Teoretic am copiat mult acolo din memoriile dumnealui, dar încet-încet tărășenia (mea) prinde carne, urmare a lămuririlor, (la care editura inițială nu s-a prea înghesuit) comentariilor, cît și însăilărilor la care am binevoit.
Zic ultima, cu gîndul la modul cum închei capitolul...
Există mai exact două subcapitole „Închidere a cercului”. Cel demarat cu ivirea în viață, a subiectului materialului.
S-au calificat două bucăți pentru așa postură. Nu putut îndepărta vreuna, așa că am alcătuit acolo două episoade.
Primul este un pic deprimant, căci e scris de autor la 77 ani, iar dumnealui mai pune degetul pe rană, a existenței (mai ales văzută de la acea etate).
Mi-am zis să atenuez acea bucată, iar din fericire am avut material la îndemînă, și anume o bucată de la debutul volumului.
Închidere a cercului (vieții lui Petru Vignali), I
„Peste două luni împlinesc 77 de ani. Frumoasă vîrstă, se spune! O fi frumoasă, apreciată doar cantitativ, dar calitativ, mai puţin frumoasă: o vîrstă a diminuărilor. Nu numai fizice hai să zicem că, de cele fizice, te resemnezi - dar a diminuărilor intelectuale şi spirituale. Știu că unii nu fac deosebire intre aceşti termeni, «intelect» şi «spirit», dar eu fac, și încă una foarte importantă. Intelectul este o treabă care privește exclusiv creierul, în timp ce ceea ce înțelegem prin «spiritual» conține porții importante de «suflet» (cu condiția să ocolim spinoasa întrebare: ce numiți suflet?) adică: sentimente, emoții, credințe oarbe şi... nu mai ştiu ce. Aici e aici. Că nimeni nu prea ştie ce conţine acel «nu mai ştiu ce»!
La bătrînețe creierul nu mai are vigoarea și zborul tinereții: are experiență stocată – în care intră și o doză masivă de prejudecăţi puse la păstrare – dar nu mai are fantezie, nu mai are nebunie, nu mai are explozii, nu mai are inspirații: nu mai creează. Poate tocmai fiindcă știe prea multe. Cu toate acestea, André Maurois la 80 de ani scotea încă acel monumental Balzac şi mai avea în cap două sau trei romane. Dar tot el mărturisea, în Mémoires, că Balzac va fi ultima carte. Da! Dar Maurois, între 33 şi 63 de ani, adică în anii în general cei mai fecunzi ai scriitorului, n-a făcut război şi n-a turnat beton în cofraje, cum am făcut eu: a scris. Și la fel cum pentru un atlet e important să-și păstreze forma fizică, pentru un cerebral e important să-şi păstreze forma cerebrală. E just că creierul nu are bicepși, dar e și el un organ care trebuie păstrat «în formă», ca să-i pretindem să dea tot ce poate da. Și la ora aceasta tîrzie îmi dau seama că creierul meu mai are foarte puțin de dat (nu-i vorba că nici în tinereţe nu a dat cine ştie ce!).
În ultima vreme, printre lecturile mele preferate se situează cele de memorialistică, şi nu atît a marilor războinici sau a marilor politicieni, adică a celor care au creat istorie, cît a celor care au creat cultură: scriitori, matematicieni, savanţi din toate domeniile etc. Nu fiindcă m-ar interesa mai mult istoria vieții lui Bertrand Russel, să zicem, decît istoria Angliei. ci fiindcă, cunoscîndu-i viața, ajungi să înțelegi mai bine şi opera celui care a creat ceva în cultura omenirii.
Aşadar m-am apucat și eu să-mi scriu amintirile! Mă întreb de ce? Să fie oare o reacție la oboseala de «a nu face nimic»? Ori o nevoie de revizuire, pentru mine însumi, a unei vieți care a dat prea puțin, în orice caz mai puțin decît ar fi putut să dea sau, mai bine zis, decît ar fi vrut să dea.
Oricare ar fi motivația, acest plonjon în trecut mă umple de tristețe: cît timp irosit, cîte momente pierdute, cîte păreri de rău! Cîtă risipă!
La drept vorbind, ceea ce pun pe hîrtie nu-i decît o înșirare de evenimente mărunte expuse mai mult sau mai puțin cronologic, exteriorul unei vieți, în timp ce esențialul, ceea ce am trăit eu, în dosul acestor evenimente, rămîne «dincolo» de eveniment, rămîne ascuns în mine. Amintirile sau confesiunile nu sînt niciodată total sincere, nu pot fi, fiindcă nu spun tot, nu pot spune tot. Și dacă m-am hotărît să consemnez cîteva amintiri din viața mea, n-o fac fiindcă mi-aş închipui că trecuta mea viață ar putea interesa pe cineva, dar fiindcă mă plictisesc şi fiindcă «arrivé au soir de ma pensée», cum spunea Clémenceau, nu mă pot lăsa de acest nărav al meu de a mînui condeiul. Şi poate încă fiindcă, atunci cînd se apropie sfîrșitul, nu te poți abține de a te întreba: unde a rămas începutul? Și tu, ce ai semănat între aceste două extreme? Bucureşti, 27 XI 1983”
Închidere a cercului, II
„Cea mai veche imagine pe care pot s-o reconstitui din negura amintirilor datează de pe la trei ani. Aveam bucle blonde, purtam rochiță și, precum se va vedea, aveam preocupări filozofice (există o fotografie din acea epocă). Eram cu dădaca la Grădina Icoanei, care era nu departe de casa noastră din Polonă. Bătea Vîntul, foşneau frunzele şi dădaca a spus să mergem acasă.
– De ce să mergem acasă? am întrebat (eram la vîrsta de-ce-urilor).
– Fiindcă a început să bată vîntul, a spus dădaca. Cine bate vîntul? am mai vrut să ştiu eu.
– Frunzele, mi-a explicat dădaca, frunzele se mișcă și fac
– Și cînd nu sînt frunze, cine bate vîntul?
– Dumnezeu, a spus dădaca.
– Și noaptea, cînd Dumnezeu face nani, cine bate vîntul?– Hai acasă, s-a răstit dădaca, și m-a luat de mînă. Dar ceva mă mai frămînta încă, fiindcă puțin mai tîrziu, venind spre casă tîrît de mînă – și această imagine o păstrez foarte clar tipărită în amintire - țin minte că am mai întrebat „Cum e Dumnezeu?"
– E mare, a spus dădaca.
– Cît de mare?
– Foarte mare.
– Cît un bou?
Atunci dădaca s-a supărat și m-a ocărît că spun prostii. Am rămas cu ideea că Dumnezeu trebuie să fie cît o casă cu două etaje.
Poate că dialogul nu s-o fi desfăşurat exact așa cum îl reconstitui eu din negurile amintirilor, dar e sigur că aceasta a fost esența lui, fiindcă asemenea întrebări s-au mai rostogolit mult timp pe sub buclele mele blonde.”
Ultima bucată este extrasă dintr-un capitol cu titlu tare simpatic: „Din capitolul „Grădinile copilăriei și tufișurile
adolescenţei”...
Hm, ce chestie... Vignali are de-a face doar tangențial cu muntele, dar scrie mai complex, cît și mai din inimă decît compatrioți care au bătut cu tenacitate (eventual și scrisele despre aceștia)
În rest, nu-mi dau seama cu exactitate de ce mă aflu gaia mațul față de acest om, de care aș minți că mi-e nemaipomenit de simpatic (mai exact, îmi este cu destul măsură, iar totodată mă străbat uneori niscaiva agresivități/criticisme, de ceea ce a făcut ori scris...
Mi-s ceva mobiluri psihanalizabile în tot acest demers, și cînd zic p. nu zic asta de sanchi, ori măcar pentru că nu aș putea dori ori putea să umblu pe acest tărîm. Mă uit de pildă că are fruntea lată, cam ca a tatălui meu, însă e departe de a-mi trezi niscaiva rezonanțe spre părintelui meu (mai degrabă fac asta cînd mă gîndesc la nea Baticu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu