerea bubei.

Extras în continuare din Memorii, care la rîndu-le cuprind bucăți din jurnalul de ture:

„[Coborînd în rapel de pe muchia Crucii-Gemene, pe Brîul Hornurilor] m-a întîmpinat nu departe „un fir-dreapta al Albișoarei Gemenelor, pe sfîrșite aici”[1]. L-am traversat binișor și am ajuns finalmente deasupra fi­ru­lui principal al acelei văi. Acolo, surpriză: ceva mai jos pe vale, Daniel și Ana! Spun surpriză pentru că nu m-așteptasem să meargă pe acolo. Amîndoi s-au vădit reținuți față de mine. Asta nu m-a împiedicat să tra­ver­sez în vale, iar apoi să iau brîneagul de pe malul opus, unde ardeam de nerăbdare să descopăr zona de dincolo de muchie!

Pînă una-alta, Daniel a avut probleme la un ceva nu departe sub brîu, apoi au ajuns și ei sus. El era încruntat și pornit (nu am înțeles de ce) pe Ana. Am chemat-o să arunce și ea un ochi către Hornuri. Gestul (altminteri natural) mi-a fost mai mult decît inspirat, întrucît ea a remar­cat un amănunt ce îmi scăpase! Și anume, în condițiile în care nu-mi fă­ceam iluzii să pot urca vreunul dintre acele hornuri, că spre Tunel duce, pe fața versantului de acolo, un fel de brîuleț.

 Cei doi în A Gemenelor, nu departe de Brîul Hornurilor.

După asta, „întrucît Hornurile nu par accesibile”, m-am lipit lor în în­cer­carea de a sui finala Albișoarei Gemenelor. Daniel nu era nici în ape­le lui fizice, recunoscînd la un moment dat că a terminat benzina[2]. Ime­diat deasupra brîului...

<El o ia prin dreapta, eu cu Ana abordăm săritoarea din brînă, un prag de 2,5-3 m, bombat deasupra unei baze deloc orizontale. Mi se pare că e comodă și m-apuc să scap pitonul găsit aici, cînd deo­dată D.G. întoarce curul și zice că le coboară, plus un chil de mo­ra­lă că nu o mai ia pe Fotescu [în alte drumuri]>.

(Adaug reproșul dublu D.G. cu privire la albișoara urcată de mine. Se pare că lui nu i-a venit să creadă c-am venit pe Brîu – discon­ti­nuu în sens H-VA și nereușit de el, și a crezut că am urcat Albi­șoa­ra Crucii, rîvnită se pare inițial de el, dar indus în eroare de stațio­na­rea mea și a lui Noni în apropierea debușeului Gemene-Crucii. Cu astă ocazie m-a tăiat de pe lista ălora cu care stă la taclale”

 Ana a coborît cu el (inevitabil vor avea ceva probleme, pe acolo...), în vreme ce eu am încercat să urc săritoarea care mă aștepta mai sus pe al­bișoară, dar „fără scăriță și singur nu a ținut”. Nu știu dacă am apucat să mă îngrijorez în exces, cum că aș fi fost prins într-o capcană, de un­de retragerea mi-era imposibilă. Foarte probabil nu am resimțit prea tare acel pericol, întrucît exista speranța variantei indicate de prietena mea, în paralel cu vreun optimism frate bun cu iresponsabilitatea....”

[1] Era o părere greșită, pe care o voi remedia în mai multe explorări ulterioare. [2] Nu am aflat vreodată pe unde au urcat în acea zi Albișoara Gemenelor. Oricum ar fi, necunoscutul cît și inerentele pasaje delicate nu puteau decît să-i sleiască. Legat de mărturisirea lui de mai sus, adăugam răutăcios în jurnal: „Remarcasem asta încă din Hornul Ascuns...”.

 

Mda, cartofii fierbinți...

Că nu e frumos aia sau aia.

Plus că picăm rău, dacă ne recunoaștem cutare sentimente sau optici. Ori dacă sperăm să fie cineva interesant, de asemenea poliloghii (de la care autorul speră să-i pice slava mapamondului!)

În rest, mi-ar fi plăcut să cunosc asemenea amănunte, să zicem despre înaintașul Nae Dimi-triu și clinciurile lui. Mi l-ar fi animat / umplut de viu decît tone de relatări cuminți, privindu-l.

Acest material este un clarificat de lavă. Dă o primă formă unui torent de magmă a cărui explozie a încurajat-o subsemnatul, fie și afectat în paralel de grozava jenă, că ce va spune lumea, de așa produs, ajuns în piața ei publică.

PS
Cu Ana am rămas prieten, deși nu cred că am mai mers vreodată pe munte. Probabil s-ar fi uitat Daniel foarte strîmb / nu ar mai fi luat-o cu el pe munte. 

Avînd de ales...

 (deși, în ciuda simpatiei reciproce, nu am meditat vreunul de ture împreună a la longue, ea un pic temătoare și ce ar zice lumea ori nevasta mea, deși Ana era ultima femeie din lume pe care să devină geloasă Mariana!)

... a preferat să meargă cu Dan. Erau de aceeași vîrstă, amîndoi destul de urși (deși el compătimea cu o doamnă, pe care o mai aduce la Floarea de colț, în Amzei). 

Daniel și Ana arătau de tot hazul, el mare, ea mică și încercînd din de două ori mai mulți pași să țină ritmul cu el.

Ana mă mai suna (ne mai nimeream și pe la gară), simțind plăcerea să cadorisească - la intervale măricele - una ori alta. Au fost și fleacuri, însă parcă și un aparat foto Zorki, pe care mi l-a împrumutat o lună, în octombrie 1982.

Nu mai țin minte cînd mi s-a spus că a murit (în anii 90 ori imediat după 2000). Parcă avusese în prealabil probleme cu inima și o lăsase mai moale cu muntele (astea le-am aflat de la vreun terț).

Era simpatică...

Cîteva poze cu ea, din explorarea noastră (15 august 1982) pe Brîul Înflorit -  Vîlcelul Țancurilor -  Brîul Mare al Morarului -  Valea Cerbului.

Na, că am lăsat deoparte tocmai pe subiectul postării, și anume fratele Daniel Georgescu!

A urmat un an destul de furtunos, asta și pentru că am trecut bățul prin gard... Pe urmă, la vremea cînd lam cunoscut pe nea Baticu și aflasem că îl frecventa și el, i-am lăsat vorbă că aș vrea să dregem relația, întrucît nu se cade să existe așa răzbel între puțini împătimiți de abrupt. Nu a fost de acord.

Admit spășit că am rămas cu regretul de a se fi rupt amiciția, dar am și acceptat că unu plus unu fac doi, mai exact că dacătele ceva din interiorul lui o ținea gaia mațul/..., își avea toate motivele interioare.

Prin 2015 am cunoscut pe net o doamnă pe nume Corina, care era fiica unei persoane ce trăise la un moment dat (după cuplajul pomenit în textul de mai sus) cu Daniel. Nu mai rețin cum se terminase, parcă moartea acelei soții, și fiica (care mi-a părut persoană onestă) îi reproșa o anumită încrîncenare materială, privind inclusiv ce îi aparținuse mamei aceleia.

Fiica îl remarcase întîmplător în pozele din trecutu-mi montan ce mai puneam eu pe Facebook.

Mai jos, tură Hornul Ascuns - abrupt nordic Coștila, iulie 1982.

Mai jos, pe Vale Bucșoiului, iulie 1981.