Ezitări. Rezistențe.

 Text, în jurnalul de altădată:

„1985, 29 septembrie Piatra Mare (ciuperci)

La 6,³⁰ la gară, cu un 85. Lume relativ puțină. Mă așez singur la etaj,  apoi poc, doi boșorogi lîngă mine. Schimb locurile mai spre locomotivă, în partea întunecată a bou-vagonului. Aici, o damă în blugi de piele îmi ce­re un pix. De scris. Unul de pe acolo vorbește de văi alpine și de unul, Ștampilă. Mă bag și eu în discuție, După aceea mă servesc cu semințe și timpul ce trecea greu de tot, se mișcă. La Ploiești apare o fetiță dulce, ce ar vrea să se așeze pe locul meu vechi. Ăla de acolo zice că e ocupat, ea dă să plece, dar o întorc din drum, că oricum eram cu acel Dragoș la șuetă. Amicul naș ok. Doamna de pe locul meu are vreo 19 ani și e atrasă de mutra mea pocită. O tratăm cu semințe. E din Bușteni și-mi lasă gura apă. O conduc frumos la ușă, la coborîre, căci merită efortul.

Eu spre Predeal, la cules ciuperci, cu cei cunoscuți în tren. Bucegii sînt astupați de nori, dar unde ne aflăm noi vremea e  acceptabilă. Trecem pe lîngă hotel „Rozmarin” iar apoi coborîm spre Timiș. De acolo doi-trei kilo­metri pe șosea, din care traversăm apoi prin pădure, prin locuri știute de îndrumătorii mei. Recoltă mare e prin brădet des. O pauză de masă, cu un foculeț cam ilegal. Dama lui Bogdan e cam acră[1]; decît recăsătorit cu una ca ea, mai bine deloc. Ailaltă, Lizica, cu tender solid, are 21 de ani în ianuarie curent, dar arată ușor de 24. E în vrăji cu un tip de 18 ani...”

---

[1] Eu nu eram/sînt (2025) deloc, reproducînd asemenea lucruri...

Îmi recunosc primul înclinația de a cerși atenție (dacă nu chiar considerație) semenilor. Și care, nesosind, mi-e înlocuită cu dorința de a șoca. Ca în cazul reproducerii bucății de mai sus, domniilor voastre (cei doi-trei...) de aici, dar mai ales viitorilor 20-30 de cititori ai Memoriilor mele montane.

Dar și altceva mă împinge a nu da la coș, infamantele afirmații citate mai sus. Și anume încercarea de a mai elibera din grajdul interior al lui Augias. De chestii refulate, din suflet.

La o adică, greu este pînă izbutești să scoți lucruri afară, din acea pușcărie interioară. Demersul ulterior de a le expune semenilor e mai lesnicios.

1 mai 1986, Morarul-sudic.

PS
Bonus:

„15 iunie 1985, Țancul Uriașului (Caraiman) - Brîul Spălăturii

Plec pe căldură nocturnă (este jumătatea lui iunie, nu?). De la serviciu, pînă la Sfîntul Gheorghe prind un maxi taxi care zdrăngăne din toate fieră­tania lui. La Inter, neavînd încredere în binefacerile ITB-ului, o iau pe jos în direcția Gării, și numai bine mă depășește un maxi taxi către Piața Romană; aia e!

La biserica Italiană o patrulă de miliție e curioasă să-mi vadă actele. Un elev din acea patrulă privește aiurit pioletul. După ce frunzărește buletinul, curcanul-șef îmi urează amabil o plimbare frumoasă. Mă dau deștept că nu sînt în concediu și că merg la munte ca pentru că face bine înainte de toate la cap. Altminteri călătoria prin urbe e frumoasă, cu un cer înstelat pe pot de bijuterie a coroanei. La gară ajung cînd semaforul roșu lasă loc celui verde, de proximă plecare a trenului meu.

Ne ducem după unii ochiți devreme de Vlad, ca posibili parteneri de blat, dar ăștia se dovedesc corecți. Întîmplător ne lipim de alții, care sînt mari șmecheri: unul stă cu pufoaica montană pe el, deși e cald bine, în jur. Vlad își asumă postura de negociator. Întrucît la colegii de blat e at­mosferă nasoală (de petrecere...), ne mutăm în vagonul vecin și dormim bine mersi pînă la Cîmpina, unde trenul stă vreo 20 de minute. Bonviveurii pomeniți an­te­rior ies în această pauză la peron, cu chitară cu tot. La așa ceva, eu sînt neutru, mă lasă rece, dar Vlad n-a dormit mai deloc și nu-i amuzat de acel recital. Pe la Poiana Țapului mă trezesc cu ăla cu pufoai­ca că mă ia la tămîiat și îmi cere numărul de telefon. Îl anunț scurt că sînt destul de grețos cu ăia noi (în Nord m-a întrebat unul unde mergem, i-am zis „Prin Caraiman”; ăsta a replicat „Pînă pe platou?”, la care am zis ”Nu, pînă pe un țanc de acolo” – de acolo o fi aflat acela că oi fi mai răsărit de­­cît el). Vlad lasă ceva tarhat la Bagaje de mînă în Bușteni, căci după tura de azi merge cu unii în Cheile Rîșnoavei.

