De-ale vieții.

ÂÎn a doua parte a anilor 80, Vlad Petrușca îmi spunea că l-a întîlnit o dată pe Dan V. în dreptul Colțului de sus al Mălinului, acolo unde Brîul Mare al Coștilei coboară abrupt în firul Văii Mălinului.

Dincolo de faptul că Dan V., alpinist cu pretenții, nu cunoștea acea întrerupere, și voia să treacă pe curbă de nivel în vale (iar eu și Vlad abia așteptam să găsim vreo inferioritate la altul, pentru a o releva!), îmi spunea că vorbea destul de urît cu / se răstea la cu fata cu care era, ceva mai neîndemînatică în ale locurilor.

Mărturisesc faptul că unei părți din mine și azi îi plac acele îi plac acele reproșuri aduse lui Dan V. O altă parte (așa e subsemnatul, scindat...) vede însă altfel lucrurile. Cu disconfort mai exact, știind că și eu am procedat așa, la viața mea (nu o mai fac și azi, din banalul motiv că mi-a scăzut vitalitatea, odată cu vîrsta)...

Pînă de curînd, mi-am revăzut mai mult decît fragmentar  notațiile la cald asupra turelor pe munte din tinerețe.  Prin urmare, nu am re­­zonat cu ce-mi spunea acum șase-șapte ani amicul Marius Sevac, prin trenul de munte. Și anume că eram tare rău de gură, cu el. 

Recitind în ultimul an însemnările la cald de atunci, mă jenez din greu... Un exemplu:

(este vorba mai jos de o tură pe Valea Poienii, din Moraru-Bucegi)

„Abaterea mea [ne căzuse capacul aparat foto la vale și am mers să văd dacă îl pot recupera] a durat o jumătate de oră (e 11), pe care nu o pot tre­­­ce decît la capitolul întîrziere. În răstimp, Sandu nu a mîncat și îl ia dorul de așa ceva exact acum, dar îi tai macaroana.

[...] O luăm direct pe fir. Voi urca eu pri­mul, cu precizarea că nu mai am bocancii la mine, ci niște ghete îna­lte. Acestea alunecă un pic, dar totuși mă descurc bine. Le voi schimba în Brîul Mare, cu ghetele achiziționate în urmă cu o lună.

Săritori multe (hornuri verticale – a avut dreptate Moșul). La trage­rea rucsacilor, e ceva muncă. Pe undeva, lui Marius – aflat în suiș – îi cad niște monede din buzunar (precum lui Sandu cheile, cîndva, în veci­nul vîlcel al Țancurilor) dar nu are curaj să se întoarcă, de o mutră pe care mi-o bănui nu chiar pașnică. Cetățeanul [Marius, care era pentru prima dată în abrupt!] urcă binișor, în vreme ce Sandu-i cîcîit și se alege din acest motiv cu beștelelile mele.

Valea e mai ușoară decît mă așteptam, iar totodată frumoasă. Brîne spre ambii versanți. Descifrez zona Ghințurii. Pe drum dăm de o pun­gă; regret că nu mi-a ars s-o bag în rucsac, lăsînd să împută așa vale-os. Pe la două treimi din înălțimea Brîul Înflorit – Brîul Mare, Sandu are o c… ce-l separă de noi: ghinionul lui este că ur­mea­ză o [altă] serie de hornuri de tras rucsacii, unde își va trage sin­gur bagajul.

Pînă în Brîul Mare am făcut pe vale o oră și jumătate. Ne permitem pe aici o masă, ocazie pentru a-mi schimba ghetele: bănuiam că ur­mează o cățărare frumoasă, grea dar și însorită. Pe aici, îmi doresc gro­zav să-i arăt lui Marius vreo floare de colț, dar ca un făcut nu iden­tific vreuna. Voi descoperi cu așa prilej că specia respectivă pre­feră zonele mai însorite… Din vale Sandu strigă spre noi, dar mi-e greu să uit că și eu strigasem anterior către el, fără a catadixi să ne răspundă [...]

Traversez un al doilea semicerc, cel cu Hornul Degetului Roșu și Rîpa Crucii. Aici Marius, după ce scăpase un căprior coborînd pe fa­ța sudică, mai scapă unul – anunțat de pietre pe care le declan­șea­ză – și se alege cu o pleașcă de vorbe de la mine...” 

Cîteva poze cu Marius, din epocă:

Idem:
În prima poză este vizibil și buclucașul toc,
alături de aparatul foto pe care îl proteja (o ladă de bani!)

De aici, se pun două probleme...

a) cît  pot da sub preș - în memoriile-mi alpine -  pe mine cel de atunci?

De ce să mă dau sub preș? Păi pentru că ar pica bine onor cititorului, iar totodată mie, cel de azi (socotind, între altele, că acum e vreo ușă de biserică).

Asta intră în contradicție cu o felie de realitate, a celui ce eram cîndva.

Iar acesta avînd dreptate, dacă îmi reproșează că nu-s corect, în reproducerea realității, așa cum fu ea.

b) În același timp, îmi amintesc a fi fost destul de liniștit, amabil cu însoțitori gen Vlad Seabru. Care nu-și dădeau cu dreptul în stîngul.

Ultima constatare comportă obiecții, și anume că de ce nu reușeam să mă cuplez mai des cu tipi gen Vlad Seabru. Și unde există explicații.

 Pe de altă parte, nu știi niciodată ce anume din noi poate trezi simpatia semenilor... Cineva ținea să releve de curînd calități ale fotbalistului X... Și puncta acolo faptul că lua cu fulgi cu tot adversarii, respectiv că pilea din greu.

După cum, acea parte nărăvașă nu  a adus cumva și lucruri bune, în existența lui Ordean? De pildă o mai puțină rablageală, a la longue?

Subsemnatul și Sandu Pizanti: