Alceu Urechia. Informații noi (II)

La împlinirea a 80 ani, lui Alceu Urechia i se ia un interviu. Unul între amici, care îi declară  calități care de care mai doldora.

„Suntem datori să declarăm dela început, pentru acei cari mai au nevoie de vre-o lămurire, că domnul doctor Urechiă nu este un morticol [medic ce trăiește de pe urma înmormîntărilor, fr.] oarecare. Cu alte cuvinte, nu face parte din categoria acelor medici cari au inspirat pe autorii de vodeviluri, pe epigramiști sau pe desenatorii umorişti.
D-sa a preferat, ca şi colegul său Pierre Veron, să treacă de mult în tabăra adversă. S'a simțit deci mai bine alături de Rabelais şi de Molière, decât in societatea lui Ambroise Paré şi a altor confrați dintr'o breaslă pe care, totuşi, n'a părăsit-o niciodată în mod definitiv.
Căci doctorul Urechiă a fost un foarte mare terapeut.
In acțiunea sa profilactică împotriva stupidității s'a folosit uneori de bisturiu. fără să fie chirurg şi a vindecat zeci de mii de neurastenici fără să se poată spune că a fost un neurolog. 
Dacă în practica acestei medicine neconformiste, pe care a profesat-o mai bine de jumătate de veac, uneltele sale cum era şi firesc n'au fost întotdeauna prea ortodoxe, putem adǎuga că începând cu unii din confrații săi și sfârşind cu ultimul guşat beletristic, el a administrat tuturor remedii cari nu figurează în nici o farmacopee din lume. Gluma acidă, ironia subțire, parodia ca- ricaturală, conferința zeflemistă şi calamburul, iată leacurile cu cari, în doze mici sau masive, doctorul Iodoform şi-a tratat întotdeauna pacienții.
Comunicatele oficiale spun uneori: „În urma campaniei organizate de Ministerul Sănătății, mortalitatea vitelor a început să scadă”...
Din nefericire, nu s'au putut da asemenea comunicate după campaniile duse de doctorul Urechiă. Mai întâi, pentru că Doctorul este un om modest şi, în al doilea rând, pentru că necruțătorul morb al prostiei este, după cum se ştie incurabil.
Oricum, folosul pentru literatura umoristică, pe care o slujim în aceste pagini, a fost considerabil.
«Orice umorist, spunea cineva, este un binefăcător al omenirii». Fără să aducem d-rului Urechiă injuria acestui fastidios loc comun, putem spune totuşi că are dreptul la recunoştinţa tuturor acelora cari s'au ostenit să-l citească. Și vă rugăm respectuos să admiteţi odată cu noi, că acest rezultat este satisfăcător pentru cineva care n'a vroit niciodată să fericească pe toată lumea.

După așa introducere, gazetarul ține să facă sărbătoritului o vizită la domiciliu. Unul cu o intrare aparte: 

„Doctorul Urechiă locuieşte în strada Luigi Cazzavillan [zona străzilor bucureștene M. Vulcănescu și Știrbei Vodă]. Pe poarta ermetică şi înaltă ca un meterez a locuinței sale, ne întâmpină inscripția trasată cu tibişirul [cretă]:
NU URINA AICI, PORCULE !
Iar mai jos, lângă sonerie, o altă înştiinţare frumos caligrafiată:

«Sunați numai odată, Servitoarea nu are aripi să sboare. Peste câteva clipe va veni să vă deschidă.»

Dar în ciuda acestei frumoase făgădueli, nu vine nimeni să răspundă ape lului nostru electric.”

Proprietarul avînd, reamintesc, opt decenii de viață în cap...