Prin Kalinderu e vreme splendidă: mult verde, cer albastru închis.  Abrup­tul e foarte aproape; printre pomi să văd unghiuri noi ale Carai­ma­nului. Acum nimerim la fix poteca, cea care trece pe lîngă pomul uscat cu găuri de termite în el. În Seacă, banchiza s-a mai tras în jos, însă pînă la bifurcația cu Zangur e pod complet. Ne grăbim să străbatem cît mai iute canionul, către lumină, și după vreo 50 minute sîntem la gura Zangurului. Pe drum, unghiul soarelui e unul de solstițiu estival, tare plăcut. La ora 7 o luăm pe niște fețe în stînga, ocolind săritorile Zangurului și curînd caut cu privirea accesul la Țancul Uriașului. Silueta acestuia, zveltă din avalul Secii, acum se îmblînzește. Pînă la el însă, totul e bazat pe jnepeni – asta da, distracție pe căldură! Lăsăm rucsacii undeva lîngă vale și abordăm op­­timiști pe malul dinspre Țanc, Ceasul e 8⁴⁵. Ne ies ochii din cap prin cră­cărie, vreo 30 de minute. În fine o luminare ne scoate sub șaua [lipsă text, probabil nu am apucat să-i dau un nume], la vreo 20 m[1]. Țelul îmi este un horn, ochit din vale, aici la vreo 30 m spre dreapta. Spre el iau un brîu 10-15 metri, pînă la o grotă, în care caprele au amenajat un culcuș cu fîn. Confort al locului. Aici îmi iau pantofii, mă leg în sfoară și traversez pe același brîu, aici subțiat și expus, pînă în gura hornului. Nu pare cine știe ce, văzut de jos. Descrierea din Buletin, asupra premierei din iunie 1934, îi atribuie „două puncte de dificultate medie”. Bat un prim cui în dreap­ta, într  fisură, și am încep să urc. Gîtuirea hornului ce urmează la un moment dat e  probabil primul punct, urmată la un moment dat de o a doua, sub care bat un piton marca Tony. La acest pasaj îmi lipsește o priză de mînă și stau ceva pînă să trec „fruntea” ce închide hornul. Am­bele delicatețuri par să aibă gradul 3, însă restul traseului e mai rezonabil. Sus ajung într o șa, de unde o iau în dreapta, peste niște prize groaznic de friabile, spre vîrful aflat nu departe.  Un jneapăn mă ajută finalmente să ies pe vîrf.

 

Ăsta e Țancul Uriașului: mic, îngust. Stau călare pe coama ce mai în­colo, spre est, se lățește, cît să stau pe vine – asta constat după ce vine Vlad. În jur e se vede frumos, dar spun că nu merită omorul de jnepeni din vale, pentru apropiere. Sau poate o exista un acces mai rezonabil, ce mi-a scăpat mie. Dedesubt, vîlcelul Uriașului, destul de nevinovat, cu o ieșire pierdută. Cred că am exagerat eu puțin, cînd m-am chinuit pe el atunci în septembrie 1980. Coborîrea pune ceva probleme, dar la la 10²⁰ sînt jos, în Zangur, indispus de ace în fund și sete-n gît. Urmează inter­va­lul 10²⁰ 12¹⁰, în care culegem rododendron - mai întîi ușor, apoi (catali­zați de imensele posibilități), industrial. La acest nivel, coastele spre Brîul Por­tiței abandonează lăstărișul și relativa umezeală, iar totodată își mic­șo­rează înclinația.

De pe aici, studiez și coborîrea din Marele V, vestitele lui rapeluri către Seacă: se iese pe brîul către Poiana mare destul de aproape de Strungă[2]. În brîu, se impune  o masă, căci mațele noastre fac ghiorț-ghiorț;  nu mer­ge doar cu bomboane (pe Creasta Coștilei nu le-am avut nici pe alea). Pînă una-alta, îl trec pe Vlad prin Portița și retur. Masa e undeva în dreptul Vîlcelului de sub Portița, unde e plăcut ca temperatură, iar totodată sîntem feriți de vînt, căci avem grijă să ne așezăm în preajma unei muchii pro­tectoare. Vlad e suspicios aici privire la conținutul bidonului său, bănuit de alterație.

Nu stăm mult; renunț la o comodă coborîre prin Jepi și zic să-l fac om pe Vlad, luînd spre nord Brîul Portiței, către Tunel. Este ocazie să semnez condica și eu pe acolo, pentru prima dată în acest an. Întîi luptăm cu jne­penii pînă la creasta Mortului. Aici coborîm ceva și începem o traversare a firului către o spălătură, ce pare aceea urmată uzual. O confund însă cu alta, că după ea ioc brîu mai departe. Dacă la dus n-am avut probleme, la întoarcere, trecînd iar talvegul, Vlad scapă pe zăpadă și se duce – frînat doar cu unghiile – în rimaya de dedesubt. Momentul este dramatic.  Nu are zgî­rieturi, dar amîndoi sîntem tulburați de incident[3], iar ceasul cole­gului are geamul spart (asta vom descoperi la Tunel, observînd totodată că s-a oprit la ora incidentului, 12⁴⁰).

O luăm pe brîu, traversînd curînd în Seacă (mereu acel farmec al Hor­nurilor, fir pierdut în mister, și Crucea vizibilă în dreapta, spre amonte). La traversarea asta, avem norocul în dublu exemplar: exact la nivelul nostru banchiza din aval se întrerupe, iar totodată peste un prag de aici curge un izvoraș cu apă rece. Umplem satisfăcuți bidonul și o luăm spre Spălătură. Zona se înfățișează splendid, verde în soare covîrșitor fără umbre. Iluzia verticalității se mută cu timpul spre Sud; acum ansamblul străbătut de Mort și de Hornuri pare mai mult decît prăpăstios. La prima ruptură ocolim pe mai jos, pe un hățaș bun, în schimb sînt alte probleme mititele, pe care le trecem cu atenție. Ne înscriem pe lespezile de gresie de sub ruptura de pantă, iar apoi urcăm hornul cu rucsacul în spate. Dăm o ultimă o privire Spălăturii și urcăm zona cu jnepeni ce ne așteaptă. Urmează bradul uscat[4], trecerea aeriană dar cu prize de elefant[5] (deși nu chiar bine cimentate) și traversarea pe la jgheabul jepilor uscați[6], unde nu folosim pitonul frumos șlefuit, de acolo... Nu am întins deloc sfoara pînă aici, dar o vom face în apropierea gurii sudice a Tunelului, pentru a evita surprizele la trecerea peste priza nesigură de acolo.

În gaura respectivă, sîntem grăbiți să facem rapelul, pe care îl efectuez cu pieptarul lui Vlad, ca fiind mai sigur decît vreun Dülfer peste Hornul I. Socotesc, în context, că am frecat ceva coarda, în anul ei de existență... Soarele persistă pe Fața Înaltă, dar devine apoi palid, avînd parte de ceva picături de ploaie ivite aproape din senin. Cam încurc rapelurile pe Fața Înaltă, trîăind senzația că am deviat cam mult spre stînga/nord. Pe Albi­șoara Turnului evit firul vestic, unde bănui existența rimayelor, luînd-o pe fratele lui estic. L-am coborît pînă la săritoarea mare din zonă, pe care am cercetat-o cu privirea, în timpul rapelului ce facem peste ea. Apoi tra­iec­tul ne este clasic, trecînd sub poiana de mijloc (via rapel de lăstarii lo­cului) în firul cu pietriș fugător, apucînd să observ apoi că ruptura văii care ne-a obligat la așa manevră s-ar putea evista și pe niște ierburi din dreapta ei. Ca de obicei, acel gang e periculos din cauza pietrelor pe care le pot urni coechipierii aflați mai sus.

