După ce văd un film pe computer, îmi cad ochii pe alăturatul volum, în baza căruia altminteri mă tot moșmondesc la un material...
Și mă pălește aripa unei interdicții curente.
Și anume să nu te bagi/ne băgăm prea mult în sufletul cuiva.
Căci ăsta mi-i sentimentul, cînd văd acea copertă și cunosc, în acelați timp, că am a pureca în continuare la ea...
Și măcar de ar fi un cunoscut, deși nici așa nu e frumos, cu acel băgat în suflet... Mă atinge gheara acelei interdicții, de pildă, cînd mai meditez la nea Baticu. Mai exact, dacă e o treabă jocul ăsta precum cu o păpușă, cu o plastilină, pe care îl operez, cînd scriu ori gîndesc despre el.La o adică, poate toți de dorim mai multă apropiere / băgat în suflet, din partea părinților... În același timp, ne deranjează cînd alții o fac - mult sau puțin, în funcție de cît de apropiați ne sînt.
La chestiune, uneori apropierea asta poate fi prea mare, a vreunui părinte ori rude excesiv de băgăcioase.
Apropo de așa gîndit-mult, de la un timp m-a lăsat teama, ce nutream altădată, că umblînd prin zone neumblate ale minții (îndeobște neacceptate social), voi îînebuni la un moment dat, precum Nietzsche.
Nu mai am acest sentiment.
Parcă nici dorul asociat acelei temeri, de a ajunge faimos prin societatea românească.
Revenind, la acel băgat..., inevitabil răsare și dilema: cum e mai bine, să se gîndească vreunii/vrenunul precum susbemnatul, la noi cînd vom fi duși, ori deloc?
Cu lateralul, să se gîndească la ce am fost cu adevărat, ori a la cultul lui Eminescu (vezi statuia din fața Ateneului)?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu