Omenești

Ani de zile m-am uitat la înaintașul Radu Țițeica (în sens figurat, căci dumnealui a murit, iar totodată nu ne întîlneam foarte des nici înainte) aproape ca la Dumnezeu. Adică nu aveam nici cel mai mic reproș la adresa dumnealui - cum mi s-a întîmplat (și întîmplă!) cu destui confrați.

Nu știu ce s-a întîmplat însă acum vreo cinci ani, că brusc a început să mi se pară alt om.
Mai exact, am început să-i miros agresivități, în rîndurile sale. Unele la adresa lui Mihai Haret...

Acesta din urmă era președintele unei importante asociații turistice din epocă, la care studentul Radu Ț. s-a dus cu niște materiale de munte, pentru a fi acceptate în publicația respectivei formațiuni.

... și în care mi-am permis să identific niște freudiene supărări pe propriul tată (matematicianul Gh. Țițeica, teoretic pîinea lui Dumnezeu. Zic teoretic întrucît de treabă ar fi vreun tată (sau mamă), dorințele inconștiente vor fi întotdeauna mai mari decît poate da acela, iar implicit va exista supărare, din partea aceleași (inconștiente) zone interioare.

Am zăbovit brusc, pe atunci, și asupra mesajului privirii, lui Radu (îndeosebi cele aflate în cartea editurii „România Pitorească”)
La chestiune, nu mi-a luat mult pentru a pricepe că eu însumi voi fi privit la el, ca spre tatăl meu (sau barim o formă idealizată a acestuia, cum l o adică va fi cătat inițial nea Radu, spre Haret). Cu nemulțumiri directe, dar și vreo duioșie, pentru slăbiciunile ce-i ghiceam în ochi.

În paralel cu agresivitățile (așa mi-au părut mie, dar pot argumenta), am început să reperez scăpări, erori, ceea ce nu făcusem anterior. În context, nu știu ce albeață oi fi avut pînă atunci pe ochi.

Sufletul omului nefiind însă ceva bloc, o parte din mine a continuat să privească spre acel înaintaș cu simpatia de pînă atunci, de pildă cînd, într-un loc pe munte, îmi spuneam: „Uite, domne, pe aici a trecut nea Radu...”, iar aici mi se înmuia tare plăcut inima.

Iar la acest capitol intervenea nițel și jenă...; „Dacă aude fiul ori urmașii, cum tratez eu, de fapt, pe cineva care este proprietatea lor?!” În mod sigur mă fac de groaznic rahat!”.

Și de aici pornind altă poveste de discutat cu psihanalistul, ori măcar cu mine, dacă aș avea și mai mult curaj...

Nu vă plictisesc cu acele observații, la scrisele (montane, căci altele nu știu) lui nea Radu.
(poate pun de o postare separată, pentru care trebuie să mă înarmez însă cu multă înțelegere, iar implicit cu înfășatul informațiilor cît să nu-l fac de baftă...

Iar de aici se poate considera că ÎNCHEI PARTEA INTRODUCTIVĂ a postării. Și urmînd  corpul propriu-zis al acesteia, în jurul ideii (tonice și optimiste, firește):

„Trecerea anilor ne acrește (îndeobște la bătrînețe)?”
(iar eu aflndu-mă taman în acea treime de viață...)

CRED CĂ DA.

Adică acrește.

Hotărît lucru, asta nu-i o chestie cu care să te lauzi, însă dacătele tot sînt conștient de asta, măsurile de remediere nu pot fi departe. Iar, la o adică, unul dintre cele mai deștepte lucruri pe lumea asta este gestionarea contrariilor.

LA AȘA IDEI - și presupunînd că insul posedă minte, cît și îndrăzneală (de a nu refula idei, iar apoi de a le face publice) -, omul este îndeobște luat la șuturi, că cum îndrăznește să vină cu așa ceva (acuzatorul este inevitabil furios și abia își găsește cuvintele, din motive pentru care psihologii mănîncă o franzelă nu chiar mică).
Dar dacă acele meditațiuni îmi pornesc în minte, chiar la coș nu le-aș da.

Metaforă aici este becul electric, care naște lumină, din acel bătut cap în cap, al polilor lui...

Dinu Mititeanu, pe blogul său, despre Emilian Cristea

Într-o primă fază, am a privi atent la scrisele (și, inevitabil, la alcătuirea dlui Mititeanu), iar apoi de investigat de ce prefera tabăra lui Cristea, celei a vreunor Baticu ori Floricioiu.

„Emilian Cristea

„Este e un nume bine cunoscut, bine fixat în istoria alpinismului românesc, unde va rămâne. Va rămâne atât datorită realizărilor, meritelor, calităţilor sale, cât şi datorită acuzelor justificate, exagerate sau nedrepte, care i se aduc, mai ales după moartea sa...”

Dinu M. vorbește frumos despre adevărul pe care îl animă, cît și despre faptul că doar adversarii săi umblă cu șopîrle, însă îl realitate lucrurile stau altfel. Observați balanța: pe de o parte realizări etc., pe de alta acuze... Nu defecte, ci doar acuze. Și care i s-ar fi adus de către niște oameni lași, mai exact după moartea lui (1982).

La chestiune, poate acele contestări au venit mai tîrziu, dar ele au fost încurajate de apariția cărții Baticu-Țițeica, în 1984.

În același timp, e de spus că a existat și o campanie de preamărire a lui Cristea, cu imense exagerări, după aceeași dispariție (am scris despre ea, în „Sus la munte...”). Despre ea, Mititeanu nu spune nimic.

„/.../ Emilian Cristea /.../ s-a născut în 7 februarie 1915, la Ploieşti. Primul contact cu muntele, de care s-a îndrăgostit pe viata, l-a avut cu ocazia unei excursii şcolare. Era elev-ucenic în Bucureşti, după ce rămăsese orfan. Cu alpinismul s-a întâlnit într-o dimineaţă de duminică din iulie 1935, lângă statuia sergentului Muşat din gara Buşteni, de unde membrii proaspăt înfiinţatului Club Alpin Roman (18 martie 1934), luau pe doritorii de a-şi însuşi progresiv tainele căţărării. Primul sau traseu a fost Valea Mălinului. Într-un interviu el vorbeşte cu emoţie de cum i-a cunoscut pe Nae Dumitriu, pe Toma Boerescu, de începutul participării sale la întâlnirile săptămânale ale unor asociaţii turistice (ADMIR, „Hai la Drum”) ai căror membri (unii) practicau şi alpinismul, la nivelul acelor vremuri...”

Este de spus aici că Dinu Mititeanu ia absolut pe nemestecate varianta lui Cristea, asupra vieții sale. Pot paria că dacă ar fi fost vorba de un adversar, ar fi stat infinit mai atent în privința eventualelor exagerări ori mistitificări. Cum este cazul turei de mai jos, 

„Prima sa căţărare cu asigurarea corzii în pitoane a făcut-o în 21 august 1938, într-o echipa din care făceau parte Ion Ionescu-Dunăreanu şi Titi Ionescu. Era Hornul Central din Coltul Mălinului,(traseu urcat în premieră, pitonat în 29 august 1934 de Nae Comănescu şi Ion Șincan).”

În acea zi, Titi Ionescu - conform publicației clubului din care făcea parte -  a organizat o tură colectivă pe Urzica superioară, nu și prin Hornul Central al Mălinului.

„În anii războiului a fost mobilizat la Flotila de aviaţie din Braşov de unde mai primea învoiri şi fugea la căţărare în Piatra Craiului, unde a efectuat și cele dintâi premiere ale lui: Traseul Central din Peretele Piscul Rece, (4B) şi Muchia Roşie, (3B). În 1946 a pitonat unele lungimi de coarda din traseele Trei Surplombe şi Fisura Pintenului Văii Albe, ambele de gradul 5A, în coardă cu Niculae Baticu, pe vremea când încă nu erau <la cuţite>!”

E interesant aici că, din prezentarea lui Mititeanu, Baticu nu ar fi avut meritele cele mai mari, în realizarea acelor trasee; de pildă el a depășit cele Trei Surplombe (vezi P.S.) - care opriseră pe alții.

/.../ Emilian Cristea a efectuat numeroase premiere alpine, atât în Bucegi, cât şi în alţi masivi muntoşi. În 1953, după un „asalt final” cu 5 zile în perete cu Aurel Irimia, la 7 ani de la prima încercare, au finalizat Fisura Albastră – traseul iniţial. În 1956, Alexandru Floricioiu, Roland Welkens şi Norbert Hiemesch au realizat Albastra Directă!”

De asaltul (de cinci zile) cu pricina, Mititeanu știe din scrisele lui Cristea. Care datează însă momentul 1952, cînd la o adică a raportat superiorilor, respectiv presei că traseul e terminat. Anul 1953 e susținut de Baticu, în baza mărturiilor unuia dintre participanții la acea epopee. E aici o repliere a lui Mititeanu.

„Emilian Cristea n-a fost un alpinist talentat; multi alţii se căţărau mai rapid, mai elegant, bătând mai puţine pitoane. Dar n-a avut niciun accident! El însuşi spunea ca e un „fricos”! E ruşinos sa fii prudent? ...”

Ion Ionescu-Dunăreanu, în broșura omagială privind pe Cristea, spune că acesta a avut un accident, în zona Marelui Grohotiș.

 

„N-a avut nici prea multa şcoală, dar ştia atât de multe şi ştia să fascineze prin felul cum scria şi prin talentul lui oratoric. Dădea cu plăcere sfaturi, explicaţii, chiar şi alpiniştilor din cluburi rivale.”

Existau destui nemulțumiți de scrierile sale, de îndrumările lui din ghiduri. Pot detalia cu ușurință.

„Era foarte iubit de „elevii” sai; n-am auzit pe nici unul să-l vorbească de rău, cum se mai întâmpla cu alţi antrenori. O dovada de apreciere e şi faptul ca i s-a dedicat „Memorialul EMILIAN CRISTEA” – unul dintre cele mai dificile şi dorite trasee de căţărare din Carpaţi. O dovada e şi faptul că ani în sir s-au organizat de către montaniarzi, întâlniri „In Memoriam”. La cea de a 3-a, la Cabana Brusturet din Piatra Craiului, au participat şi celebrii Karl Lehmann, braşoveanul atunci de 88 de ani!!! şi ieşeanul Gheorghe Pânzaru, atunci de 74 ani, venind… per pedes, peste munte, de la Zărneşti!”

Din ce văd eu în nr. 8/1988 al revistei „România Pitorească”, acea manifestare nu pomenește o vorbă despre E. Cristea sau vreun memorial - și nu se poate spune că acea publicație nu-l agrea...

Totodată, din cîte știu eu, în urma discuțiilor între N. Baticu și Ioan Dobrescu, ce demarase „Memorial E. Cristea”, acesta a schimbat numele acelei manifestări  (cca 1987) în „Festivalul munților”.

„După pensionare, începuse să-şi scrie memoriile. Mi-a mărturisit că „începutul a fost greu, dar acum am ajuns la pagina 50”. Dacă ar fi trăit, le-am fi citit si comparat cu alte memorii...”

Și speologul Ștefan Negrea vorbește de așa debut al Memoriilor, însă e de notat că, dacă ar fi existat, s-ar fi publicat - fiind niște documente mai mult decît interesante. Ca opinie strict personală, nu cred că acele amintiri - în formă scrisă - au existat.

Dincolo de acestea, este de observat că nu există minim spirit critic (real!) al lui Mititeanu, față de E. Cristea.

Cu totul altfel se petrec lucrurile cu ceilalți doi corifei ai alpinismului românesc.

P.S.
În materialul dedicat lui Baticu de către Mititeanu, pe blogul său, apare ordinea: „Cele Trei Surplombe, alt traseu celebru, a fost urcat, în premieră, în 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea /primul!/, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu”.

După cîte mi-a spus nea Nae, ordinea a fost el, Nicolescu, Cristea, Tulea.

**

O observație.

„Mi-a mărturisit ca se pregăteşte ca în 20 octombrie, la 50 de ani de la premiera Furcilor, să încerce sa mai urce o data traseul!”

Nu s-a pus problema, în 1985, ca dînsul să încerce reeditarea traseului. Îi depășea deja, cu mult, puterile. A mers atunci pînă la Refugiu, unde am sărbătorit jubileul, dar apoi cîteva zile a avut probleme de sănătate, datorită efortului (am notat întîmplător în jurnalul personal).

Extras dintr-o veche scrisoare

Este una trimisă (1931-32) de Nae Dimitriu, lui Radu Țițeica.

Am fotocopiat-o acum niște decenii, poate cînd am împrumutat acele scrisori de la Gheorghiță  R. Țițeica, în anul de după decesul tatălui său.

(altminteri știam textul lor din extrasele operate - iar apoi dactilografiate - de nea Baticu, nu și tăieturile de gazetă, a Sporturilor mai exact).

Legat de ultimele, îmi aduc aminte că foaia conținîndu-le lipsea din colecția ziarului respectiv de la Biblioteca Academiei, foarte probabil pagina fiind (în acel 1985-87) ruptă de cineva. Așa că singura dovadă a faptul că acele comentarii ale lui Dimitriu chiar existaseră, au rămas aceste decupaje...

(Dimitriu, în centru-jos)

Acolo, nea Sandu Beldie (altminteri tinerel pe atunci, nici 20 ani) pică nițel cam prost, în sensul că-l trage de urechi și Dimitriu (mentorul său, altminteri), iar pe de altă parte e amenințat cu bătaia de adversarii acestuia (e vorba de acel Coșoveanu).

Totul, întrucît voise să ducă doi pepeni într-o mînă, mai exact să se aibă bine cu ambele tabere.

Ultima atitudine poate fi blamată, dacă facem abstracție de nevoile sufletești. Beldie ciugulea și el afecțiune, de unde putea (mai cunoaștem cazuri).

(e prima dată cînd public această /bucată de/ imagine... 

Beldie mi s-a părut dureros de trist, în ea. Luată probabil prin 1930, 

dacă nu mai devreme)

Totodată, pe cînd lecturez (ce scris puchinit avea, dl foarte energic și gură-mare!) ultimul rînd din dreapta (”De ce aceste răutăți?”), îmi aduc aminte că Dimitriu a făcut parte din selectul trib al celor fără mamă, fără tată. Le-a zis mai mult decît verde (altminteri nu s-a aflat legionar) în fața multor semeni.

Din scrisoare cred că s-a (am!) publicat doar o parte, cea privind descendentul din Whymper, iar asta parcă la capitolul Haret, și nu la Prealpinism, unde se fac cele mai multe trimiteri la setul acela de scrisori.

Întrucît scrisul lui Dimitriu e greu lizibil, fac mai jos e „traducere”:

„Nu puteam să uit însă pe conducători... pe Tata /e vorba de Dem Stoenescu, zis și „Taica”/, și colectivitatea mazetelor care din 10 escapade ratează 9 1/2.

/decupaj ziar/

În sfîrșit găseam necesar că „route” în genul aceleia de pe V. Coștilelor trebuiesc sărbătorite în cadrul unui program cultural.

Mă ofeream să conferențiez și eu - printre alții - și în acest caz închei cu o altă notiță, următoarele:

/decupaj ziar/

Ceea ce este interesant și merită subliniat /.../ este că deși notițele mele vizau o singură persoană - s-au găsit pentru fiecare dintre acestea 3,4,5 persoane care să se considere vizate.

Mă vei întreba de ce aceste răutăți?...”

Dacă nu mă înșel, pe următoarea pagină a scrisorii se găseau acestea;

„.../deoarece/ “nu există grup mai înjurat decît grupul Dimitriu-Beldie-Şincan-Belitoreanu, în­ju­­rat în mod laş, în «contumacie», fiindcă în prezenţa noastră toţi de­­vin mieluşei, ne înconjoară cu atenţiuni etc.”

În rest, parcă nu m-aș jena de așa întoarceri în timp. La o adică,  ziua de azi va fi mîine istorie, iar apoi se va depune permanent peste ea praf, și care va face ca noiembrie 2024 să pară cîndva cam cum pare acum iarna 1931-32 - cea în care un ins de mult plecat dintre noi (prin intermediul coșului de la crematoriul Cenușa) nota lucrurile de mai sus...

Studiu de caz: A fi om, în viziunea confratelui montaniard Dinu Mititeanu (I)

Intro
Înainte de a purcede la textul de mai jos, simt nevoia să fac unele precizări...

Nu scriu pentru publicul larg, ci doar pentru inițiați - în sensul unei raționalități mai mari decît media. Și pe care textele mele nu-i obosește / indispune.

Doar în fața unui asemenea auditoriu pot desfășura stilul de mai jos (dar și de altădată). Și anume unul aparent egocentric, însă care pe de o parte poate fi luat de jurnal (ceea ce nu-i un stil literar disprețuit), iar pe de alta este o poartă către o explorare ceva mai amplă a realității... exterioare mie.

La chestiune, mi-ar putea fi imputată o doză de infantilism ori de nesociabilitate (în sensnul  refuzului regulilor, de pe acolo. Însă o asemenea regulă impune să nu cercetezi, cu atît mai mult să NU-ți faci cunoscute (public) observațiile

De ce vrea Societatea (în cazul de aici, montană) să procedăm așa, nu e locul de analizat aici.

 

Studiu de caz: A fi om, în viziunea confratelui montaniard Dinu Mititeanu

Diferendul ce am avut la un moment dat cu acest om de munte din Cluj a fost rezolvat prin expunerea opiniei mele (în cartea de restrînsă circulație „Sus la munte, la izvor”), asupra unor afirmații ale sale. 

Acolo, în prealabil, am ținut să reproduc pe larg afirmațiile dînsului, și la care făceam referire. Dumnealui, cînd m-a luat la țintă, m-a citat eronat sau, mai ales,  deloc.

Cerul se clarificase (nu spun înseninase, întrucît nu sînt șanse a redeveni vreodată prieteni...)

S-a ivit însă în ultimele săptămîni o altă situație, legat de care doresc să-mi expun părerea.

Nu mai țin minte cum am ajuns să răsfoiesc ceva mai atent materialele de pe blogul Dinu Mititeanu (de fapt, se pomenește acolo că aparține acestuia, cît și soției...) despre înaintașii Niculae Baticu, respectiv Emilian Cristea. Iar pe subiectul acestora existînd și o a treia postare, „Adversitatea...”, dintre ei.

Și mi s-a părut a exista acolo un teren de explorare, asupra modului de a fi, de a vedea lucrurile, al amintitului iubitor de munte.

Am publicat tot aici, pe blogul de față, o serie dintre opiniile  mele la acele texte . După acel val, de observații directe, am simțit nevoia să cercetez asupra motivelor care îl fac pe Mititeanu să se afle subiectiv, mai exact de partea lui Cristea, în conflictul avut de acesta cu Baticu. Căci, dincolo de întorsăturile sale de fraze, de aprecierile dintr-o extremă în alta (în ce-l privește pe Baticu), Mititeanu îmi pare a se fi aflat ferm de partea lui Cristea: eventualele dezacorduri cu faptele acestuia se află departe de virulența celor privind pe autorul Furcilor.