Coborîm apoi o săritorică destul de incomodă și ne angajăm pe fețe, că­tre ultimul gang și cele două rapeluri ale sale.

Ceasul e deja 3⁴⁰, deci adio tren de Cluj. Unii schiază în Valea Albă, mai exact execută slalom printre așa-numite porți, prevăzute cu stegu­le­țe. Facem ochii mari, căci nu ne-am fi așteptat la așa concurs, în plină va­ră[7]! La slip apoi, purcedem la cuvenita spălare, în apa ce curge abun­dent pe vale. Două perechi întoarse de la cățărătură ne sînt apoi alături o vreme, pe poteca de sub Verdeață, dar apoi ei se dovedesc mai rapizi. În gară, ne ferchezuim din nou la cișmea, în privința drumului procedînd invers ultimei ture: eu o iau spre București, iar amicul Vlad spre nord, la Pre­deal. Trenul pe care îl iau e gol spre coadă, numai că la Breaza sînt obli­gat la o deplasare spre vagonul 1[8], etajat și unde e curent teribil. Aș vrea să dau bine unei doamne solide, cu o bluză transparentă, de pe aici, însă realizez primul a mă afla urît, jegos, nebărbierit. În București iau fi­nal­mente un autobuz 119, căruia îi explodează un cauciuc pe la Dimitrov[9] nu departe de casă. E ora 8 și ceva; baie, masă (la TV e filmul „Ultimul țărm”,  partea întîi), apoi la serviciu, unde dorm neîntors pînă la 6¹⁵.

---

[1] Ideea traseului mi-a fost dată de descrierea existentă în Buletinul Alpin. În con­text, Nae Dimitriu nu dă vreun nume șeuței din capătul hornului urcat (și) de noi, în schimb socotește pe alta, mai la vest, drept Strunga Înfundată, căci nu a putut mer­ge pe acolo.

[2] Există multe observații în epocă, asura unor drumuri pe unde pasul meu nu a mai apucat să meargă. Brîul pomenit mai sus e unul dintre ele.

[3] În acei ani vreo trei colegi mi-au scăpat asemănător pe zăpadă; Romică, Vlad (acum) și Dan Nichita. Mi-a fost un sentiment mai mult decît neplăcut privind coborîrea lor vertiginoasă, imaginația și văzînd saltul peste vreo săritoare (de la a sări...) din aval. Din fericire nu s-a întîmplat așa! Eu am căzut în Valea Rea, în iulie 1984, și la vreme hivernală în Valea Adîncă, împreună cu un coleg care a venit peste mine. Din fericire, ne-am oprit.

[4] Cum se întîmplă nu o dată, locul (poate singura prispă orizontală, comodă de acolo) mi-a devenit foarte simpatic în urma vizionării acasă a pozei locului, făcută în septembrie anterior. Altminteri inconștient ești tentat să treci pe acolo destul de iute, abia peste mulți ani făcîndu-mi timp să zăbovesc mai mult acolo. Bradul a dispărut destul de iute de acolo, din nefericire, asemănător zadei din muchia Zangur-V. Sub Portiță, ultimul înlocuit ca prin urmare de un urmaș, tot acolo.

[5] Expresia mi-a comunicat-o dl Beldie și privea tura lui peste Creasta nordică a Colțului Gălbenele (1935)

[6] Este cel pe unde coborîsem din greșeală cu Pizanti, aflat lîngă al doilea punct cu probleme (dacă exceptăm hornul de la ieșirea din bazinul Spălăturii) al respectivei porțiuni de brîu, dintre Seacă și Creasta Picăturii.

[7] Ca să nu  mi se pară că am visat, voi întîlni zilele următoare în ziarul „Sportul” o men­țiune despre concursul ce s-a ținut atunci!

[8] Deplasare datorată probabil intransigenței nașului de pe acolo.

[9] Actualul Bd. Ferdinand.

Îmi stă pe limbă

 ... să punctez că postările mele de aici sînt urmărite de un număr infim de oameni.

În paralel, îmi vine zilele astea să fac un istoric al... istoricilor mersului pe munte, din ultimele patru decenii.

Asta, de bine ce alcătuisem la un moment dat unul pentru perioada de pînă în 1990 (v. PS).

Un singur ciocan a fost de ajuns, la un car cu oale.

Au existat mulți, cu o anumită orientare, iar în colțul opus lor O SINGURĂ PERSOANĂ (Niculae Baticu, căruia i-aș mai putea alătura în parte pe Radu Țițeica).

Că veni vorba de ultimul, interesant cum acel om, atît de neagresiv, a pus umărul la acțiunea lui N.B... Nu a fost vreun Petre Suciu, cumințel în slujba majoritarului curent comme il le faut, cu atît mai puțin vreun Mircea Săndulescu, intrat în ceea ce îmi permit să numesc slujba răului.

Păi, sistema  pare să se reproducă în ultimii 35 ani. Există un ceva numeros (editura România Pitorească, avînd în preajmă, spiritual, pe Dinu Mititeanu), cu audiență pe măsură, iar de partea opusă a eșichierului doar subsemnatul...

Mmm...  Exagerez un pic. Simt în preajmă ciocane la fel de Azi aici, mîine-n Focșani”, chit că nu turuie în scris ca mine.

E vorba de Andrei Badea și de Adi Costache.

„ÎN LOC DE INTRODUCERE

Primul om care a vrut să întocmească o istorie a mersului pe mun­te în Româ­nia a fost Mihai Haret, în anul 1938, dar iniţiativa nu a de­păşit sta­­­­diul de proiect. Tot atunci, Radu Tiţeica a alcătuit un ma­te­rial des­pre Eta­pe­le cu­­ceririi Buce­gi­lor, rămas multă vreme la sta­diul de manuscris.

