Pe valuri: Iar de-ale vieții... 1982, septembrie (I)

Extrase de jurnal, la vederea cărora rîd zgomotos, apoi cad pe gînduri, mă scarpin în cap (a impas), apoi încerc să merg înainte.

Mai exact cu viitorul al doilea episod, al tărășeniei de aici...

Extras din memorii, altminteri în spiritul notațiilor din jurnalului meu de ture :

„Ziua de 26 septembrie a acelui an (în ajunul aniversării mele) mi-a adus o surpriză proastă. Îmi spusese [prietena de munte] Ana (telefonic) de bruscul apetit solitar ce-l apucase pe amicul nostru comun Daniel, dar nu am crezut-o.

În acea noapte schimbîndu-se ora, la cea de iarnă, am dormit un ceas în plus. Iar tramvaiul de noapte a fost punctual, atîta doar că la „tablă”[1] găsesc doar pe Noni Roman. Ne-am întins într-un compartiment, tariful fiind mai mare (15), dar „fără crize și figuri”. În Bușteni a apărut de nicăieri gașca lui Daniel, care, spre Căminul Alpin, m-a luat scurt, că ce plănui să urc. Asta, „pe un ton grețos și incredibil”. Iar totodată semnalizînd că ultimul lucru pe care l-ar dori ar fi un drum împreună.

Nimic nu prevestise, în săptămînile și lunile anterioare, vreun deranj de persoana mea, care să justifice așa atitudine! Pînă una-alta, am urcat cu toții pe Munticel. Eu, foarte probabil plătindu-i polița pentru acel ton, m-am apucat să cînt „A murit Dumitru!” și e posibil să-i fi calculat corect sensibilitățile lezate, căci voi afla ulterior că aria mea „l-a deranjat grozav pe Bărbos” [Daniel G.].

[1] Placă metalică (circa 0,5 mp) de la capetele peroanelor Gării de Nord, unde era menționat trenul garat, ora plecării, destinația, eventual via cutare localitate. În limbajul nostru, placa din Nord era surată cu la pod din Bușteni.

Din acel stadiu, lucrurile au mers din rău în mai rău cu amicul Georgescu, nici pînă în ziua de astăzi nemaireluînd relațiile, iar asta. minune mare!, nu prin contribuția esențială a vindicativului care mă aflu...

Teoretic, asta nu se cade, între doi mari-mari iubitori de abrupt al Bucegilor, în practică lucrurile stau pe dos, adică vreo fire normală la cap nu s-ar fi înghesuit la amor cu acele întinsuri de piatră complicată...

Restul zilei (ca să nu vă las cu ochii în soare) a fost cam așa:

„...La Verdeață, abruptul era în ceață. Am pornit-o cu Noni spre Albișoara Hornului, dar pînă una-alta ne-am așezat întîmplător la o pauză, în preajma a ceea ce s-a dovedit a fi confluența Gemenelor-Crucii. Fiind amintita pîclă, nu ne-am grăbit niciunii să intrăm în drumurile proiectate. Cum era vorba de o bucată a versantului necunoscută cît și dificilă, am lăsat-o pentru altădată, pe moment pornind pe Albă în sus. Atîta doar că ulterior mi-am propus măcar o explorare a Brîului Hornurilor, cel indicat pe o schiță din monografia Bucegilor.
Abaterea acestuia, din Albă, pe flancul Caraimanului nu e una ușor de identificat. Am ieșit pe o rampă stîncoasă la stînga, apoi am suit pierdut, printre lăstari uneori incomozi la depășit. Ideea să prindem ceva care să se prelungească spre est. Cîștigînd înălțime, arbuștii s-au rărit, sporindu-ne vizibilitatea, favorizată și de faptul că ceața s-a mai risipind, putînd zări uneori Peretele Văii Albe, cît și muchia platoului.
Cum totuși variantele erau limitate – pe aici poți merge, pe aici nu – pînă la urmă am nimerit în hățaș care se îndrepta clar în direcția dorită. Pe parcursul lui am atins un fir mai puțin adîncit, pe care l-am traversat ușor. Cu emoțiile de rigoare deplasării prin abrupt necunoscut (sper să nu uit a-l sublinia, la fiecare din explorările mele), am urcat apoi prin niște jnepeni și am ajuns pe o muchie, deasupra unui al doilea fir, mai adînc cît și mai îngust, și care părea mai sus a o coti întrucîtva către stînga. L-am socotit greșit a fi Albișoara Crucii. Acolo, la doi pași de talveg terenul asprindu-se, l-am atins printr-o săritură, rucsacul venind apoi separat.
Plan aveam deja pe aici să avansez pînă sub Hornurile Crestei Picăturii. Perspectiva incita, însă în paralel Noni se mișca fără chef, motiv pentru a blestema în sinea mea inițiativa lui Daniel, de a evita să meargă cu mine. A urmat un fir intermediar[1], unde instinctul m-a trimis în urcuș de-a coasta, pe parcursul căruia am depășit o zonă ceva mai pigulită (cu pietriș și prize ceva mai nesigure). Apoi am putut traversa cvasiorizontal la dreapta, pînă în Albișoara Crucii. Aceasta avea în sus o deschidere largă, ce pare să urce sănătos, dar rezist tentației de a o parcurge, întrucît îmi doresc cu ardoare să ajung la Fața Hornurilor!...”

Etc.

(cum zicea, va urma.

Și nu fac asta aici întrucît ceva mă împinge a scormoni în mine, pe căile fratelui Freud - iar asta prin definiție nu se face ușor. Idem, a-ți expune ideile descoperite altora...)

Din portofoliul foto:

(spre rușinea mea, de ins în vîrstă, nu mai știu dacă între cele o mie și postări de aici (ori din cele două bloguri anterioare?) nu am mai tratat despre tura pomenită aici...