„Deschidem binişor poarta și decorul se schimbă ca prin farmec. În mijlocul unei grădini de trandafiri şi stânjenei, un omuleț ne priveşte încremenit cu un foarfece într'o mână şi cu o stropitoare într'alta.
- Domnul doctor Urechiă?
- Eu sunt, răspunde omuleţul.
Și după ce privește rând-pe-rând foarfecele şi stropitoarea, le depune pe amândouă într'un colț al grădinei. Capul său cam mare înaintează apoi în direcţia noastră:
- Cu ce vă pot fi de folos ?
Explicăm rostul vizitei.
- A! ati venit pentru Iodoform [unele dintre pseudonimele gazetărești ale lui A. Urechia]? Vă stau cu plăcere la dispoziție. Dar să mergem în casă.

În hall, ne oprim o clipă muți de admirație în fața unei pânze de Luchian şi facem, fără de voia noastră, reflexia beoțiană [în sensul om ignorant] că doctorul este un om bogat.
După ce ne instalăm, amfitrionul în cepe să vorbească molcum, ca pentru sine:
- Pe bunul meu prieten Iodoform nu l-am mai văzut de multă vreme. E un om bătrân. Faceți și dv. socoteala: născut în 1860, trebuie să aibă astăzi vreo optzeci de ani. Exact vârsta mea... 
- Mulți înainte.
- Vă mulțumesc pentru el şi pentru mine... De când s-a retras din „,afaceri", Iodoform se ocupă cu turismul. Ştiți ce e aia ?
- Vai de mine... Nu vă supărați. V-am intrebat fiindcă am auzit că astăzi i se spune altfel.
- Footing ?

- Da, pardon de expresie. 

- Prietenului meu nu-i mai place marea din cauza filoxerei.
- Din cauza filoxerei ?
- Da. Din cauza nudismului, această filoxeră morală care a distrus frunza de viță de pe cele două emisfere. In schimb, se duce la munte, la Sinaia. Aici a făcut unele constatări foarte in teresante. De pildă, a descoperit că, în munţi, drumul cel mai lung e linia dreaptă...
- Foarte interesant !
- Sau că «acel ce se culcă cu găinile, se scoală cu cocoșii».
- Uimitor! E simplu ca oul lui Damocles...
- Vreți să spuneți: Ca sabia lui Columb?
- Da. Asta vroiam să spun. In momentul de faţă, bunul şi nedespărțitul meu prieten lodoform studiază o nouă specie de turist, pe care a descoperit-o în peregrinările sale: PORCUS TURISTICUS. Acest animal trăiește mai ales în Bucegi. Caracteristica sa este de a strica, arde, devasta, urâți, murdări toate locurile pe unde trece. Pe vreme bună, Porcus Turisticus urcă munții în cârduri şi care îşi anunță dela zeci de kilometri sosirea prin fluierături, chiote, țipete, urlete, trompete, claxane, sirene şi focuri de puşcă. Îngreuiat de osânză şi de alcool, Porcus Turisticus face dese popasuri, iar unde a poposit distruge totul pe o rază de un kilometru: arde iarba, cosește florile cu alpenstokul, dă foc brazilor, prăvălește stâncile și murdărește tot locul cu hârtii unsuroase, cutii de conserve, carcase de pui, cartoane de prăjituri, mucuri de țigări, cutii de sardele, lămâi stoarse, curățituri de mere, coji de pepene, sticle sparte, balegi umane etc.
[...]
Mulțumim convorbitorului nostru şi ne pregătim de plecare. In hol ne oprim din nou în fața tabloului lui Luchian. Unul dintre noi care nu a putut silabisi semnătura, se crede dator să ia atitudini critice:
- Frumos tablou ! Păcat că e lipsit de perspectivă.
Ochii amfitrionului îl privesc lung de tot, ca şi cum ar vrea să spună:

Nu urina aici, porcule !... ”

Informațiile din acel număr omagial al „Veseliei” sînt fără îndoială interesante, căci îți poți face o idee despre un om, cît și o epocă. 
În același timp nu pot să nu văd că Alceu Urechia este totuși departe de Caragiale, ca umorist, deși ultimul l-a onorat din plin cu amiciția sa. Umorul lui Alceu este unul destul de primitiv, de găsitor cu orice preț de bube în cap. Al lui Caragiale este însă din altă lume. Unul negrăbit. Totodată, ILC a excelat și în domenii literare din afara umorului. Și a făcut-o mai mult decît bine, de pildă prin „Năpasta” ori „O făclie de Paște”.

 
Dincolo de toate, reproduc mai jos și alte file ale amintitului număr omagial:

 

PS
Alceu Urechia a fost foarte pornit pe filologul Lazăr Șăineanu. 
Foarte probabil ultimul n-o fi fost perfect, dar chiteala lui Alceu mi s-a părut totuși suspectă. 
Foarte probabil a moștenit iritarea tatălui, V.A. Urechia, pe acel Șăineanu. 

„Întors în țară în 1889, după obținerea doctoratului, [Șăineanu] a fost numit, la cererea lui [B.P.] Hasdeu, suplinitor la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere din capitală, însă fără a fi remunerat, fiind evreu fără cetățenie română [...] În 1890 a fost numit profesor la Universitate de către ministrul C. Arion pe un post de istorie și literatură română, însă a fost obligat să demisioneze în urma protestelor organizate de V. A. Urechia împotriva numirii sale [...]. În aceste proteste au fost antrenați profesori universitari, studenți, chiar foști profesori din liceu ai lui Lazăr Șăineanu, care au susținut ideea că un evreu fără cetățenie română, „un străin”, nu este îndreptățit să predea istoria românilor. În realitate, V. A. Urechia, profesor la Universitate, viza acest post inclus în catedra pe care chiar el o concepuse .” (Maria Pașcalău, „Moses Gaster Și Lazăr Șăineanu: Problema dublei identități”) 

Altminteri, pînă acum nu am semne că Alceu era vreun naționalist, tendință manifestată însă de fratele lui, Nestor (dar totuși după tipicul unui 1900).

 

PS2
Scrisoare Caragiale către Paul Zarifopol,  15/28 Iulie 1905:
„Daca vezi cumva pe d. dr. Urechia, coborât din întâmplare un moment din piscurile carpatine pe șesurile Sinaei, spune-i, te rog, ca eu tot sper să am răspunsul d-sale până pe după Crăciun: știu că până atunci nu se instalează biurourile poștale pe vârfurile Caraimanului.”

 

 

 

Alceu Urechia. Informații noi (I)

Mulțumesc din start lui Adi Costache (zis și Rupi), care în urma discuțiilor dintre noi, iar dumnealui posedînd un abonament Arkanum, a putut identifica pe acea platformă periodicele de mai jos... 

Tot din start, pentru că subiectul tratat este unul de hăt, din vremea lui stră-străbunicul, iar totodată performanțele montane de atunci putînd părea minore azi, aș preciza că Alceu U. era pe atunci cam cum este Titus Gonțea azi, Adică cel mai tare dintre așa-numiții bucegiști (cu precizarea că mai tari decît bucegiștii erau călăuzele localnice, care la o adică îi duceau pe munte pe bucegiști. Or Alceu pare să mai fi mers și singur, prin abrupt). 

Nu știu ce i-a venit la un moment dat scriitoarei Bucura Dumbravă să îl prezinte așa pe Alceu Urechia:

„Ursul cel mare se retrăsese, scîrbit, in chiliuţa sa, la mănăstirea veche. Noi ceştilalţi şedeam la cină, într-o odăiţă a schitului nou. Hanul nu se putea încă locui, şi vorbeam de îndoita datorie de a înlesni şi de a îndrepta drumeţia, cînd auzirăm: ≪Unde eşti Bucura ?≫ şi îndată se ivi, în prag, o întruchipare simpatică, cu un felinar aprins. Era chiar Marele Urs, care semăna acum cu Regele Gnomilor. El zise: ≪E atît de frumos dincolo la mine, cu lună plină, incit nu pot să rămîn singur. Veniţi şi voi≫".  