La modul în care vor fi reflectate evenimentele epocii lor în is­toria al­­­pi­nismului au gîndit şi alţii în deceniul patru – unii în glumă... 

“Ce s-ar face posteritatea şi prin ce dificultăţi ar fi nevoit să treacă ace­la care s-ar în­cu­meta să scrie istoria alpinismului la noi, dacă pri­n­­­tr-o minune, ar dis­pare într-o bună zi de pe monumente şi in­di­­ca­­toa­re, de pe arbori şi zidurile cabanelor, acea profunzime de ins­crip­­­ţii, une­­­­­­­­le mai groteşti decît altele, care informează – luăm un caz dintr-o mie – că «în ziua de 2 noiembrie [...] Crucea Ca­rai­man a avut onoa­­­­rea să pri­mească vizita al­pinis­tu­lui... Popescu»!”[1]

 ...alţii cît se poate de serios – de pildă liderii asociaţiei ADMIR, con­­vinşi că fap­tele lor “vor ocupa în trecutul istoric al alpinismului ro­mâ­nesc locul de frunte...”.

În anul 1943, preşedintele Federaţiei Române de Turism, Dem Po­­pes­cu era de pă­rere că “turismul românesc este prea tînăr şi ideea unui is­toric se află în faza preliminară”. După război, Emilian Ilies­cu, fon­­da­torul gru­pă­rii “Hai la Drum”, nu fă­cea un istoric, dar stabi­lea de­­ja “mari figuri ale dru­me­­ţiei româneşti”: Mihai Ha­ret, Frie­derich Kepp, Calistrat Ho­­­­gaş, Ion Si­mio­­­­nes­cu şi Nicolae Ioan. Peste un an (fe­bru­a­rie 1948), Io­­­sif Salter, pre­­­şe­­­­dinte de onoare al „Ro­mâ­­niei Pitoreşti”, a con­fe­renţiat, poa­te pri­mul, des­pre “istoria tu­ris­mului şi al­­pi­­nismului în România”.

Instaurarea regimului comunist a pus ceasurile domeniului la ze­ro, în­tre altele prin acreditarea ideii că numai după 23 august 1944 “tu­ris­mul şi alpi­nismul au căpătat un caracter de masă, s-au înfiinţat secţii turistice şi alpine, cabane noi... [au avut loc] excursii în ţară şi stră­­­ină­ta­te”. De aceas­tă op­tică un Emilian Cristea nu a ezitat să pro­­­fite: “Am avut cins­tea să conduc (în 1959, n.n.) acest prim curs de al­­­­­pinism din ţara noas­tră” (atari şcoli fuseseră consemnate la noi în­că din 1938).

În deceniul şapte, oameni precum braşoveanul Virgil Ludu se aflau “în aş­tep­tarea cronicarului care va scrie cu înţelegere (subl. n.) şi pa­­­siu­ne în­­treaga viaţă turistică de peste o sută de ani”.

Concret însă (e drept că iniţial la nivel de simple – dar docu­men­ta­­­te – con­­­­tribuţii), primii care purced serios la întocmirea unei istorii a tu­­­­­ris­mu­lui ro­mâ­nesc sînt membrii asociaţiei turistice din strada Mir­cea Vo­­­dă, din Bu­cu­reşti, con­dusă de avocatul Mircea Du­mi­trescu. O fac în scris, dar şi în con­ferinţe. În ce priveşte prezenţa în publicaţii, re­­­mar­­­­­­­­­­­căm aici în pri­mul rînd revistuţa proprie, pe nume “Comentar”, un­de apar ar­ti­cole tratînd des­­pre Turingul interbelic, despre “Biblio­te­­­ca tu­ris­­ti­că” ani­ma­tă în ace­eaşi pe­­rioa­­dă de Emilian Iliescu, des­pre lu­crări vechi pre­­­­­­cum “În plaiul Pe­le­şu­lui” de I.G. Babeş. Alte ti­tluri: “Mi­hai Ha­­ret şi Tu­­­­ring-Clu­bul Ro­mâ­niei”, “Mo­­­­­­mente şi figuri din istoria tu­­­ris­mului ro­mâ­nesc”, “Bu­cura Dum­bravă”, “Li­te­ratura turistică veche”.

Astăzi, toate eforturile pomenite mai sus pot părea performanţe mi­no­re, iar nu o dată afirmaţiile afe­rente trezesc justificate semne de în­tre­­­­ba­re. Mir­­­­cea Dumi­tres­cu considera de pildă, în “Caietul Turing Club” (care a ur­mat din 1980 “Co­men­­tar”-ului), că poteca Take Io­nes­cu a fost “pă­mînt aus­­­­tro-un­gar alipit” Româ­niei. Sau Virgil Z. Teo­­do­res­­cu afirma cu ma­ximă serio­zi­tate că liderii tece­rişti in­terbelici dră­muiseră “fiecare bă­nuţ”. Din­­colo de tot, aceste contribuţii au cons­tituit fun­damentul, so­lid şi serios, al rea­li­zării unei istorii a tu­rismului în România. De altfel, la Turing Club se cons­tituise un “ca­­binet de is­toria turis­mu­lui”, ca­re, dup­ă ştiinţa mea, a cercetat în pre­mieră in­clu­siv documente din Biblioteca Aca­­demiei (ce-i drept, ini­ţial prin inter­me­diul unei membre sa­lariat al aces­tei insti­tuţii, Da­lia Aramă). La o adică, totul seamănă cu paşii pe ca­re îi fă­cuse în de­ceniul patru al­pi­nismul românesc. Dacă ne este per­­misă o relaţie gro­sieră, la 1931 căță­ră­torii noștri îşi dă­deau în cel mai bun caz cu cio­canul pes­te degete, pen­tru ca în puţini ani să urce la coardă dublă...

