sâmbătă, 31 iulie 2021
MUNTE. Tot despre Nestor Urechia
UMAN. MUNTE. La o plimbare de week-end, prin București
Și unde, nu de ieri de azi, gîndul îmi zboară la acela care traversa zilnic strada, de la domiciliul (nr. 46) la serviciu - Școala Națională de Poduri și Șosele, devenită în 1921 Școala Politehnică.
E vorba de Nestor Urechia (1866-1931).
Dacă tot m-a bătut soarele în cap, în așa plimbare, am pornit a-mi imagina cum m-aș comporta/gîndi dacă l-aș avea în față pe acel înaintaș, mai exact viu și manifestîndu-se cum o făcea, acum un veac...
Cred că m-aș fi băgat excesiv în sufletul lui.
Asta, într-o primă fază.
După care ar fi urmat inerenta dezamăgire, însoțită de reproșul dlui profesor, cu cum de nu mi-e rușine etc.
Dacă nu mă credeți, întrebați un psihanalist de la mediocru în sus.
Iar de la așa stadiu al discuției, încep să pricep de ce lumea normală are nevoie - pentru a funcționa - de falsuri (luate de-a gata sub formă de clișee sociale), care să evite exprimările precum a subsemnatului, din prima parte a postării.
PS1
Se prea poate ca locuința lui N. Urechia să nu mai existe astăzi. Va fi fost în apropierea spitalului Polizu.
PS2
Pot exista și lucruri mai urîte pe lumea asta, decît zisele mele de mai sus.
Și anume întrebarea dvs. cum m-aș comporta eu, dacă mi s-ar băga careva excesiv în suflet (după nevoile așa-numitului copil interior).
.
Asta acum, la vremea vieții-mi. De cum oi face în viitor, în jocurile de imaginație ale cuiva din 2120, nu știu. Dar putem pune de-o pasă imaginativă.
În cazul ultimei, e loc a socoti cum ne-ar fi arătat o întîlnire - fără infantilisme, de această dată - pe Brîul Portiței.
luni, 5 iulie 2021
UMAN. Noțiunea de nevoi ale sufletului
Noțiunea de nevoi ale sufletului are o accepțiune socială. Și care cuprinde roz, cit și superficialitate.
M-am lovit însă azi de o stare în care am avut de luptat, realmente, cu nevoile sufletului (personal).
Sună urît ideea de luptă, eu însumi nu ii sint fan, însă nu am putut proceda altfel.
Mai exact am văzut tipul de nevoi, amploarea lor și, pentru ca țineau de d. Goe ("Eu vreau sa fie!!"),
, nu am putut fi de acord cu ele. O vrea ceva din mine ca o carte oarecare sa se vîndă în tiraj mare, și sa dea gata mulțimi umane), dar asta nu se poate.
Dureroasa acea ciocnire, între părțile amintite, asta după ce treci printr-un pic de iad (nu spun ca după aia se afla neapărat rai) pînă realizezi ce și cum, ce reclama un ceva din interior.
(imagine preluata de pe net, și reprezentînd un pasaj al Transfăgărășanului. Nu am reținut autorul, dar ii mulțumesc pe aceasta cale)
MUNTE, UMAN. Meteor
Legat de Bolchi cel amintit în postarea precedentă.
Și admițînd primul (ma refer la egocentristul de față) că, tratind cele de mai jos, stau și înfoiat în pene.
Tinerețea e o stare nemaipomenită (o revedem ieri, pe cînd răsfoiam complexat niște file de net), însă trecătoare îndeobște.
Și ramînd un ceva precum (pardon de expresie!) copacii desfrunziti toamna. În vînt rece, mai exact.
Spun asta și cu mintea la etern purecat ul Capitol Cuxi, unde ma întreb ce se va fi ales de tinerii răsfoitori (sa presupunem ca au și a existat) ai ipoteticului jurnal al acestuia.
Mai exact, îmi stătea pe limba a cere lui Dinu Mititeanu sa îmi dea niște nume, ale unor asemenea cititori, pe care sa ii contactez, pentru detalii ce și cum.