În paralel, aveam de tratat acolo inevitabil asupra firii lui N. Baticu, care generase situațiile care-l deranjaseră pe Dinu M., pînă la a nu-i mai răspunde la scrisori, bucureșteanului.

Nu era deloc un domeniu simplu, cel privitor la resorturile interioare ale lui nea Baticu Asta pentru că nu-mi prea venea să cercetez acolo, pentru că aș fi și ar fi fost interpretate acele explorări drept o mare răutate din parte-mi, la adresa celui pe care îl consider și azi drept mentor. 
În paralel, inevitabil ar fi trebuit (de fapt, va trebui, căci nici nu m-am apucat propriu zis de acea cercetare, urmată de expunere în cuvinte, publică...) să arăt că ajung la acele concluzii datorită faptului că posed o fire tare asemănătoare, pe acea felie cît și altele, cu înaintașul nostru.

Pînă una-alta lăsasem lucrurile la dospit...

În acest stadiu (folosit altminteri pentru a finaliza (cît de cît?) materialul despre Alexandru Beldie, a intervenit lectura (îmi scăpase, deși e apărut de doi ani) unei postări Mititeanu despre Alex. Floricioiu.

https://dinumititeanu.ro/alexandru-floricioiu/

Despre ea, am a zice din start că mi s-a părut nedreaptă. Mai exact, Mititeanu obiectează  aceluia că nu a fost altfel de om. De pildă care să scrie cărți (v părerea subsemnatului pe Facebook, reprodusă în parte la PS1).

Apoi, îi reproșează lui Floricioiu gesturi pe care le găsește incorecte.

Pentru a conferi greutate părerilor sale, Mititeanu simte nevoia să precizeze că observațiile sale vin din partea unui om iubitor de adevăr:

„...Știu expresia <Despre morți numai de bine>.  Dar știu și expresia <Despre oameni numai adevărul>!”

Siguranța unei așa afirmații o face irezistibilă, însă tot îmi permit să nutresc acolo niște rezerve. Nu de alta, dar e plină lumea de neadevăruri, foarte sigure pe ele, și care se pretind a fi opusul...

Rezerva mea are pe de o parte rădăcini în conștiința faptului că mintea, umana noastră minte, ne poate juca renghiuri cînd ne așteptăm mai puțin. Adică ea, mintea, fiind un animal nărăvaș, cît și imoral, poate scăpa oricînd un gest nepotrivit, respectiv o vorbă nu tocmai adevărată -  iar asta pentru să sufletul ni-i tare dornic de ele.

Prin urmare eu unul, fie și ins nu chiar certat cu adevărul, mă feresc să mă declar fan al său, al corectitudinii și al rudelor acestora.

Nu pot ști exact din ce motiv d. Mititeanu procedează altfel,  dar simt că i se trage din traiul exclusiv între ai săi. Între cei gîndind la fel (și unde nu se pot naște diferențe majore de opinie).

Cum are însă a ieși întrucîtva din acest cerc favorabil, de pildă pe net, d. Mititeanu își ia măsuri asiguratorii. Mai exact, pe blogul dumisale nu are rubrică de comentarii, unde să fie tras de mînecă asupra vreunei scăpări (ori chiar neadevăr).

Cu așa spate asigurat, dînsul își poate permite a spune orice, inclusiv următoarea glumă bună:

„Mă puteți contrazice? Am spus ceva neadevărat?”.

Asta, deși să vrei, și nu l-ai putea contrazice acolo...

(ce e drept, în mediile de acel gen întrebarea este retorică, întrucît acel public este suficient de prieten cît să nu contrazică oratorul. Mai exact, să cunoască regula jocului, și anume că la asemenea gen de întrebări nu se răspunde, ci doar se izbucnește în aplauze) 

Înconjurat de asemenea public, Mititeanu își permite orice. De pildă, să afirme: 

 „Singura performanță la care am râvnit toata viața (așa mă învățase Bunicul și Unchiul) a fost să fiu și să rămân Om.”

Orice om cu scaun la cap nu întreabă aici, ca în anecdota cu „Fac ce-a făcut tata!!” (v. PS2), ce hram purtau, acele rude vehiculatoare de vorbe frumoase... M-am interesat eu. Iar bunicul informa că Badea Cîrțan, anchetat cu privire la trecea frauduloasă a graniței austro-ungare, în relația cu România, a răspuns ca în manuale (cele patriotice):

„Cum să fie graniță, la mijlocul unei țări!?”

(adică al teritoriului locuit de români).

Or eu am îndoieli asupra veridicității acelei scene, căci ar fi fost ultimele cuvinte pe care își doreau să audă grănicerii maghiari de la infractori (trecerea frauduoasă a frontierei fiind totuși așa ceva), iar prin urmare le-ar fi pedepsit cu asupra de măsură...

Dincolo de asta, d. Mititeanu minte mai des decît îi convine, lucru depistat din plin de subsemnatul, în ceea ce am numit „Mitul Cuxi Șerban”.

**

Incorectitudinea lui Dinu Mititeanu îmbracă diverse forme (repet, ele profitînd de faptul că se află în fața unui auditoriu favorabil)

Din start am a spune, legat de ele, că D.M. practică din plin sportul acuzării adversarilor, de gesturi pe care altminteri le practică și dînsul, din plin chiar.

Este cazul „șopîrlelor” (pe care le atribuia cîndva subsemnatului. Or, dînsul e campion la așa ceva, demers în care nu se împiedică de una ori alta, de pildă de proprietatea termenilor ori de logică...

La o adică, a vorbi un pic ilogic adoarme vigilența auditoriului, cînd nu îi satisface de-a dreptul nevoia unui cîntec de leagăn - fie și adaptat actualei lui vîrste...

Luînd-o pe firul expunerii...:

„Alpiniștii acum veterani,  îl știu bine ca <sforar>, trăgea sforile la campionate și alpiniade pentru a fi sigur că vor câștiga ai lui. Care de fapt puteau câștiga <pe bune> erau semi-profesioniști, deci mereu pe munte și erau cățărători talentați ca și el.  Unul dintre veterani  chiar mi-a scris că el și amici ai lui îl numeau Sforicioiu. Iar în romanul ”Competiția” al Ioanei Orlea în personajul-sforar  Gemănoiu toți îl recunosc pe Marele Maestru!  Ioana  nu putea <inventa> un astfel de personaj dacă n-ar fi avut  un <model>! ” 

(Ioana Orlea va fi avut la dispoziție totuși o plajă umană mai amplă, căci similare sfori vor fi tras și alții, de pildă Armata lui E. Cristea, cu toatele anulîndu-se între ele)

Mititeanu nu arată care erau acele sforării, dar își aduce în sprijin ideea că „alpiniștii acum veterani îl știu bine ca <sforar> ...” (observați articolul hotărît, ceea ce înseamnă toți alpiniștii veterani). Este reprodusă chiar și o poreclă, decurgînd din pretinsa înclinație...

