Omenești (II)

Între multele-mi proaste obiceiuri, este să văd ce-au mai scris nou inimici ai modului meu de a vedea lucrurile. Cum ar fi cei de la siteul ActiveNews.

Cît și persoane ceva mai apropiate, de pildă din domeniul muntelui. Și unde la loc de frunte se află cei de la revista România Pitorească, în cap cu directorul dumnealor, Mihai Ogrinji.

Vizite fac și filei unui apropiat / component al acelui cerc, și anume Mircea Săndulescu. Motivele mi le știu în bună parte, inclusiv cele ce țin de Freud.

Dincolo de asta, observ că dumnealui postează la foc automat (cinci-șase pe zi, dacă am numărat exact), mai exact forward-uri ale materialelor altora. Se înțelege că umflu pieptul urgent, că ce mai superior decît dînsul îs eu, care pot lega două vorbe (sau două mii), pe aici...

Imediat meditez la două chestii. Și anume oare ce voi face eu, la cei 81 ani ai dlui Săndulescu. Îmi va mai arde a sporovăi, via tastatură, pe aici? Nu mi e va lăsa peste existență vreo ceață deprimantă, care îmi va tăia cheful de destule, cum simt că se mai întîmplă cu destui oameni, montaniarzi în junețe sau ba.

Eventual voi mai fi în viață, atunci?

Iar de aici pleacă altă discuțiune, despre inutilitate.

Inclusiv a materialului meu despre Petru Vignali, la care lucru acum. Cine dracul va arunca vreun ochi pe el?! Probabil mai nimeni, dar uite căc eva mă împinge înainte, cum că nu e așa, ci o treabă foarte importantă etc. Așa imi zice sufletul, mă minte de fapt, dar însoțit de acel drog existențial, care toată viața ne face a umbla după himere.

Dintre care doar unele se realizează, dar nici pe acelea nu le putea lua pe lumea cealaltă...

Aici veți spune că ce deprimant văd lucrurile (în condițiile în care destui abia-și țin echilibrul, de a nu... pica și ei în meditații asemănătoare), dar tot simt acolo ceva din categoria abordării/înfruntării necunoscutului, pericolului în mersul prin sălbăticia muntelui. 

UPDATE

Prin viață e de ajuns uneori să-ți pui întrebări, pentru ca răspunsurile să vie curînd...

Firește, îți vei pune problema cu ce te va încălzi următoarea situație, din cealaltă lume, dar uite că unul ca mine a dat peste sticla cu mesaj aruncată în ocean cîndva, de Petru Vignali...

Iar implicit că-s de ajuns unul ori doi tipi în viitor, care să fie interesați de așa rînduri (după ei, e clar că fi-va inevitabila și eterna uitare). Admit că așa vorbe-s deprimante, însă are un farmec al lor, a jongla cu ele, și a nu sta îngrozit, refulat precum semenii, la așa idee...)

Mă mai miram de ce-s interesat de un Vignali de care nu pare să mă lege nimic.

Or, mis e pare că nu mă leagă nimic.

Vezi iritarea pe profesorii care vor să-și tundă elevii. Și pe profesori în general... Iard e aici inevitabil e de cercetat asupra relației (amîndurora) cu tatăl, chit că a mea pare mai în ceață (atari efecte se văd întotdeauna mai bine la alții...).