Dincolo de faptul ca nu pierd din vedere a fi o gogoașă mititeanistă la mijloc, mi se sperie mintea, cum o sta cheful de viață al acelora, azi, după aproape patru decenii (o sa spuneți aici ca trag proiecții la greu, dar îmi mențin ideea).
Oare eu cum stau, cu dezinvoltura / cu je m'en fiche-ismul de la 25 ani?
MUNTE, ISTORIE. 66
E numărul de ani personali la care Niculae Baticu suie pentru ultima data traseul deschis de el în 1935, și anume Furcile din Peretele Gălbenelelor.
Pînă de curînd, am avut din vedere acea situație (din 1975) doar pentru a executa comparații puțin măgulitoare, pentru vitalitatea unui montaniard oarecare (nu spun cine...). Și care termină benzina mai devreme (bașca faptul ca nu a ajuns niciodată în acele Furci).
Azi am meditat însă pentru prima oara cum ii vor fi fost sentimentele inaintasului nostru, în acea tură. Va fi gindit ca le parcurge pentru ultima dată? Sau era optimist, de reveniri?
Oricum ar fi, e imposibil sa nu ii fi marcat peceptia sentimentul putirintelor umane în coborîre.
O sa spuneti aici ca e foarte urît, sa îmi extind obsesiile senect-personală în viață cuiva (ba si de anvergura celui pomenit), iar eu o sa va aprob.
Dar nedind înapoi.
Pe de altă parte, mi-o plăcea, cindva, sa ma aflu obiectul unor relationări asemănătoare? Aici o sa răspundeți ca n-am față de asa viitoare băgări în seamă, ignorat fiind subsemnatul și acum, darămite în viitor...
PS
În amintita tură, efectuată la 40 ani de la premieră, nea Nae a fost secund, cap aflîndu-se Dumitru Bolchi.
De care nu am mai auzit nimic, inclusiv netul nepomenindu-l.
UMAN. Pas de te pune cu sufletul!...
Pas de te pune cu sufletul!...
Legat de un capitol de carte la care tot pritocesc, am a alege sa ma adresez doar unor inițiați, respectiv publicului larg.
Ultima varianta este în sine vînare de vînt, dar privesc înfometarea cu care sufletul tînjeste după considerația acelui larg segment. Identific acolo un imperativ al speciei. Și întru care pot mirosi ca Respectiva își vede cu precădere interesele ei, insul uman fiind doar un pion pe o tabla de șah interesata doar a proteja monarhii de acolo (repet, e vorba de stirpe, nu de vreo construcție sociala).
Să vedem ce se poate face...
PS
Firește, chiar dacă ma produc doar spre amici, asta nu scutește de o măsură, în criticismul de pe acolo...
duminică, 4 iulie 2021
UMAN Mentorii
Mentorii se află precum schelele.
La un moment dat îți par niște fleacuri, dar fără ele nu ți-ai fi putut ridica solida construcție ce-ți oferă azi acoperiș.
UMAN Refulatele
E mai ușor a ne recunoaște în fața celorlalți micimi sau imoralități, decit a ni le admite / defula nouă înșine.
Citesc pe undeva despre trasee în muntele Bucșoiul, din Bucegi. Să te ții subit și acut disconfort, din care, ca virf al aisbergului celor ascunse-si-de-mine-insumi se afla ideea ca terenul acela îmi aparține (nu neapărat fizic), deci acri care scriu precum respectivul trebuie sa îmi recunoască primatul, sa tina cont de el etc.
(am aici bunul simt de-a admite ca mi se trage din lipsa de atentie acordata, prin copilarie. Cit și obrazul de a accepta ca făcură și părinții, ce putură...)
Asemănător, ma luasem la un moment dat în bețe, pe net, cu un bun amic.
Nu izbutesc și pace, intilnind intimplator acea postare, sa revăd comentariile-mi de acolo.
Culmea este ca am mai putina reținere (deși nu am făcut-o) în a consulta replica amicului.
Viață.
**
Oarecum pe aproape.
Mă plîng deseori de duritatea (de neoprit) a ceea ce este numit Superego.
Paznicul personal.
Or, de chiu de vai, am reușit sa nu interiorizez acele porunci. Stau la biciuit dar și evadez, în așa-numite măgării. Alții nici nu mai apuca a face măgării.
