DE-ALE MELE. MUNTE. Și-n preajmă (I)

Îmi reproșam în ultimele săptămîni că scriu despre un om a cărui tangență cu muntele a fost meteorică (fie și într-un moment de salt valoric al alpinismului nostru).
Descopăr însă că descopăr astfel un om, viața lui (una destul de interesantă...).

Îndeobște, oamenii de munte sînt chitiți - cînd își scriu memoriile - pe acel domeniu. Nu dau detalii și despre altele, din viața lor (un Viorel Nicolaescu face oarece excepție).
De pildă, despre principii.
Ori despre viață în general.
Așa autori zic doar cum a fost cu primul drum la munte și cu premiera cutare.

Subiectul meu uman, adică Petru Vignali (cel cu trecerea meteorică prin munți) procedează altfel:
(Și e sincer! Nu o face de sanchi, pentru a semnaliza că ”Ce băiat la locul meu sînt, mamă și doamnă profesoară!...”)

„Din primul an de şcoală rețin un singur episod. Într-o zi, la ora plecării, cu ghiozdanul în spinare, am intrat ca de obicei în cancelarie ca s-o iau pe mama. Pe masă zăcea un maldăr de poze, una din profesoare le confiscase de la o fată.
- Ce facem cu pozele astea? a întrebat cineva.
- Să le ia [Petru] Vignali, a spus directoarea. Ia-le și bagă-le în ghiozdan.

Am refuzat cu indignare să le iau, mi se părea nedrept şi monstruos să iau eu pozele confiscate de la o biată fată.
- Auzi că nu le vrea, e cavaler! Atunci să le ia Laura. Tu le vrei, Laura?
- Dă-le-ncoa, a spus Laura și, hârști! dintr-o singură mişcare le-a făcut vânt în ghiozdan. Am urât-o pe Laura. Laura intrase ca şi mine în cancelarie ca să-și ia mama, era și ea fata unei profesoare, avea părul roșcat, pistrui pe față și era foarte antipatică, uneori în recreație ne băteam, până ce intervenea cineva şi mă certa:

- Tu eşti băiat, nu e frumos să bați o fată, îmi spunea, fără să ia în considerare că de fapt ea mă bătea pe mine, fiind cu doi ani mai mare, era în clasa a treia. Mă întreb acum: oare există în sufletul şi cugetul omului o anumită sensibilitate față de nedreptate, un instinct al dreptății poate? Dacă un asemenea ,,simț al dreptăţii" există, la unii mai dezvoltat, la alții mai putin, la alții deloc, aceasta nu contribuie la fericirea celui care îl posedă, ținând seama că în lumea asta mai multe sunt strâmbățile decât dreptățile. Școala aceea de pe Griviţa era o școală de copii săraci, cartier de margine de Bucureşti, de oameni nevoiaşi. Cine ştie ce însemnaseră pentru fetița aceea de la care fuseseră confiscate pozele, de venise cu ele la școală să la arate și colegelor ce comoară are ea! Și cine ştie cât a plâns după aceea.”

Cu riscul de-a vă aminti despre eterna găină a lui Creangă, cea care cotcodăcește mult pentru o realizare minoră, simt că o să iasă un material interesant. Asta și pentru că se adună lucruri noi. Cum se zice popular, prinde carne.
.
Anticipînd, la discursul de mai sus, despre (ne)dreptate, inevitabil mă întreb ce experiențe i-a scos viața în cale lui Vignali, de a ajuns să vadă astfel lucrurile.

Iar totodată să le pună pe hîrtie (căci nu mulți procedează așa)...
.
Iar de aici pornește dor de a cerceta (al meu), ce și cum. Despre cum i-a fost în copilărie viața, de a ajuns să se agațe de necesitatea dreptății, sub soarele ăsta.

(altminteri e destul de temperat, în privința așteptărilor pe acel
subiect...)

**
.

În imagine, între însoțitorii lui Vignali într-o croazieră nebună pe Marea Neagră (emoții cu... barca/vaporul, întru cantitate) s-a aflat alt om vădind contact meteoric cu muntele, și anume Mircea Eliade. Adică omul care, prins de furtună undeva pe Piatra Arsă, s-a apucat să cînte o arie din „Walkiria” wagneriană...

PS

Fotografia și în general cele ce știu despre P. Vignali provin din volumul său de Amintiri, scos în 2016 la editura „Vremea”.