Similar (și amintit într-o recentă postare a subsemnatului):
„Celor mai mulți turiști nu li se poate acorda încă egalitatea cu podoabele naturii. «Atunci, de ce», m-a întrebat o dată cu vehemență Ursul cel mare al acestor plaiuri [Alceu Urechia], «de ce le-ai făcut o casă, Bucuro?».” Or casa [Peștera] fusese ridicată nu atît de volatila Bucura, ci de amicii ei Mihai Haret și Alceu Urechia...

  Or, Alceu nu pare să fi fost deloc urs, iar mare (fizic) nici pe atît.

Acuma, pot intui că va fi purtînd, ca noi toți, o mască... Va fi avut în spatele atitudinii curente și o alta, doritoare să se retragă (de atîta teatru social jucat...) - cum zice Bucura. Însă îndeobște era altul.
Îl descoperisem mai demult pe Alceu, într-o imagine a Bucurei, cu o înfățișare cît se poate de diferită de a unui mare urs...`Ci mai degrabă pozînd în primadonă (în vreme ce Bucura și un alt însoțitor stau mai discreți)

 

... Or nici în alte ipostaze nu este vreun ursuz, la o adică el vădindu-se în epocă un exteriorizat, un tonic. A fost, de altfel, unul din umoriști apropiați ai timpului. 

La chestiune, lui Alceu îi este dedicat, la împlinirea vîrstei de 80 ani, un (interesantissim) număr a publicației „Veselia”: 

Dedicația de pe imagine este a lui Alceu (vezi și PS1)

Textele de acolo sînt nostime, iar imaginile, mai mult de atît!

 

Un amănunt pe care foarte probabil îl cunoașteți: Alceu Urechia a fost bun prieten cu I.L. Caragiale, care i-a adresat numeroase scrisori, după ce s-a exilat la Berlin.

 

 

Imagine însoțind necrologul din ziarul „Universul”, 25 mai 1941: 

PS1
De dragul explorării (sic), îmi puneam problema dacă Alceu nu a compătimit amoros (ca să nu fiu mai dur) cu Bucura D. Rîndurile de mai sus, așternute la 80 ani, în trădează a fi fost un mare crai...

Că, în paralel, Fanny (adică Bucura) își avea fixurile ei, e altă treabă. De pildă, ținea ca lumea să i se adreseze, pe la 38 ani (pe Valea Mălinului, iar ea reproducînd momentul în „Cartea munților”) cu „domnișoară”...

Prea tare nu m-aș lua la șuturi pentru așa idee. Este o banală ipoteză, căreia is e poate că răspunde că „Domnule O., nu și-au pus-o”. În paralel, mint alții de rup, prezentînd paradisiac vreun seamăn, și nu se deranjează nimeni... 

În aceeași zonă, a lui Nu se face... Pe coperta de mai sus remarc figura un pic îmbufnată a copilului... Va fi fost supărat pe adulții din jurul lui. Cu nuanța: ofticat că aceia nu-i fac poftele... 

PS2
Îmi recunosc cu acest prilej un fel de mea culpa. Zic un fel, deoarece totuși nu e vina mea.. 
La un moment dat, în cărțile lui Nestor Urechia am găsit imaginea aceasta. Un înaintaș mi-a spus că acolo nu e autorul, ci fratele lui, Alceu. Decenii bune am luat de bună precizarea, asta și pentru că nu am avut alte înfățișări ale respectivului. Or acum îl descopăr pe Alceu altfel, fără barbă. Deci am vehiculat (inclusiv în „Sus la munte,la izvor”) o explicație greșită. 

PS 3

Fratele a purtat barbă Nestor o bună parte a vieții. Deduc de aici dorința de a părea mai matur, mai serios/mai de luat în seamă.

E interesant ce fel de condiții/relații au existat în familia de origine a celor doi frați. Oarecum la chestiune, Alceu are aceeași opțiune cu tatăl său, pentru Sinaia, îăn vreme ce Nestor preferă Bușteoniul...

 

PS4

Citisem undeva geneza numelui Urechia. Pare să fi fost o încercare de a reproduce o pronunție regională a ideii de ureche. Și anume urechiă.