Prin anul 2000, un prieten lansa și el asemenea nick-uri, în contul lui D. Mititeanu. Ultimul lucru care mi-a dat prin cap a fost să rînjesc încîntat la auzul lor, eventual să le preiau în vocabular.

 

Șopîrlele se unduiesc și în continuare..:

„Pentru astfel de oameni, românii au o expresie adecvată. Mă jenez s-o scriu”...

Nu spune care e aceea, iar în consecință ce anume  îl împiedică jena a rosti, dar trece la vorbe mari:

„...Și știu expresia ”Despre morți numai de bine”.

                        (în amontele postării se vede din plin, cît de bine a vorbit morții - mai exact mortul, pe nume Alexandru Floricioiu...) 

 „...Dar știu și expresia ”Despre oameni numai adevărul”!”

 

De aici, Mititeanu trece la lucruri mai terestre:

„Poate unii mă acuzați că bârfesc ! Asta ar fi valabil dacă aș atribui cuiva niste defecte pe care nu le are, niște neadevăruri și le-aș răspândi . Nu cred că îmi puteți reproșa asta...”

Vă mărturisesc a nu fi citit definiția academică a ideii de bîrfă. Însă eu unul văd acolo nu atît vehicularea unui neadevăr, cît lipsa curajului de a putea comunica acele lucruri celui în cauză. (cît privește ideea „Nu cred că îmi puteți reproșa asta”, în lipsa rubricii de comentarii lucrurile rămîn cum am stabilit, ceva mai sus...)

În continuare, rîndurile lui Mititeanu își oficializează statutul de bîrfă, întrucîtva mai pitit anterior, iar totodată trec printr-un adevărat duș scoțian pe răposatul sforar, de acum alintat la cote maxime:

„Ce scriu aici este un fel de <a gândi cu degetele pe taste>- destinat doar câtorva buni prieteni și unor interesați de blogul meu. Nu va ajunge la marele public. deci nu va dăuna cu nimic imensului prestigiu de care se bucură fostul mare maestru Floricioiu, frază care am scris-o și despre Everestul lui Ticu!”

(ultimul fiind C. Lăcătușu, tratat într-o cheie nu mult diferită, de către Mititeanu)

Vă rog pe cei care citiți acest articol, să nu-l repostați public, ci doar să-l indicați unor buni prieteni. Mulțumesc!”

Precauțiile pe care și le ia autorul în cauză sînt mai mult decît neașteptate, blogul în cauză fiind unul public... În rest, nu pot să nu remarc sensul pe care Mititeanu îl atribuie mai sus prieteniei, și anume de păstrătoare între noi, a bîrfei...

(pardon, a Adevărului căruia același i se prosterna, nu cu mult mai sus)

Și care nu se cade a ne strica relațiile cu fanii răposatului Floricioiu, ori imaginea de oameni bine crescuți, ce voim a lăsa în Ssocietate - de unde ne vin aplauzele oamenilor amorezați de stilul nostru...

PS1

„Fie și un pic mai tîrziu, am lecturat materialul dlui Dinu Mititeanu despre Alexandru Floricioiu (1932-2019)... Vă rog să-mi permiteți aici cîteva impresii.

În mare măsură, rîndurile dlui Mititeanu reproșează acelui înaintaș că nu a fost altfel. Că nu a scris cărți etc.

Înainte de toate e de spus aici că nu e o treabă, să fixezi ștachete înalte pentru vreun seamăn. Asta, întrucît acela și-o fi avut socotelile lui (rezultînd din configurația primită la naștere), dacă s-a comportat în vreun fel, și nu în altul.

La o adică, dacă A.F. ar fi fost altfel, nu am mai fi discutat de dînsul acum, în sensul că nu ar mai fi urmat itinerariul de viață pe care l-a avut. Ci altul.

Totodată, a stabili ștachete înalte pentru altul poate naște neplăcuta situație ca și alții să ne ceară - nouă, pretențioșilor - marea cu sarea. Situație în care, inevitabil, am primi notă proastă...”

PS2

„Un cow boy intră grăbit într-un saloon și comandă o băutură. „...Dar repede, că [dacă nu,] fac ce-a făcut tata!!”. Intimidați din plin, oamenii locului îi îndeplinesc prompt solicitarea.

Situația se repetă în zilele următoare, pînă cînd un client, mai curajos, se interesează: „Da' ce, mă rog, a făcut tac-tu?!”

„...A luat calu' și-a plecat...”

 

Subiect complicat. la propriu, cît și la figurat

Legat de prima experiență homosexuală a lui Alex. Beldie, N. Baticu mi-a spus că a survenit la 16 ani ai aceluia, că i-a plăcut, iar totodată că inițiator i-a fost un apropiat al familiei.
Dînd o privire spre apropiați ai familiei avînd în cap pe Constantin Beldie, am remarcat aceste spuse ale scriitorului Ioachim Botez:

«M-am gîndit îndată la Puiu, prietenul meu atît de tînăr și de drag. Ce băiat strașnic e Puiu!... Cum iubește el muntele!”

N. Leonăchescu menționează această afirmație (dar nu din unghiul acestei postări...) ca provenind din  „un amplu eseu intitulat <Iar turismul> [...] scris și publicat de Ioachim Botez, prietenul familiei Beldie. Din păcate, nu s-a putut identifica publicația în care a apărut textul respectiv!”

Iar Leonăchescu aflînd de acel material dintr-un „plic [...] cu decupajele unor articole de presă referitoare la turism”

**

Ioachim Botez e poreclit între mediul familial al lui Const. Beldie (pe care îl știe din colaborarea la „Noua revistă română”) drept „Mutulică”. 

Ei merg împreună inclusiv la un bal mascat, unde Lucreția nu vede nimic aiurea, în a-și inflama erotic fratele vreme de ceasuri, pentru ca momentul îndepărtării măștilor să-i arate cu cine avusese de-a face).