Filonul avea să fie curînd luat în exploatare şi de unele per­sonalităţi tu­ristice ale epocii din afara grupării lui Mircea Dumitrescu. Unii dintre aceşti oa­meni erau apropiaţi ca spirit Turing-Clubului, ba erau chiar foar­­te apre­ciaţi aici, de pildă Ion Ionescu-Du­­­­­­­­năreanu. Su­flul îl atin­ge şi pe re­la­tiv tînărul redactor al Editurii Sport-Turism, Va­lentin Bor­­da, care ini­ţial scoate (cu un co­au­tor) o co­lec­ţie de interviuri cu pio­nieri ai turismului de la noi (1976), iar peste trei ani “Că­lă­torie prin vre­me”. Ultima fiind o lu­cra­re care, de­­­­şi îşi refuza con­diţia de istorie a tu­ris­­­mului autohton, chiar aceasta re­prezenta! Interesant aici este că nu izbutesc o asemenea per­for­man­ţă tocmai cei și-o stabiliseră drept țel. Un pro­fe­sionist în ale con­deiului, dar amator în domeniul istoriei mon­tane s-a dovedit mai efi­cient decît un colectiv cu gesturi totuşi hăis-cea.

În ce priveşte o istorie a alpinismului la noi, scenariul pare că s-a re­­­pe­tat. Per­formanţa a aparţinut lui Niculae Baticu, modest întru pre­gă­­­tire aca­­­demică şi pe deasupra ostracizat – datorită caracterului in­co­mod – în­tre au­­torii epocii. Demer­sul acestuia a fost amorsat de apa­riţia cărţii de in­ter­viuri a lui V. Borda, în care mai ales I.I.-Du­nă­rea­nu şi E. Cris­tea au fă­cut mai multe afirmaţii fără acoperire. Ca ur­mare, Ba­­­­­­t­icu îl con­tac­tează pe redactorul Editurii Sport-Turism, îi fur­ni­zea­ză documente şi fi­nalmente in­­­­flu­enţează hotărîtor capitolul de istorie a al­pinis­mului din “Că­lă­torie prin vreme” (de precizat aici că Bor­da va servi cu ega­lă osîr­die şi pe E. Cris­­tea, singurul alpinist men­­ţionat între “Călătorii şi ex­plo­ratorii ro­mâni”, 1983). Pornit pe această pantă, Baticu – altminteri fragil ca fizic – va fi de neo­prit. În­tr-o primă fază va izbuti să-şi publice Amin­ti­rile (1981), apoi, avînd ală­turi pe Ra­du Ţiţeica (cu merite în studiul tu­ris­mului “vechi”, dar și în cap­ta­rea bu­nă­vo­in­ţei mai-marilor edi­toriali), va publica “Pe cres­­tele Car­­pa­ţilor” (1984), ce poate fi considerată întîia amplă ex­punere a ac­tivităţii al­pi­ne din munţii României, cît şi a celei realizate de mon­taniarzi ro­mâni în lume.

Este unica pînă astăzi.

[1] Nae Di­mitriu, în Buletinul Alpin, nr. 1/1935.

De suflet.

Conspectînd jurnalul de ture de altădată (acum, e rîndul lui 1986), dau de pasaje ce nu-mi vine a reproduce în Memorii.

De pildă, spun despre amica (de fapt, una dintre cele două, ce poseda...) ca fiind „baba X”. Asta deși va fi avut cît mine, eventual cu un an mai mult.

Similar, despre membrele unui cerc turistic din epocă, „am senzația că au cele mai urîte muieri din toate cercurile”.

Ceva mă împinge să nu dau la coș asemenea idei, ale celui ce-am fost, demult...  Vorba unui prieten, Îți aduce folos doar ceea ce îți opune rezistență.

Adică să stau pe acea idee, pe cum ar fi privită ea de public azi. 

Și ar fi deja un cîștig.

Cred totuși că vorbit și despre subsemnatul.

De pildă, revăzînd mental acum persoana, îmi amintesc cum că baba cu pricina mă fascina, nu neapărat poetic, dar cum sînt tulburați toți tipii ținînd să se exprime ca sus de tot.

Iar în ce privește duduile cu pricina, nu am apucat să-mi zic atunci dacă merit vreuna mai acătării... Pfuuu., ce cartof fierbinte scot și aici, din suflet! Ce neconvenabile se bulucesc să iasă, atentînd astfel la părerea foarte bună (și falsă) ce am despre mine...

Și fără de a cărei amăgire m-aș fi simțit taaare neplăcut, atunci (azi, de chiu de vai, am lăsat mai moale cu așa fudulii).

Hm... Taman pentru o femeie din cercul respectiv voi trage (peste patru ani) o pasiune care nici azi nu m-a părăsit...

PS
Se spune că soarele nu-și ascunde petele, ci, pentru a le eclipsa, emite mai multă lumină.

Oarecum la fel e și cu zisele ce dezbat aici. De fapt, aici e invers: e de plasat întuneric, peste anumite vorbe și persoană...

Idei, 17 martie 2025

I

 Motto:

„Fii optimist, se poate și mai rău!” (legile lui Murphy)

.

Firea-mi prezentă, producțiile ei au deja mari probleme cu gustul semenilor, care tratează cu blam destule idei ale subsemnatului.

.

În cazul Amintirilor mele montane, situația e și mai groasă.

Aiasta, pentru că opiniile de acolo nu mai sînt ale mele, ci ale unei rubedenii, de care m-am înstrăinat mult.

E vorba de cel ce eram pe la 25-30 ani.

    1979, Brîul Mare al Morarului, după urcușul jumătății inferioare a Rîpei Zăpezii.

...Și care nutrea păreri, atitudini și mai sucite, și mai de pus la zid, decît cele-mi de azi.

Ceva din mine nu vrea să dea la coș însă acea persoană. Și-i gata să plătească prețul, unul al dez-onorabilității, pentru acea persoană, la o adică de mult dispărută...

Iar de aici poate porni discuție, cît din noi, cel-real, putem ascunde, pentru a putea viețui în semeni, respectiv a căpăta niscaiva aplauze, de la dumnealor...)

Fac asta, firește, din vreun dor de eternitate - în care voi să rămîn, prin vreo producție pe care doar eu o socotesc, a fi de rupt gura lumii...

În același timp, îmi dă tîrcoale o idee, a altuia: „Marea literatură nu se face cu sentimente pioase”.

Eventualul succes este precum o plapumă scurtă: nu va acoperi și picioarele (prezentul), și capul (viitorul).

