Plimbare de seară. Mihai Haret (I)

La cuvenita plimbare de seară, mă duc pașii pe Calea (bucureșteană, a) Victoriei. Plec din piața omonimă, iar la a doua intersecție mi-este inevitabil să nu întind gîtul în lungul străzii de acolo, Gheorghe Manu pe nume, mai exact pe „mîna” ei dinspre est/bd. L. Catargiu.
Fac asta cu gîndul la înaintașul montaniard Mihai Haret, care locuia pe acolo, la numărul 7 mai exact.

În stînga Calea Victoriei, mai exact segmentul ei ce duce în piața omonimă.

Din același punct, în sens opus, către Calea Victoriei pe care am lăsat-o în urmă. Seară de ianuarie, nițeluș rece, cu inerent apus devreme al soarelui.

Parcă îi simt prezența. Iar imaginația pornește a și-l imagina, cum va fi stat, la răscrucea unde stau eu acum, la 2025.
.
Apropo, se fac 85 ani, de cînd a plecat din astă lume. Dumnealui venind aici la 1884, la sfîrșit de martie parcă (asemenea altui premergător al nostru și colaborator al său, Radu Țițeica).

                                           

Las baltă Podul Mogoșoaiei și o iau pe Manu, pe de o parte crispat, pe de alta doritor să simt vreun semn al prezenței lui Haret (firește, doar în mintea mea).

                                             Lăsînd în urmă Calea Victoriei...

Crispat, nu neapărat din teama ce însoțește meditațiunile la cei duși (iar acum fiind, la fix, întuneric afară!), ci pentru că, în nemernicia mea, am scris destul de critic, despre cel în cauză.
Critic, iar totodată fără să dau înapoi, să bag bemoli, cum mi s-a întîmplat de pildă față de un Emilian Cristea.

Ea e casa Spiru Haret. Nu știu dacă acel om de știință (și politician) a ridicat-o, ori a cumpărat-o.

Cert este că după decesul acestuia din 1912, soția sa l-a înfiat pe nepotul Mihai Gold, care inițial s-a numit
Gold-Haret, iar apoi (prin demersuri juridice de care nu am idee) doar Haret.

Avea să înființeze după primul război mondial „Hanul drumeților”, transformat ulterior în Turing-Clubul României, cea mai puternică asociație românească de turism.

Clădirea, inițial cu un etaj, a fost renovată în ultimii ani, primind totodată în completare și cîteva etaje,
cum se mai practică în anii noștri (de pildă fostul sediul a Direcției V, din Piața Palatului).

Inevitabil, la așa vedere mi-am amintit spusele amicului (mult mai vîrstnic) Florin Ștefănescu, din Sinaia,
care l-a vizitat odată pe Haret, acolo.

Parcă și Cristache Dedula a pășit cîndva pe acolo, cînd, după spusele lui, și-a ridicat carnetul de membru
al „Hanului Drumeților”. Îl cunoscuse pe Haret la Peștera...

Nu aș putea spune, de ce n-am regîndit optica-mi despre Haret, care este tot aceea de acum cîteva decenii. Și ceea ce nu mi-i un semn / o notă bună.
Poate ar trebui la un moment dat să purced la așa ceva, deși nu-mi vine, cîtă vreme nu știu ca fanii dumnealui să fi dat înapoi, din elogiile pe care i le-au adus ori aduc.
Plus că, o revizuire a opticii mele despre Haret e posibil să cadă tot în brațele zeului meu tutelar, și anume agresivitatea. Iar prin urmare, cine știe ce alte neplăcute să adaug, relatărilor despre dînsul.

La o adică, sondînd nițel în interiorul meu, cred că tot rele aș aduce, legat de M. Haret. Da, sînt ticălos, dar altfel nu pot proceda. Ziceți că nu e bine, mai exact să aduc așa informații, și-n general să scriu ca aici? Se poate. Dar stau prost cu frînele, la mașinăria personalității personale...

(va urma)

PS
Privesc imaginea alăturată a lui Haret și mă traversează o interdicție din copilărie (foarte probabil generală, nu numai a mea): să nu-ți bagi nasul în ograda sufletească a altuia.
Este drept că atunci cînd se vine cu perii, cu laude la cineva, interdicția cu pricina nu se mai pune...


PS2
Poate util:

”O casă în Bucureşti

O casă în Bucureşti păstrează între zidurile sale amintirea vieţii lui Spiru Haret. Situată pe strada Gheorghe Manu (fostă Verde, fostă Lemnea) la numărul 7, este o clădire armonioasă, cu o arhitectură îngrijită, de stil neoclasic, cu elemente de decor în stil neobaroc. Cererea de autorizaţie datează din 1888. Planurile nu s-au păstrat, dar volumetria elegantă, proporţiile armonioase şi claritatea compoziţiei ar indica drept autor un arhitect talentat. Într-un articol foarte bine documentat din Jurnalul Naţional, se descrie istoria acestei case. Este interesant de văzut că un ministru al acelor vremuri a avut nevoie de două împrumuturi bancare pentru a-şi construi o casă (care nu este un palat), şi că i-au trebuit ani de zile pentru a-şi plăti datoriile.”

https://silviacolfescu.blogspot.com/2011/05/casa-spiru-haret-o-rusine-nationala.html
(cu eternul sfat de verifica informațiile care ne ajung sub ochi...)