Care a fost transformată, pentru o cît de cît mai lese pronunție, în Urechia.

De precizat că acea geneză a avut loc în vremea părintelui celor doi, Vasile (Alexandrescu, adică V.A.)...

Despre Gruparea alpină (1931-33)

În publicații din anii 70-80 se afirmă că Gruparea alpină (animată de Nae Dimitriu) s-a înființat în cadrul T.C.R. Punctul de vedere va fi emanat (verbal) de la Niculae Baticu (vezi mai jos „Hronicul…”, p. 136). 

Simt însă că va fi fost o simplă idee, a  cîtorva tovarăși ce începuseră să își spună așa. Vor fi gîndit să funcționeze în cadrul T.C.R., dar demersuri concrete în acest sens nu par să fi întreprins.  

Oricum, așa idee e de negăsit în scrisele lui Dimitriu din epocă (în iarna 1931-32 meditează direct la un Alpine-Club) și nici în Buletinul Alpin nr. 1-2/1933, unde apare pentru prima dată titulatura de „Gruparea alpină”, mai exact privind ture ale membrilor ei din ultimii doi ani. 

 

Tot atunci, Dimitriu e în urmă cu cotizația la Turing, iar totodată este extrem de critic (în particular, mai dur, dar și foarte străveziu, în presă) la adresa președintelui acestuia, Mihai Haret.

Radu Țițeica va opina ulterior că M. Haret dezavua inițiativele tinerilor din Turing, dar simt că unii dintre aceștia din urmă pur și simplu doreau să activeze într-un cadru care să le reprezinte mai bine energia. Dedula nu avea nemulțumiri față de T.C.R., dar el și amicii săi au simțit nevoia unei grupări proprii, redusă ca dimensiuni, însă care să îi reprezinte mai bine (e vorba de A.E.R.).

Din câte îmi aduc eu aminte, Dimitriu nu dă nicăieri vreun semn, după ce se întoarce de la Cetatea Albă în 1929, că ar face parte din Turing club.

(de fapt, în acel ani, el este"... apropiat AER. Merge la ședințele acelora urcă pe munte împreună, pilește cu aceia, și nu cu teceriștii)

Parcă nici când se duce, în decembrie 1924, cu amicii la Mălăiești, iar apoi descrie tura în Gazeta Sporturilor,  nu pomenește că era în "Hanul drumeților"

PS
De notat că existența Grupării Alpine este menționată începînd cu aprilie 1931, în vreme ce întîia tură pe care și-o pomenesc este din mai...

Deduc de aici că în aprilie Dedula și cei plecați din AER (urmare a unei ture pe Valea Albă, sub egida acelei asociații) au decis să evolueze într-o nouă formă, primul drum avînd însă loc ulterior) .

Unde dai și unde crapă

(Poate fi numit și „Pe valuri” - la o adică e și titlul blogului subsemnatului).
În sensul că pleci la o treabă / idee, și curînd apare alta care te scoate (poate fericit) de pe linie...

.

Aflu întîmplător pe net despre existența unei cărți. Mai exact îmi atrage atenția coperta ei, ce-mi pare făcută din strunga Gălbenelelor.

Poziția tipului de acolo e una interesantă, meditativ, iar totodată concentrîndu-ți ființa (vezi poziția palmelor).

Și pentru că titlul (probabil ales cu schepsis de marketing) pomenește de munți, îmi spun că aș putea descoperi acolo pagini interesante. Sau poate așa e nevoia interioară, de una-alta, care se vrea rezolvată.

 

Opul este destul de scump (rîdeți-vă, corporatiști înlesniți: 56 lei!) pentru posibilitățile-mi actuale, nu neapărat minore, însă lungind plapuma veniturilor peste cît mai mult trup al dorințelor...

Pentru că tot era de făcut plimbarea de seară, mi-am zis că nu strică să merg pînă la „Cărturești”- Verona. Iar acolo să răsfoiesc volumul, decizînd dacă e de cumpărat.
Frumos foc, sediul cu pricina, alături de fostul cinematograf „Patria”/„ARO”! Și cărți interesante, cît să înnebunească cel doritor să le citească (dar inevitabil descurajat de portofelul limitat).