...Dar ceva (puteți să-i spuneți orgoliu ori frați mai mari ai acestuia) mă împinge să merg înainte.

II

Apropo de a ne descrie cît mai aproape, de ceea ce sîntem.

Îmi zboară mintea la o prezentare despre înaintașul Nae Dimitriu. Pentru mine barim, ar fi tare nesărat un profil al său, care să nu-i pomenească și marile defecte. Arțagul, cheful de alcool, eventual de tutun...

Firește, poți încropi un ceva dulceag, în parte inexact, căci vor fi destule urechi interesate de așa ceva. Dar, mai mult ca în cazul altora emasculați (stilistic) astfel, nu ar mai fi el...

Similar cred că ar sta lucrurile și cu un Alexandru Floricioiu. Nici în cazul lui n-ar fi aplicabilă mistificarea romantică. Barim pentru cei care au idee cît de cît, despre cum a fost cu adevărat.

Pe aproape, simt a fi fost și Alceu Urechia. 

În cazul lui nea Baticu, deși destul de viforos la bază , biografia lui poate fi romanțată. Poate și pentru că îl simți, a nu se fi putut opune, dacă veneai cu perii. Iar de aici nu știi ce era decisiv în situație: faptul că nu se putea opune unor așa măguliri, să zică „Hooo! Nu cu mine, de-astea!...”, ori pentru că avea nevoie de vorbe frumoase?

Ce chestie... Să se joace unul (ca subsemnatul) cu ale tale, după ce pleci din viață... Oare eu cum voi privi așa fenomen, odată dus?

Sau nu va pomeni nimeni, de mine?

Iar de-ale vieții... 1982, septembrie (II)

Relatarea turei pomenite anterior se lovește, la ieșirea din mintea subsemnatului, de mai mulți cartofi fierbinți.

Iar la mijlocul opreliștii aflîndu-se, frenatoare, interdicțiile sociale...

Începînd cu cele mai benigne, nu e voie să scrii despre trecut înfățișînd (pasămite) cancanul de acolo.

Omenescul.

Ci trebuie să încropești un ceva, care să permită inșilor dintr-un anumit moment istoric să aibă unde se refugia. Și anume în ideea că oamenii erau foarte de treabă altădată, și doar azi e un mic accident, care se va remedia, firește.

Societatea are nevoie ca membrii să-și să-și dreagă angoasele diurne, iar implicit țarcul ei să fie mai puțin zdruncinat, de ale existenței.

O altă problemă este a te băga în sufletul altuia. A pica nițel (iar noi aflîndu-ne maturi) în sarcina lui.

E o treabă perfect umană la origine (căci copilul va fi întotdeauna cu noi, idem probleme, prin existență), dar așa comportament este condamnat, căci încurcă, iar, treaba aia la care mac referire. Și anume mersul societății. 

Tărășenia e legată de textul meu de aici prin faptul că acel Daniel Georgescu, părînd fioros, dar și descurcăreț prin viață, erai tentat să te bagi sub aripa lui.

Să te simți bine într-un grup ce-l conținea pe (iar asta însemna era dominat de) el.

Nu am fost doar eu străbătut de așa sentiment, căci, barim într-o epocă, destui încercau să fie într-un grup cu el. Era un pol de atracție.

Iar un timp nu i-a displăcut. Îi plăcea să caște gura lumea la poantele lui, eventual la bălăcărelile și mitocăniile lui.

De aici, e de trecut la faptul că masca acelui amic a fost una, iar dincolo-de-ea, altceva

L-am descoperit cu destule infantilisme. De pildă iritarea că am făcut cu altcineva traseul deosebit/nou cutare, și nu cu el.

Am văzut totodată că se temea de unele locuri din abrupt, și abia după ce vreunul ca mine (teoretic egal, cel, dacă nu mai slab) a fost pe acolo, a îndrăznit să meargă și el. E cazul Hornurilor Văii Seci sau al Hornului Ascuns din Colțul Mălinului (foarte posibil și al Rîpei Zăpezii).

Și uite-așa, precedat de așa vorbă lungă, ajung și la tura în discuție, pomenită în episodul următor.

Nu știu nici azi de la ce i s-a pus pata în acel 26 septembrie 1982, de nu a vrut să mă aibă nici măcar în preajmă, ce să mai spun în același grup. Vag am auzit pe atunci că era iritat că mă apucasem a folosi pitoane, el fiind amator de o deplasare cît mai curată.

Pornind de la asta, am bănuit că l-o fi iritat pitonul lăsat de mine al finele lui august acel an, pe Brîul Spălăturii.

Cert este că un pic ghinion în acel final de septembrie a dus la spargerea bubei.

Extras în continuare din Memorii, care la rîndu-le cuprind bucăți din jurnalul de ture:

„[Coborînd în rapel de pe muchia Crucii-Gemene, pe Brîul Hornurilor] m-a întîmpinat nu departe „un fir-dreapta al Albișoarei Gemenelor, pe sfîrșite aici”[1]. L-am traversat binișor și am ajuns finalmente deasupra fi­ru­lui principal al acelei văi. Acolo, surpriză: ceva mai jos pe vale, Daniel și Ana! Spun surpriză pentru că nu m-așteptasem să meargă pe acolo. Amîndoi s-au vădit reținuți față de mine. Asta nu m-a împiedicat să tra­ver­sez în vale, iar apoi să iau brîneagul de pe malul opus, unde ardeam de nerăbdare să descopăr zona de dincolo de muchie!

Pînă una-alta, Daniel a avut probleme la un ceva nu departe sub brîu, apoi au ajuns și ei sus. El era încruntat și pornit (nu am înțeles de ce) pe Ana. Am chemat-o să arunce și ea un ochi către Hornuri. Gestul (altminteri natural) mi-a fost mai mult decît inspirat, întrucît ea a remar­cat un amănunt ce îmi scăpase! Și anume, în condițiile în care nu-mi fă­ceam iluzii să pot urca vreunul dintre acele hornuri, că spre Tunel duce, pe fața versantului de acolo, un fel de brîuleț.

 Cei doi în A Gemenelor, nu departe de Brîul Hornurilor.