Botez simte nevoia să se apropie de Constantin Beldie, foarte probabil pe principiul atracției contrariilor. Și va relata despre legătura lor în volumul „Însemnările unui belfer”, 1935, mai exact în capitolul „Trufașul meu prieten”.

Nu e deloc un text elogios.

E descris acolo, dincolo de efluviile poetice, un menage a trois, cu mențiunea că al doilea bărbat al echipei nu participă la cele erotice (ale masculului alfa, cu femela - mai exact amanta, căci masculul cu pricina e însurat). În schimb îi urmează asemenea unui cățeluș, foarte posibil dornic de inițiere, în genul de viață, în firea celui numit - în acel mediu cvasiintim - Tătoi.

Foarte probabil acel apelativ, Tătoi, are sensul de tată primitiv, grosolan, căruia, ca persoană, îi vor fi alăturate caracterizările din filele pe care le reproduc mai jos.

Nu știu cum a primit Tătoi aprecierile de mai sus. Respectiv, dacă cei doi au mai fost prieteni și după apariția volumului (asta, presupunînd că nu vreo ruptură anterioară a făcut posibile acele mărturisiri publice...).

O idee despre firea lui C. Beldie avea pînă azi, însă sentimentul pe care îlam - după lectura foilor reproduse mai sus - este usca totul în jur. Între altele, pare să fi solicitat mult de la cei din preajmă, însă răsplată era doar faptul augusta lui persoană i-a îngăduia prezența acelor mititei în preajmă.

Spuneam anterior despre bănuielile-mi privind relația lui Ioachim (Botez) cu Alexandru. Or acesta din urmă e și el un satelit, în neputință de a evada de pe orbita planetei în cauză. Prin urmare, nu ar trebui să mire dacă și-a găsit un confident, iar ulterior chiar mai mult, în persoana lui Mutulică Botez.

E de notat în context că, deși îi separă nu puțini ani, Botez ascultă cu atenție destăinuirile lui Alexandru, care simte nevoia să îi vorbească inclusiv de cum îi era la școală. Cine îi mînca zilele acolo.

Dar și cine era dascăl de treabă.

˙

Să fi preluat Alexandru de la Botez, genul de acoperămînt al capului?

Acea bască precum de pictor?

Ioachim B. vădește totodată, în „Trufașul meu prieten”, o înțelegere a naturii (era fiu de pădurar), spre deosebire de C. Beldie...

PS
Foarte posibil ca C. Beldie și Botez să se fi cunoscut anterior apariției Noii reviste române, cînd amîndoi au fost - o scurtă perioadă - conțopiști (ultimul spune „gardian mâzgălitor de catastife”) la închisoarea Văcăreşti. Primeau 54 lei pe lună.

Spre capătul vieții, Beldie sr. relatează Puiu „[î]mi nesocotește scrisul de astăzi fiindcă «nu produce nimic», nici chiar cît manualele lui de botanică, cu care nu îndrăznesc să mă măsor”.

Scrisul era unul de plăcere, al Memoriilor. La care un om are dreptul, după o viață de muncă fructuoasă. Atîta doar că anii erau unii de restriște. În care banii erau puțini.

Și în care un Ioachim Botez, mai vîrstnic decît prietenul Tătoi scrie la gazete (fie ele și comuniste).

**

În ce privește genul de condei al lui I. Botez, iar opinia fiindu-mi subiectivă din plin, mi se pare asemănător cu al lui C. Beldie, dar mai prăfuit, cît mai neclar.

Dinu Mititeanu, despre „Adversitatea N. Baticu - E. Cristea” (III)

M-am întins la amănunte, în episoadele precedente. Probabil a fost ceva util, abia după așa furtună de amănunte putînd să ajung la concluzie...
Pînă la urmă acolo, în acele cuvinte, era efectul. Cauza, inevitabil, era alta.

Din start, interioricește, Mititeanu a luat partea lui Cristea. Pentru că era mult mai apropiat firii sale. 

Cea amatoare de vorbe mari (la antipodul ponderatului și relativ exactului Baticu).

Cea intrînd în horă cu mulți.

Ce i-a venit să caute amiciția lui Baticu, iar apoi să i-o cultive?

Cred că pornirea de a aduna amici (o au mai mulți. Iar la o adică de aceea intrase în vorbă și cu mine, cîndva).

În același timp, în baza unui oportunism poate nu de blamat, a încercat să se pună bine și cu opoziția anilor alpini comuniști. Care a devenit după 1989 noul number one, spiritualicește.

**

În oarece altă ordine de idei, e de observat că balanța lui Mititeanu este cam dereglată. Cînd vorbește de defecte, el are în vedere doar pe acelea pe care le gestionează. Mai exact, mintea lui le acceptă, pentru că le poate gestiona. le are răspuns, le are înțelegere oratorică -  în fața unui eventual contestatar.

El evită însă adevărurile neconvenabile. Despre Cristea am scris și eu, și nu era o imposibilitate să găsești acele rînduri pe net (la o adică, Mititeanu se va feri și de forma lor tipărită). Cu acelea acceptate pe talerul Baticu al balanței sale, îi era mai greu să glșoseze precum a făcut-o, despre Adversitatea Baticu -  Cristea.

Zarurile au fost de mult aruncate pentru Mititeanu. Mai exact de cînd a acceptat preluarea în ediția II a „Singurătății verticalelor” a ideii că E. Cristea a fost doica/părintele alpinismului românesc.

Pînă atunci puteai spune că a fost o intervenție a redacției „României Pitorești” în textul său inițial, cel oferit revistei în 1983.

În rest, meditez oare cum  mă voi simți, comporta la etatea lui Mititeanu de acum (2024).

Adică 85.

Mi-o mai arde de scris?

Iar totodată, cum voi sta cu beteșugurile vîrstei?

PS

M-am grăbit zicînd că voi concluziona, aici.

Căci mai sînt cîteva unghiuri de abordat, din acel material Mititeanu.

Mai exact ce0i va fi venit lui nea Nae, să fie cum a fost, adicătele copoi, cu E. Cristea.

Hm... O mare reținere îmi vine - într-o eventuală explorare/material pe așa subiect - din faptul că nu e frumos a te băga în viața omului, mai ales cînd scoți așa zise rele de acolo (acestea se dreg însă ușor, prin acceptare a umanului, aceluia...).

Iar Hmmm... Cînd te bagi pentru a scoate doar frumoase (întotdeayba amplificate/înflorite), atunci e voie...