O doamnă a locului îmi găsește (deloc ușor, pentru neinițiat) tipăritura solicitată. O răsfoiesc. Sînt niște amintiri, aproximativ din anii 50-60.  Nu pare ceea ce sufletu-mi ahtiat de plăceri (inclusiv livrești) voia să găsească. În cel mai bun caz pare să fie acolo vorba de ski, eventual de un pus de cort.
Nimeresc însă o bucată unde se vorbește, fie și fugar de un tip, în casa căruia mama mea a lucrat, în anii instaurării comunismului. O gheară, nu neapărat în sens rău, îmi cuprinde inima.
Simt nevoia să cumpăr cartea, întrucîtva drept omagiu adus celei care (alături de tată, firește) m-a trimis în viață...

 

Relațiile cu ea nefiindu-mi ca în... cărți (mai ales acelea roze), ci cu de toate...

Răsfoiesc apoi cărțulia (220 pagini!) în drum spre casă, și îmi devine interesantă. În mare, e lipsită de vorbe mari, asta de bine ce buchisesc eu zilele astea la niște maeștri ai gargarei... Iar totodată scrisă din suflet, unul mai puțin închistat de canoane.

Mi se mai aprinde apoi o lampă. Domnul la care a lucrat mama (el sfîrșind tragic, lăsat de inimă, cînd a auzit autoritățile bătîndu-i zgomotos la ușă) e foarte posibil să fi fost cel în baza cui - fie și născîndu-mă cu vreo zece ani mai tîrziu - mi-am confecționat așa-numitul Eu fals.
Mai exact ambalajul de copil/om cuminte.

E de văzut dacă și copilul ne-cuminte din mine a avut nevoie de modele. Foarte posibil da.

 

... Nu e o treabă foarte complicată. Faci cutare gest, iar apoi vezi în ochii mamei dacă agreează sau nu. Dacă e de acord, îl pui la cutia conduitei de copil cuminte. Calm, politicos, vorbind într-un anumit fel.

Oare scrisul meu de aici are de-a face cu acel pattern, încropit demult și bazat pe conduita cuiva trăind și mai demult.
Posibil, da.

 

La chestiune, mă plimbam deunăzi pe Calea Șerban Vodă, iar la intersecția cu Lînăriei (acel domn - mă jenez să-i dau numele voi întreba pe Freud de ce - era proprietar al unui stabiliment industrial de acolo) meditam cum va fi arătat cînd, tînără femeie, umbla pe acolo.
Inevitabil iau în calcul asta, cînd trec pe acolo.

 **

 

Pe valuri...
Gînduri precum cele de mai sus m-au scos din lucrul privind un înaintaș montaniard. Sînt însă pauze utile, ce reîncarcă bateriile domeniului lăsat teoretic deoparte...
La chestiune, îmi alcătuisem recent un fel de grafic, cu subiecte unde aveam de avansat. În dreptul înaintașului pomenit mai sus notasem: „Ce?”. Adică nu prea am material (deși era clar că merită purecat un articol al lui).

A fost de ajuns apariția unui „val”, pentru ca lucrurile să se urnească, și încă din plin (chit că acum vor o scurtă pauză). Ba acum, datorită volumului, materialul acela vrea două episoade (pentru a fi postate, pe Fb sau blog, nu și în vreun capitol de carte).

PS
Am cercetat niște imagini personale luate din Strunga Gălbenelelor, spre peretele omonim. Am intuit bine, că fotografia lui Barbu Ollănescu-Orendi e luată de acolo! Iar implicit deduc a fi umblat și prin abruptul Bucegilor, dus de energia tinereții și atît (adică fără să-i devină fan).

 

 


Fiind vorbă lungă, meditez că scindarea GălbEnele/GălbInele este precum aceea din societatea românească, dintre prooccidentali și autohtoniști. Nu simt să se rezolve vreodată.