După asta, „întrucît Hornurile nu par accesibile”, m-am lipit lor în în­cer­carea de a sui finala Albișoarei Gemenelor. Daniel nu era nici în ape­le lui fizice, recunoscînd la un moment dat că a terminat benzina[2]. Ime­diat deasupra brîului...

<El o ia prin dreapta, eu cu Ana abordăm săritoarea din brînă, un prag de 2,5-3 m, bombat deasupra unei baze deloc orizontale. Mi se pare că e comodă și m-apuc să scap pitonul găsit aici, cînd deo­dată D.G. întoarce curul și zice că le coboară, plus un chil de mo­ra­lă că nu o mai ia pe Fotescu [în alte drumuri]>.

(Adaug reproșul dublu D.G. cu privire la albișoara urcată de mine. Se pare că lui nu i-a venit să creadă c-am venit pe Brîu – discon­ti­nuu în sens H-VA și nereușit de el, și a crezut că am urcat Albi­șoa­ra Crucii, rîvnită se pare inițial de el, dar indus în eroare de stațio­na­rea mea și a lui Noni în apropierea debușeului Gemene-Crucii. Cu astă ocazie m-a tăiat de pe lista ălora cu care stă la taclale”

 Ana a coborît cu el (inevitabil vor avea ceva probleme, pe acolo...), în vreme ce eu am încercat să urc săritoarea care mă aștepta mai sus pe al­bișoară, dar „fără scăriță și singur nu a ținut”. Nu știu dacă am apucat să mă îngrijorez în exces, cum că aș fi fost prins într-o capcană, de un­de retragerea mi-era imposibilă. Foarte probabil nu am resimțit prea tare acel pericol, întrucît exista speranța variantei indicate de prietena mea, în paralel cu vreun optimism frate bun cu iresponsabilitatea....”

[1] Era o părere greșită, pe care o voi remedia în mai multe explorări ulterioare. [2] Nu am aflat vreodată pe unde au urcat în acea zi Albișoara Gemenelor. Oricum ar fi, necunoscutul cît și inerentele pasaje delicate nu puteau decît să-i sleiască. Legat de mărturisirea lui de mai sus, adăugam răutăcios în jurnal: „Remarcasem asta încă din Hornul Ascuns...”.

 

Mda, cartofii fierbinți...

Că nu e frumos aia sau aia.

Plus că picăm rău, dacă ne recunoaștem cutare sentimente sau optici. Ori dacă sperăm să fie cineva interesant, de asemenea poliloghii (de la care autorul speră să-i pice slava mapamondului!)

În rest, mi-ar fi plăcut să cunosc asemenea amănunte, să zicem despre înaintașul Nae Dimi-triu și clinciurile lui. Mi l-ar fi animat / umplut de viu decît tone de relatări cuminți, privindu-l.

Acest material este un clarificat de lavă. Dă o primă formă unui torent de magmă a cărui explozie a încurajat-o subsemnatul, fie și afectat în paralel de grozava jenă, că ce va spune lumea, de așa produs, ajuns în piața ei publică.

PS
Cu Ana am rămas prieten, deși nu cred că am mai mers vreodată pe munte. Probabil s-ar fi uitat Daniel foarte strîmb / nu ar mai fi luat-o cu el pe munte. 

Avînd de ales...

 (deși, în ciuda simpatiei reciproce, nu am meditat vreunul de ture împreună a la longue, ea un pic temătoare și ce ar zice lumea ori nevasta mea, deși Ana era ultima femeie din lume pe care să devină geloasă Mariana!)

... a preferat să meargă cu Dan. Erau de aceeași vîrstă, amîndoi destul de urși (deși el compătimea cu o doamnă, pe care o mai aduce la Floarea de colț, în Amzei). 

Daniel și Ana arătau de tot hazul, el mare, ea mică și încercînd din de două ori mai mulți pași să țină ritmul cu el.

Ana mă mai suna (ne mai nimeream și pe la gară), simțind plăcerea să cadorisească - la intervale măricele - una ori alta. Au fost și fleacuri, însă parcă și un aparat foto Zorki, pe care mi l-a împrumutat o lună, în octombrie 1982.

Nu mai țin minte cînd mi s-a spus că a murit (în anii 90 ori imediat după 2000). Parcă avusese în prealabil probleme cu inima și o lăsase mai moale cu muntele (astea le-am aflat de la vreun terț).

Era simpatică...

Cîteva poze cu ea, din explorarea noastră (15 august 1982) pe Brîul Înflorit -  Vîlcelul Țancurilor -  Brîul Mare al Morarului -  Valea Cerbului.

Na, că am lăsat deoparte tocmai pe subiectul postării, și anume fratele Daniel Georgescu!

A urmat un an destul de furtunos, asta și pentru că am trecut bățul prin gard... Pe urmă, la vremea cînd lam cunoscut pe nea Baticu și aflasem că îl frecventa și el, i-am lăsat vorbă că aș vrea să dregem relația, întrucît nu se cade să existe așa răzbel între puțini împătimiți de abrupt. Nu a fost de acord.

Admit spășit că am rămas cu regretul de a se fi rupt amiciția, dar am și acceptat că unu plus unu fac doi, mai exact că dacătele ceva din interiorul lui o ținea gaia mațul/..., își avea toate motivele interioare.

Prin 2015 am cunoscut pe net o doamnă pe nume Corina, care era fiica unei persoane ce trăise la un moment dat (după cuplajul pomenit în textul de mai sus) cu Daniel. Nu mai rețin cum se terminase, parcă moartea acelei soții, și fiica (care mi-a părut persoană onestă) îi reproșa o anumită încrîncenare materială, privind inclusiv ce îi aparținuse mamei aceleia.

Fiica îl remarcase întîmplător în pozele din trecutu-mi montan ce mai puneam eu pe Facebook.

Mai jos, tură Hornul Ascuns - abrupt nordic Coștila, iulie 1982.

Mai jos, pe Vale Bucșoiului, iulie 1981.

Iar de-ale vieții... 1982, septembrie (I)

 Extrase de jurnal, la vederea cărora rîd zgomotos, apoi cad pe gînduri, mă scarpin în cap (a impas), apoi încerc să merg înainte.

Mai exact cu viitorul al doilea episod, al tărășeniei de aici...