Și iar îmi vine ideea Cum s-o uita nea Nae din cer, la așa scrise, ale mele? Cred că iritat.

Că de fapt e deranjat doar așa-zisul meu SuperEgo nu schimbă prea mult datele problemei.

Pînă la urmă, paznicul freudian este teama de ce s-ar întîmpla dacă, la gesturile de azi, ar veni reacția aceluia, iar eu/noi aș/am fi copilul de altădată...

Constantin Beldie (1887-1953) despre Emanoil Bucuța (1887-1946)

 Extrase din volumul „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”

N. Leonăchescu reproduce zisa cuiva, că după venirea rușilor (1944) Bucuța era terorizat terorizat de aceștia.
În altă parte a acelui volum „Constantin Beldie văzut din alt secol”:

Deci probleme cu obiecte luate din Transnistria, foarte probabil de vreo instituție unde Bucuța era responsabil... De fapt, atunci era director la Casa Școalelor.

PS
Amuzant... 
Cf. Wikipedia:

„[Emanoil Bucuța ] din anul 1928 a fost membru al Societății Scriitorilor Români. A semnat și Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean, ori cu inițiale.”

Priviri prin jur

Lucrul din anii trecuți la materialul despre Cuxi Șerban m-a pus în contact cu ideea de cocoon. E vorba de acel loc, alcătuit din noi și ai noștri, unde vînturăm ceea ce ne prinde bine (și chit că-s lucruri al naibii de subiective, dacă nu mincinoase de-a dreptul).

Cercetînd lunile astea la viața lui Alexandru Beldie (1912-2003), mi-am continuat explorările întru funcționarea grupurilor umane.
Cu așa backgroud, priveam deunăzi la articol de presă. 

Inevitabil, în așa situații, nu atragi publicul dacă nu ești subiectiv. Dacă insul cercetat acolo nu e prezentat strict în roz. Iar asta, pentru că asta e dorința copilului / primitivului din noi. Acestuia, o prezentare echilibrată apare drept cenușie, iar în consecință al naibii de insipidă.
Iar implicit neatrăgătoare, avînd drept rezultat lăsatul baltă al acelui articol/postare.

În context, se duce naibii rozul (către pomenitul - și hulitul - cenușiu) dacă te întrebi de nu va fi greșit pe undeva și acel personaj pozitiv, în care - mai mult decît omenește - ne proiectăm.

**
Dl autor Maci îmi păruse un tip destul de echilibrat, iar implicit capabil de umor. De data asta are însă o zi proastă.
Între altele, zice dumnealui spre sfîrșitul acelui material....:

„Unul din acei singuratici care au dus lumea pe umerii lor în vremuri de restriște – Jan Patočka – spunea că atunci când cel bun e pedepsit și cel rău e răsplătit lumea intră în noapte.”

Dincolo de infantilismul ideii reproduse mai sus (adică încap multe-multe nuanțe acolo)…

Lasati-ma să ghicesc!
Domnul autor, cît și comilitonii lui, se află printre cei buni.
Iar inamicii dînșilor, printre cei răi.

Trec aici peste faptul că același condeier se va irita grozav, dacă îi cer detalii despre cum a dus acel Patočka lumea pe umerii lui, în vremuri de restriște...

Expresia cu pricina este între cele avînd circulație doar între noi și amicii noștri (de idei). Acolo niciodată nu se întreabă, ce înseamnă așa gen de vorbă (mare). Pare să existe o educație prealabilă, și nu neapărat predată de către un profesor. Mai exact iei din aer, din modul cum reacționează ceilalți educați/dresați, cum că expresia cutare e urmată de cutare atitudine/sentimente, din partea inșilor din acel țarc.  

Vechi.

Lucrurile delicate, de care nu ne vine a vorbi...

(uneori nici nouă înșine)

Mă trezesc uneori, la ai mei aproape 70 ani, că idealizez vreo persoană din preajmă.

Idealizat, nu în sensul social-poetic, ci așa cum își dorește copilul mic, un adult frumos, pașnic plus dumnezeu (adjectiv).

Văd însă că așa pățeam și acum vreo 10-15 ani, cînd, lecturînd cartea de memorii a doctorului chirurg Ion Juvara, mi-a plăcut grozav relația dînsului cu nevasta (Adina, născută Casassovici).

Ce e drept, nu-mi venise deodată pe acel subiect, care avea rădăcini în faptul că Adina suise în prima ei tinerețe prin abruptul Bucegilor (alături de fratele ei, Mircea).

Și atunci, și azi îmi place cum a ieșit acel capitol, cuprins în unicul volum pe hîrtie (nu și în ISBN) ce am semnat pînă azi.

Mica problemă este că au survenit informații noi.

Plus senectute suplimentară a subsemnatului, care te face mai critic la adresa altora (trebuie pentru ca să se descarce cumva și acreala, nu?)

Mica demolare de idoli (doar mică) a pornit odată cu lectura mai atentă a numărului legionar al Buletinului C.A.R. (Clubul Alpin Român), din 1940.

Acolo erau reproduse trei scrisori ale decemvirului Ion Trandafir (executat în noiembrie 1938), între care simpatizanții legionari erau pomeniți Mircea Casassovici, cît și o doamnă Casassovici, de care bănui că era mama primului. 

Mai apoi, am văzut că în familie se făceau donații (firește, pînă la instaurarea dictaturii lui Carol II...) pentru legionari.

Pentru ca de curînd să-mi releve amicul Adi Costache cîteva texte utile, pe amintitul subiect...

Sorin Lavric, „Noica și Mișcarea legionară”

„Verii primari ai lui Noica, Adina şi Mircea Casassovici, au fost duşi la Codreanu [în sensul că cei dintîi solicitaseră acel lucru] de Ion Mânzatti, compozitorul cântecelor legionare...”

În continuare, tot acolo, un pasaj poate străin de subiect, nu chiar de dat la coș:

„Merită obsevat că influenţa lui Codreanu se exercita cu precădere asupra adolescenţilor sau adulţilor a căror vârstă nu o depăşea pe a lui; în schimb, bărbaţii mai în vârstă decât Codreanu reacţionau cu mefienţă, cu dispreţ sau chiar cu invi­die la apariţia lui. Explicaţia psihologică ar fi următoarea: nu poţi să priveşti cu admiraţie pe un om care, fiind mai tânăr decât tine, îţi uzurpă indirect, prin faima pe care o are, potenţialul de autoritate de care ai putea tu însuţi să te bucuri în ochii tinerei generaţii...”