Iar asta se vede, pe față.
Poate răutăcios zicînd, mersul unei mașini cu frîna trasă e imposibil sa nu lase urme.
Admit în paralel ca am interiorizat un 'ceva', de la vreun paznic. A cauta și alte unghiuri de vedere, la vreo idee ce-mi țîșnește la un moment dat.
UMAN Nu e treabă simplă
Nu e treabă simplă, cînd te afli trecut de 60 ani, să îți privești ochii.
Dar poate e util, acel disconfort de proporții...
sâmbătă, 3 iulie 2021
MUNTE Un loc pe munte (III)
(continuare)
La 2010, și avînd idee că sub Cruce există o zonă cu vegetație (fie și înclinată) pe unde se poate merge, am răzbit pe acolo pînă în Brîul de sub Streașină...
Tehnic, urmezi inițil un scos, dar întrucît acesta se rupe mai jos, treci la stînga - cu nițică atenție totuși, iar apoi cam luptînd cu jnepeni) - în altă copaie, care de la nivelul atins devine o vreme accesibilă. Cînd aceasta se supără, numai bine poți trece la obîrșia talvegului ce apare în dreapta. Și care, dacă nu-i vreo zăpadă supraviețuitoare în miezul verii, nu dă bătăi de cap excesive.
... apoi pînă în amintita șeuță...
...Am pus acolo un rapel, depășind o porțiune mai înclinată a scocului și ajungînd în locuri mai cuminți.
Brîul lui Rafail părea la doi pași, de 8nde fericire inițială mare, dar optic am sesizat curînd că pare să existe o ruptură, pe parcurs . Nu mare, însă decisivă.
Faptul că nu am retras decisiv cordelina de sus și să încerc o nouă coborîre s-a datorat nechefului de a porni apoi spre Hornuri, în zona cu toată Valea Seacă sub c....
A fost un duș rece, care mi-a încheiat seria descoperirilor comode din acea zi. Dar am avut puterea de a mă încînta de toate fleacurile din jur, în locul unde mă blocasem.
Iar revenit în șeuța de pornire am gustat un unghi nou asupra promontoriului din dreapta Hornurilor, unde se află crucea lui Rafail (1914-1930).
Expediția a fost completată cu o trecere pe BStreașină spre Hornuri. Îmi aminteam că există un punct mai complicat (mai exact subțire și expus), dar acum am identificat două (fără îndoială întrucît trecuseră niște ani, de la precedenta vizită).
La Streașină m-a prins o ploaie de vară, în răstimpul căreia am discutat la telefon (se generalizase folosirea mobilelor) cu Tatiana-mi de acasă.
În anii următori, tentat ca naiba a izbuti acea coborîre (urmată de revenire în BStreașină), am tot făcut observații din depărtare (îndeobște pe fotografiile luate anterior) asupra punctului din hornul ce mă blocasem.
I-am zis Hornul lui Ceama, după numele confratelui care descrie un suiș al lui la 2008, și chit că subsemnatul ajunsese pe acolo, în rapelul cu Sevac, cu 24 ani în urmă.
Nu am mai revenit însă ceva timp în zonă, din motive precum lipsă bani ori bătrîneți care nu-și mai permiteau suiș (cu bagaj conținînd două sfori) pînă la Cruce.
**
La 2014, am asudat însă - via Valea Jepilor și Brîul Portiței - pînă în Hornurile Văii Seci. De acolo am zis că știu un itinerar pe unde pot avansa pînă la brîul lui Rafail, urmată de o trecere în Poiană, cea de lîngă valea Spălăturii.
Ruta cea ocolitoare a săritorilor urma mîna dreaptă, care la un moment dat se aspresc însă în exces. Acolo era de trecut în talveg, ce depășise însă pînă la acel nivel incomoda săritoare a Spintecăturii.
**
Peste dpi ani, într-o vreme în care amiciția cu Mugur Ilie se reînnodase în parte (paradită anterior datorită subsemnatului), a fost de acord cu propunerea mea de a parcurge valea, în coborîre. S-a întîmplat în iulie 2016. Mașină (a lui) la Piatra Arsă, apoi peste Caraiman.
