Postare Vignali retrasă strategic

Am scris următoarele pe fila-mi Fb.

După o vreme, am dat de fila fb a lui Iginio Vignali, foarte probabil fiul domnului Petru (despre care scriu de zor, aceste săptămîni/luni).

Și am zis să-l contactez, de vreo informație sau poză.

Nu am izbutit să intru la dumnealui (parcă nu merge mesagerie Fb), dar am contactat dintre amicii lui o doamnă Budiceanu, mai mult ca sigură urmașă a surorii lui.

Nu a trebuit să-mi răspundă vreunul dintre pomeniții pentru a mă cabrda, că poate nu ar fi o treabă ca aceia să dea ochi cu stilu-mi parte... Așa că am șters frumușel materialul meu de pe Fb/de mai jos... Nu l-am dat la coș, lăsîndu-l aici, dar fără termeni de căutare.

„Lucrez (în calitate de leneș. care își reia tenace demersurile lăsate baltă) la un material despre un înaintaș montaniard.
.
(Precizare din start...
Acel om a fost destul de puțin montaniard (nici gînd de chiteala altor confrați, cărora coclaurii le-au fost ocupația sufletească principală!), dar am ținut totuși să-i cercetez viața. Admit că este și un pic de plăcere, a subsemnatului, de a modela plastilina vieții/existenței cuiva...)
.
Principala sursă de informații este volumul de amintiri al respectivului (pe nume Petru Vignali).
Și în prefața căruia o doamnă îl vorbește cît mai de bine (dar fără a pica în ditirambi).
.
Nu aș putea proceda însă ca dumneaei.
Asta pentru că poziția-mi de paria mă împiedică a servi - publicului larg - formulele, atitudinile în lumina cărora acesta a fost educat.
De pildă acel vorbit exclusiv de bine.
În care derapajele de altădată ale celui prezentate sînt învelite cît mai convenabil, cititorului de azi.
.
Totodată, eu sînt tentat a explora în viața aceluia, ceea ce editorii normali nu fac, între altele pentru că ar speria, ori măcar ar obosi cititorul (care nu o dată duce asemenea volume strict pe etajera bibliotecii, fără mari complicații sufletești).
.
Prin urmare, am oarece momente de criticism la adresa celui pe care pasămite îl simpatizez... Pentru care îmi arăt obrazul, dar merg înainte.
Oare am cunoaște cît de cît viața, dacă nu am ieși din clișeele curente?
(o să ziceți aici că la ce e bună cunoașterea vieții, și-aveți perfectă dreptate!)
.
PS
Pe cînd optez, la postarea de aici, pentru poza alăturată (dintr-un mediu total opus muntelui), meditez că „tangențialul” Vignali mi s-a vădit mai deschis la minte decît mulți confrați montaniarzi. În context el cercetează și alte domenii, ba chiar își trece pe hîrtie impresiile.
La chestiune, observasem la vremea uceniciei mele pe lîngă Niculae Baticu cum cunoașterea te scoate, prin asociații, din domeniul de la care pleci...
.
PS2
Inevitabil îmi pun problema acum cam pentru ce copertă voi opta, în cazul materialului amintit aici... Îndeobște se pune una singură, cît mai sugestivă... Cred că voi opta pentru un mozaic, cu mai multe...”