„Adina Casassovici îşi aminteşte: <În anii '30, dacă aveai între 18 și 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu intri în Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spirit de frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat dacă au în minte o cauză comună. Iar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea Legionară a fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să sfideze clasa politică şi care găseau fiori de plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea. Aveam 15-16 ani, mă duceam la sediul din str. Gutenberg nr. 3 şi așteptam să apară Codreanu pe treptele de la intrare, pentru ca apoi să mă duc şi să mă laud colegelor că-l văzusem. Curtea de la sediul de pe cheiul Dâmboviţei era toată ziua plină cu tineri, nimic altceva decât tineri. De exemplu, inginerul Clime, care avea pe atunci între 40 şi 45 de ani, era pentru noi un personaj cu vârstă matusalemică. Îl priveam ca pe un bătrân. Eu arn fost încadrată într-un cuib, la fel ca fratele meu, Mircea, spre deosebire .de Dinu, care a rămas simpatizant legionar...>”

Notații despre Adina Casassovici (după căsătorie Juvara), tot acolo:
„În Noica exista un prisos de atitudine curtenitoare, un surplus de umoare onctuoasă, vădită în tonul aproape mieros al vorbirii sale, şi toate amănuntele acestea nu aveau cum să nu te ducă cu gândul că poartă o mască . Adina Casassovici îi spunea „Episcopul", pentru a-i înfiera manierele...”

„Verişoarei sale Adina Casassovici, la vârsta când copilăria ei se încheia lăsând locul adolescenţei, anume la 16 ani, îi va ţine o pledoarie caldă în favoarea filozofiei, încercând s-o îndu plece, spre binele şlefuirii sale spirituale, să facă lecturi temei­nice din Schopenhauer, Nietzsche sau Kant. Adina îi va da ascultare în privinţa lui Schopenhauer, deşi cartea pe care o primise de la Noica era tipărită cu caractere gotice, dar va renunţa repede când va deschide Kant, dezamăgindu-şi vărul mai mare şi făcându-l să înţeleagă că stăruinţa sa misionară de <episcop> filozofic nu putea fi pe placul unei domnişoare de 16 ani .

„Noica si Miscarea Legionara” (nesemnat, însă pare același Lavric)

„Noica nu a fost legionar incadrat intr-un cuib, ci a fost simpatizant legionar. Iar modul in care Noica si-a manifestat public apartenenta la Miscare a fost unul exclusiv gazetaresc, filozoful roman punindu-si condeiul in slujba Legiunii in doua prilejuri.
Mai intii, la 8 august 1940, in plina dictatura regala, Noica publica pe spezele proprii revista Adsum (titlu latinesc, cu intelesul explicit de „Sunt aici” si cu subintelesul de „Sunt de fata legionari, nu v-am parasit”), revista aparuta intr-un singur numar, ale carei articole, cu exceptia unuia singur, au fost toate scrise de Noica.
Exceptia este reprezentata de articolul intitulat Vai de voi…, semnat „Mircea. K.”, care a fost scris de varul primar al lui Noica, Mircea Casassovici, la rindul lui legionar incadrat. Revista aceasta, neavind parte de o difuzare oficiala, a fost impartita de Noica, din mina in mina, cunostintelor si prietenilor.”

Similar:

„[Const. Noica] revine în publicistică, conferenţiază la Radio; după încercări de câteva luni, în august 1940, el scoate, în două ediţii, revista „Adsum”, număr unic, cu un singur autor, el însuşi – şi doar un articol semnat de Mircea Casassovici, vărul lui....”

Mă simt dator aici cu o precizare. De la depărtarea unui 2024 barim, nu văd unde inteligența adeziunilor legionare... Iar mărețele citate religioase, le-aș lăsa pentru alții. Hm... Să fii inteligent, iar în paralel să nu strîmbi din nas la ideile religioase - fie și emanate de sfîntul cutare ori cutare -, păi este o apropiere pe care eu unul o consider aiurea.


[Alexandru] „Dragomir despre Noica”, de Sorin Lavric

„Seminariile filozofice pe care Noica le găzduia în casa lui din pădurea Andronache. Casa şi-o construise în timpul războiului şi acolo ne poftea pe mine, pe Mircea Vulcănescu, Mihail Rădulescu, Arşavir Acterian sau Adina Casassovici. Programul întîlnirilor îl fixa Noica, şi tot el deschidea întîlnirile cîntînd la armonium o piesă de Bach. Apoi se recitau cîteva poezii din Rilke, urma o expunere filozofică a unuia dintre noi şi ziua se încheia cu discuţiuni colaterale. Era şi mult cuconet acolo, de stofă bună. Şcoala asta nu a durat mult, fiindcă în ‘48 lucrurile se împuţiseră deja rău, iar din ’49 Noica a fost dus la Cîmpulung....”

Citisem despre acele întruniri, dar nu aveam de unde ști că participa și Adina Juvara la ele (se înțelege că era dreptul dînsei, să o facă).

Opțiunile de tinerețe ale lui Mircea Casassovici au fost menționate în catastifele Securității, în anii comuniști. Ca urmare, între cei care îl frecventau pe Const.Noica (altminteri vărul său), era menționat și „Casassovici Mircea, str. I. L. Caragiale, 35, inginer, fost legionar”

Dincolo de toate acestea, nu pot să nu remarc faptul că dl. Dan Casassovici nu amintește nimic de așa înclinații politice ale tatălui său, în saga familiei ce a publicat. Dînsul fiind om, se ferește să-și bată cuie în talpă, amintind de trecutul verde al tatălui, respectiv vărului acestuia.

Mă întreb uneori cît ar exploda, dacă i-aș comunica aceste idei ale mele.

Mda, acea explozie de care-l simțim în stare pe interlocutorul nostru, și datorită căreia nu-l mai indispunem, cu vreo idee sau cerere a noastră...

PS
La chestiune, nu vei vedea vreun entuziasmat de Bucura Dumbravă să informeze că ea era mason. Ori că nu le avea cu Dumnezeu. Sau că nu a avut vreo slujbă în viața ei (la o adică, nici Mihai Gold-Haret nu s-a înghesuit la așa ceva...).

Le-ai strica personajul, sub a cărui umbrela protectoare și sfîntă se refugiază.

Ori se proiectează.

Știu.

Cînd s-a împărțit răutatea pe lumea asta, am fost printre primii la coadă.

Că veni vorba, cine a împărțit, atunci, răutatea?

Bunul Dumnezeu, cumva?