Primă problemă a fost că vizatele fețe din stînga văii ne-au părut cam înclinate (trăiesc des sentimentul că eu m-aș putea deplasa pe undeva, dar e totuși prea riscant pentru însoțitor). Mica problemă este că revenirea din acel lateral în talveg nu a mai fost simplă, la nivelul BStreașină, ușurîndu-ne de un piton.
Apoi am luat-o pe fir, Iar subsemnatul avînd 59 ani (colegul, cu zece mai puțin). M-am străduit să gust cît mai mult locurile (firește, nu am izbutit). Am tras cîteva rapleuri (trei?). Apoi am recunoscut săritoarea Bolovanului. Acolo, am făcut ochii mari la pitonul în care făcusem rapel la 1984, o platbandă vai de mama ei (artizanată la fabrica unde lucram atunci). Nu ne-a venit a ne lăsa în acea, dar locuri de plasat alt cui nu s-au întrezărit pe aproape. ne-a fost de folos o fereastră, a unui pietroi înțepenit.
De unde anterior făcusem mare caz că săritoarea nu are 30 metri, pe cît indicase premieristul Comănescu (și preluaseră ghidurile alpine), noul amplasament al reazemului de rapel a făcut necesară conlucrarea ambelor corzi din dotare. Iar finalmente au zdruncinat pretenția-mi anterioară (1984), că săritoarea are doar 13 metri. Întîi am plecat eu. M-am strădui să gust cît mai mult fleacuri, din trecerea prin acea dorită văgăună.
Mai veni apoi o săritoare. pe acolo, am zărit locurile pe unde m-a ieșit cu Marius, și ființa-mi cu vîrstă dublă le-a găsit mai mult decît dificile (am avut bunul simț să nu rîd de temerea-mi care mă trimisese cîndva în acel lateral). În jos, se afla o zonă pe unde nu mai pășisem. Pe de o parte, pe acolo se zărea într-un unghi tare frumos Brîul Portiței/de sub Spălătură, în zona unde ce desparte bazinul VSpălăturii de fața ducînd la Creasta Picăturii. Mugur a pozat-o (cu un aparat foto ceva mai bun, mai ales la filmare, decît vechiul meu Sony de 9 Mp). Apoi, săritoarea de deasupra traversării clasice spre Hornuri s-a dovedit mai complicată, dar și frumoasă. Mai exact, am descoperit-o mult mai lungă de cei cinci metri pe care i-i atribuia Comănescu (fie și ocolind-o pe la nord). Un rapel frumos, în soare, peste ceea ce am considerat a fi două trepte ale obstacolului, cea superioară fiind probabil depășită de Nicu C. fără probleme.
Cu grija problemelor din continuare, în traversarea spre Hornuri, nu am stat a gusta suficient locurile. Nu am coborît de pildă pînă la buza marii rupturi de pantă (a Spălăturii). Mugur a ieșit însă pe o prispă ce se făcea spre stînga/nord. În general, el tot sonda o eventuală trecerea spre Șaua Gemenelor.
Am pornit apoi spre sud/dreapta. Firește că nu puteam cunoaște configurația locurilor (neatinse de mine vreodată), așa că prima încercare de ieșit din vale nu era cea bună. Am urcat un pic. O alta (unde Mugur mi-a făcut o poză frumoasă) nu ducea nici ea bine.
Abia o idee mai sus am putut trece spre mica poieniță la care visasem (sic!) - prin intermediul pozei luate de Marius cîndva - zeci de ani.

Dacă la predecenta întindere a corzii lui Mugur îi arsese a poza prin jur, cănd a trecut el primul, pe amintitul pasaj, mi-a ars doar asta cu grija lui. Cum arătau frînturile de gînduri negre, nu e frumos a detalia, aș pomeni doar că, la nivel ceva mai conștient, nu mi-ar fi fost deloc drag să apelăm la Salvamont.Dacă mărturisirile-mi par de priceput, iar totodată din categoria Nu se cade a veni cu așa rînduri între oameni!, asta e... Promit ca în viața viitoare să confecționez ceva eroic, legat de acea zi de 17 iulie 2016!