 

Ridicatul sabiei

 Răsfoiesc volumul de istorie al unui înaintaș, iar caietul observațiilor din preajma mi se umple de reproșuri.

Cum cine ridică sabia, de ceva similar va avea parte și el, mă aștept -  cu disconfortul aferent - să-mi fie tratate producțiile la fel, cîndva.

Pînă acum am scăpat, adică nu prea a venit cineva, cu subiect și predicat, iar alături cu un extras din zisele-mi.

Parcă Andrei Badea, la discuția despre cablul din Călineț, zicea că parcă nu se cade să iau tocmai eu apărarea aceleia menajări, cît vreme am îndepărtat unul la fel (prin 1998), pe Brîul numit de mine de sub Spălătură.

Propunerea mea, să nu fie numit al Portiței întreg acel brîu, din Valea Jepilor în Creasta Picăturii, mi se pare îndreptățită. În așa caz, vorbești de cablul de pe acolo, iar neavizatul poate crede că e unul în zona de verdeață, din Spumoasă de pildă. Or bucata nordică e cam altă mîncare de pește, decît surata-i dinspre sud... Plus că, dacă luăm criteriul altitudinii (întrucîtva) similare, ar trebui să fie considerată al Portiței și actualul Brîu al Hornurilor, de pe partea nordică a acelui munte.

De aceea, crîticul trebuie să fie cu ochii ca pe butelie, la ce afirmă. Și mai ales să nu reproșeze altora ceea ce el însuși practică (la o adică, e o clasică proiecție...). De pildă, NB spune că „orgoliul i-a stăpînit mereu pe alpiniști. Sau cel puțin pe unii din ei. Aceștia din urmă se grozăveau cu cele mai lungi excursii, cu cei mai grei saci cărați în spate etc.”.

Or, e acolo o trăsătură cît se poate de omenească. Și căreia îi sîntem toți supuși, de pildă cînd ne trecem în cont prima ascensiune a vîrfului Picăturii și a Crestei omonime, la 1935. Șamd.

 

Dincolo de astea, e rău de tot nea Nae, în recent apărutul „Hronic...”. Și poate nu e bine, căci îndeobște asemenea pornire e oarbă, nu-și mai vede eventualele greșeli. Spune de pildă că „Hanul Drumeților” „a fost o societate de familie a familiei Haret”. Or nu e chiar așa...

 

Dacă tot m-am lansat pe subiect, citind răndurile lui nea Nae, mai exact cele de cînd s-a lansat dumnealui în relatările istorice, are perioada de frustrări cînd alții publicau, iar el nu, apoi vin cele două cărți, relativ cuminți, pentru a răbufni din nou la vechea pornire, în această Istorie în date... Nu pare să fi învățat ceva (asta, dacă l-a interesat...) din experiența editorială, unde excesele au fost cît de cît temperate.

Spun asta întru simplă constatare, căci nu e o treabă a dori să schimbi pe cineva... Asta îi vine din suflet a spune și a face - să amesteci acolo imperative contrare nu e o treabă.

 

PS
Admit că bietul nea Baticu mi-i obsesie, să-mi tot plece bruma de urmăritori ai acestui blog!

Pe felie, meditez că speriat trebuie să fi fost / fiu de propriul meu tată (mort altminteri în 1984), dacă nu îi pot adresa lui direct reproșurile ori observațiile, ci am nevoie de o ființă luată din tîrg, pentru a mă descărca de una ori alta.  

Așa, la prima vedere, aduceau unul cu altul... 

Punct de vedere

Marian Anghel, aici:

„Zilele trecute am tot povestit cu un grup de cățărători spanioli veniți în Coștila, pentru a descoperi zona și marii pereți.

Au început cu Mult Dorita și au continuat cu Memorialul - ieșire prin Albastra Moșului, Poseidon, Inominata...
Pe lângă multe altele, erau foarte curioși de istoria cățărării la noi în Carpați.
Dacă alpiniștii ceho-slovaci, sloveni, polonezi, ruși... s-au făcut recunoscuți pe plan internațional, mai ales prin ceea ce au reușit să facă de-a lungul anilor, alpinismul românesc este o enigmă pentru o mare majoritate. Și pe bună dreptate!
Pe plan internațional, cu câteva excepții, noi nu existăm.
De-a lungul anilor, printr-o excelentă colaborare cu redacțiile revistelor respective, am reușit să public mai multe materiale despre mișcarea românească de cățărare și alpinism.
O mică picătură, într-un mare nimic.
Câteva mostre aici - reviste din Slovacia, Rusia și UK.”

II
Comentariu eu:

„Ăștia sîntem.
Contează foarte mult și cît pui la suflet, cînd ești ultimul.
Cunosc pe cineva care e nimic pe lîngă marii zei ai Coștilei (cei cu grupul Coștilari). Însă rămîne loc de simțit bine și pentru respectivul, în acel munte... Prin Valea Urzicii, de pildă.
Dacă vreun vizitator e curios de istoria cățărăturii la noi, e joacă de copil să împachetezi lucrurile cît să îi vină la inimă.
În rest, situația descrisă mai sus îmi aduce aminte de sîngele rău pe care și-l făcea nea Nae cînd l-a invitat K. Prusik să conferențieze în Reich. La o adică, îi iriți pe aceia dacă le spui că ești tare. Mult mai amabili vor fi cînd recunoști că ești mititel (și admirînd pe Preuss, Dulfer, Aschebrenner etc.).”

II
Mă uit, cu modestia aferentă, la modul în care jonglez (posibil și destins) pe subiect.
Iar asta îmi aduce aminte de o zisă a lui Marian, privind pe subsemnatul:

„Pe mine personal niciodată nu m-a deranjat modul lui nonconvențional de a scrie și de a comunica, cu un parfum ușor retro, dar greu de contra­ca­rat în lipsa unui bagaj consistent de informații documentate, cât și a unei dorințe de a duce o luptă de idei pe termen nedefinit... ”

Nu știu dacă esențiale sînt, în a te feri de luat în gură cu subsemnatul, cele două atuuri amintite mai sus... Mai degrabă cred că există lucruri decurgînd din condiția-mi de paria (adică paria plus personalitate M.O.).

În acea poziție, nu ești blocat în șablonul impus de bula în care ai crescut. Îți permiți unghiuri noi, iar totodată să dai înapoi dacă greșești, fără să vezi neapărat în asta un cap de țară.

Cum spuneam și deunăzi, se pare că - în bule - e infinit mai greu de dat înapoi, căci nu ai unde fugi de celălalt (devenit agresor). Ești obligat a conviețui cu el, iar asta îți îngreunează mult mișcările, iar totodată deschiderea către idei/unghiuri noi.

Foarte probabil și ne-apetitul de a combate pe termen nedefinit este tot urmare a vieții în bulă. Unde poți fi tras de mînă: „Dom'ne, mai avem și alte treburi de făcut, nu să te golănești tu cu ăla!...”

PS
Dacă tot am ajuns la ultimele rînduri ale lui Marian (din prefața ce semnează pentru prima ediție „Sus la munte...”)...

Spune el, tot acolo:

„Astăzi avem o imagine foarte bună și do­cumentată despre mersul pe munte al sașilor brașoveni de până în 1945, cît și ulterior (două volume în germană, unul tradus și în română), dar din păcate încă nimic consistent despre alpinismul roșu, din a doua ju­mă­tate deceniului cinci pînă prin 1960. Exact acea perioadă delicată în ca­re alpinismul și oamenii lui au jucat nu o dată un rol în comba­terea re­zis­tenței anticomuniste din Carpații noștri. Oare nu avem aceste informații încă – iar generația în cauză este aproape dispărută – deoarece multor alpiniști le-a fost rușine de ceea ce au făcut?”

 O fi tratat pe undeva subiectul?