Din depărtate vremuri personale. Spintecătura Văii Seci (Caraiman), iunie 1982

 Extras din memoriile (montane, ale) subsemnatului, actualmente în lucru:

„O tură frumoasă am izbutit la 6 iunie [1982], după ce Sandu [Pizanti, amic de munte] mă contactase cu o zi înainte, pentru un drum comun. Am reușit, nu chiar ușor, să îl con­­ving pentru un drum în Caraiman, în zona firelor finale ale Secii[1]. Într-acolo am mers prin Valea Spumoasă, către care am descoperit din greșeală (căci din Înspumat ne-am abătut prea devreme la stînga) o altă variantă de acces, fie și ceva mai înclinată decît cea știută (1979). Am par­curs-o cu emoții, neștiind dacă duce în creastă, iar odată ajuns acolo am fost o vreme nesiguri, că putem răzbate în talveg: vom găsi o totuși po­sibilitate, și ea mai sălbatică decît surata din amonte.

În continuare, Sandu a fost mare amator de mers la umbră, în vre­me ce mie mi-a plăcut soarele. Cum aveam treabă la Portița, am luat firul Spu­­moasei ce scoate către aceasta, cel ochit cu o lună în urmă de pe Pinten. Nu mai avea zăpadă pe el. Pe aici am ocolit o săritoare prin stîn­ga, iar apoi am revenit în talveg. Înclinația generală a firului a fost destul de mare, însă nu pus probleme de mers. La Portița am dat de niște tipi ce păreau pricepuți (altminteri fumau acolo, și anume BT[2]), așa că m-am interesat cum s-ar ajunge la tunelul din Creasta Picăturii, de care de­venisem interesat. Nu aveau idee, și chiar dacă aveau i-aș fi tratat cu prudență, căci încurcau crucea lui Rafail cu aceea a lui Magheriu. Par să fi fost localnici.

Am avansat pe brîu pînă în preajma Vîlcelului Mortului, pe muchia că­ruia am luat o pauză de masă. 

„Evantaiul firelor Secii este –­ după mine – cea mai fotogenică zonă din Bucegi”, opinam cu acel prilej.

Dacă tot acceptase ideea mea, de fire finale ale Seci, Sandu ținea în schimb mor­țiș să urcăm Spintecătura, pe care nu mai fusese. E o su­rioa­ră mai mică a Hornurilor și Vîlcelului Mortului, între ca­re des­­fășoară un scurt parcurs, pînă în Brîul de sub Streașină. Prin ur­ma­re, am tra­versat pe Brîul Portiței în Hornuri, pe a căror limbă de zăpa­dă am suit o vre­me cît se poate de comod („paratrăznetul” confecționat la Sti­clărie mi-a a prins bine), pînă în locul unde se trece la stînga în firul dorit. Pe cînd ne aflam aici, am zărit la nivelul Brîului Portiței alți doi oameni, ve­nind în urma noastră.

Spintecătura are o confluență neclară cu Hornurile, sub forma unei spălături, dar imediat mai sus poți traversa fără mari probleme în ulucul ei. Ajunși în deschiderea ei, tentația ne-a fost să traversăm la muchia din stînga, despărțind de bazinul Mortului, și pe care am atins o plat­for­mă tare frumoasă, străjuită de un bolovan. Cam pe aici, am vorbit cu cei doi din urma noastră, interesați însă de Hornuri. Ne-au zis că mai sus de zona unde fusesem noi au apărut așa-numite poduri, cu risc de pră­bu­șire a alpinistului sub ele, așa că s-au angajat pe fețele din dreapta Hornurilor.

Din locul atins de noi, am fost tentați să urmăm muchia, însă nu de­parte, pe linia ei, nu am putut depăși și pace un pasaj mic, dar decisiv pentru continuarea drumului. Am trecut în fir, revenind apoi pe muchie, unde din nou traiul pe acolo nu a fost roz, întîlnind o porțiune unde am sim­țit că e mai bine să merg fără rucsac, recuperat apoi cu coarda și un­de am pierdut ceva timp. În întreaga zonă stînca a fost destul de friabilă, nepretîndu-se unei eventuale bateri de pitoane, prezente ca de obicei în voluminosul bagaj al colegului (o idee de bază a lui: „Unde nu merge, Mir­cea, batem piton!”). De pe aici, era vizibilă pe muchia din dreapta cru­cea lui Rafail părea la doi pași, însă accesul la ea era barat de un pe­rețel inaccesibil.

(hotărît lucru, ar trebui re-scanate negativele de aici, simt eu că e loc de mai bine...)

Valea nu mi-a părut complicată, însă tot am răsuflat ușurat, cînd am ie­șit în Brîul de sub Streașină. Cum ne mișcasem destul de greu, cei doi care suiseră prin Hornuri au ieșit pe la Streașină înainte de ivirea noastră acolo. Pe fața brîului dinspre Hornuri am des­coperit și o altă ins­cripție cu vopsea [...], și anume „CFR”, după toate aparențele foarte veche. M-am gîndit că va fi fost vorba de secția de alpinism interbelică avînd acest nume, pomenită în cartea lui Baticu[3].

Ne-am îndreptat pe fețele Spumoasei spre Cruce, trecînd inclusiv pe la obîrșia Hornurilor, unde am admirat cît de repede treci acolo dintr-un bazin în altul. Dacă ploaia ne-a iertat pînă atunci, se va declanșa una pu­ter­nică, pe cînd parcurgeam Brîul Mare al Caraimanului, spre Jepi.”

---

[1] „În ziua aceea am fost leșinat material... În Piața Iancului l-am întîlnit pe Savin Munteanu, locuind și el în zonă. La 3 și un sfert noaptea, cum tramvaiul nu dădea semne că vine, am apelat la varianta de avarie, cu microbuzul 407 pînă la Uni­versitate. Cum nici de acolo microbuzul spre gară nu a fost mai prompt, am luat un taxi. La gară, Sandu s-a oferit să ne împrumute bani, pentru nevoile din timpul zilei. În tren ni s-a alăturat Gelu Arghiriade. Pentru a evita suprizele, cu nașul tra­tez eu.”

[2] Marca Bulgar Tabac, apariție de calitate în epocă, care vor dispărea și ele cu­rînd, în epoca de privațiuni maxime inaugurată în acel an..

[3] Pe moment voi fi folosit acest apelativ în ce-l privește, după ce l-am cunoscut, peste un an,  el devenind, între amici, nea Baticu (iar față de dumnealui, domnule Baticu).