Extras din memorii, altminteri în spiritul notațiilor din jurnalului meu de ture :

„Ziua de 26 septembrie a acelui an (în ajunul aniversării mele) mi-a adus o surpriză proastă. Îmi spusese [prietena de munte] Ana (telefonic) de bruscul apetit so­li­tar ce-l apucase pe amicul nostru comun Daniel, dar nu am crezut-o.

În acea noapte schimbîndu-se ora, la cea de iarnă, am dormit un ceas în plus. Iar tramvaiul de noapte a fost punctual, atîta doar că la „ta­blă”[1] găsesc doar pe Noni Roman. Ne-am întins într-un compartiment, tariful fiind mai mare (15), dar „fără crize și figuri”. În Bușteni a apărut de nicăieri gașca lui Daniel, care, spre Căminul Alpin, m-a luat scurt, că ce plă­nui să urc. Asta, „pe un ton grețos și incredibil”. Iar totodată sem­na­li­zînd că ultimul lucru pe care l-ar dori ar fi un drum împreună.

Nimic nu prevestise, în săptămînile și lunile anterioare, vreun deranj de persoana mea, care să justifice așa atitudine! Pînă una-alta, am ur­cat cu toții pe Munticel. Eu, foarte probabil plătindu-i polița pentru acel ton, m-am apucat să cînt „A murit Dumitru!” și e posibil să-i fi calculat corect sensibilitățile lezate, căci voi afla ulterior că aria mea „l-a deranjat grozav pe Bărbos” [Daniel G.].

[1] Placă metalică (circa 0,5 mp) de la capetele peroanelor Gării de Nord, unde era  menționat trenul garat, ora plecării, destinația, eventual via cutare localitate. În limbajul nostru, placa din Nord era surată cu la pod din Bușteni.

Din acel stadiu, lucrurile au mers din rău în mai rău cu amicul Georgescu, nici pînă în ziua de astăzi nemaireluînd relațiile, iar asta. minune mare!, nu prin contribuția esențială a vindicativului care mă aflu...

Teoretic, asta nu se cade, între doi mari-mari iubitori de abrupt al Bucegilor, în practică lucrurile stau pe dos, adică vreo fire normală la cap nu s-ar fi înghesuit la amor cu acele întinsuri de piatră complicată...

Restul zilei (ca să nu vă las cu ochii în soare) a fost cam așa:

„...La Verdeață, abruptul era în ceață. Am pornit-o cu Noni spre Albișoa­ra Hornului, dar pînă una-alta ne-am așezat întîmplător la o pauză, în preaj­ma a ceea ce s-a dovedit a fi confluența Gemenelor-Crucii. Fiind amintita pîclă, nu ne-am grăbit niciunii să intrăm în drumurile proiectate. Cum era vorba de o bucată a versantului necunoscută cît și dificilă, am lăsat-o pentru altădată, pe moment pornind pe Albă în sus. Atîta doar că ul­terior mi-am propus măcar o explorare a Brîului Hornurilor, cel indicat pe o schiță din monografia Bucegilor.

Abaterea acestuia, din Albă, pe flancul Caraimanului nu e una ușor de identificat. Am ieșit pe o rampă stîncoasă la stînga, apoi am suit pier­dut, printre lăstari uneori incomozi la depășit. Ideea să prindem ceva care să se prelungească spre est. Cîștigînd înălțime, arbuștii s-au rărit, spo­rindu-ne vizibilitatea, favorizată și de faptul că ceața s-a mai risipind, putînd zări uneori Peretele Văii Albe, cît și muchia platoului.

Cum totuși variantele erau limitate – pe aici poți merge, pe aici nu – pînă la urmă am nimerit în hățaș care se îndrepta clar în direcția dorită. Pe parcursul lui am atins un fir mai puțin adîncit, pe care l-am traversat ușor. Cu emoțiile de rigoare deplasării prin abrupt necunoscut (sper să nu uit a-l sublinia, la fiecare din explorările mele), am urcat apoi prin niște jnepeni și am ajuns pe o muchie, deasupra unui al doilea fir, mai adînc cît și mai îngust, și care părea mai sus a o coti întrucîtva către stînga. L-am socotit greșit a fi Albișoara Crucii. Acolo, la doi pași de talveg terenul asprindu-se, l-am atins printr-o săritură, rucsacul venind apoi separat.

Plan aveam deja pe aici să avansez pînă sub Hornurile Crestei Picăturii. Perspectiva incita, însă în paralel Noni se mișca fără chef, motiv pentru a blestema în sinea mea inițiativa lui Daniel, de a evita să meargă cu mine. A urmat un fir intermediar[1], unde instinctul m-a trimis în urcuș de-a coasta, pe parcursul căruia am depășit o zonă ceva mai pigulită (cu pietriș și prize ceva mai nesigure). Apoi am putut traversa cvasiorizontal la dreapta, pînă în Albișoara Crucii. Aceasta avea în sus o deschidere largă, ce pare să urce sănătos, dar rezist tentației de a o parcurge, întrucît îmi doresc cu ardoare să ajung la Fața Hornurilor!...”

Etc. 

(cum zicea, va urma.

Și nu fac asta aici întrucît ceva mă împinge a scormoni în mine, pe căile fratelui Freud - iar asta prin definiție nu se face ușor. Idem, a-ți expune ideile descoperite altora...)

Din portofoliul foto:

(spre rușinea mea, de ins în vîrstă, nu mai știu dacă între cele o mie și postări de aici (ori din cele două bloguri anterioare?) nu am mai tratat despre tura pomenită aici...

Noni, pe Brîul Hornurilor între albișoarele Brîului și Crucii.

Eu, în dreptul Albișoarei Crucii.

Rapelul, la nivelul Brîului Hornului, de pe muchia Crucii-[Gemenelor] 

Vedere spre muchia Gemenelor-Hornurilor

Albișoara Gemenelor

Continuarea, aici.

De-ale vieții.

ÂÎn a doua parte a anilor 80, Vlad Petrușca îmi spunea că l-a întîlnit o dată pe Dan V. în dreptul Colțului de sus al Mălinului, acolo unde Brîul Mare al Coștilei coboară abrupt în firul Văii Mălinului.

Dincolo de faptul că Dan V., alpinist cu pretenții, nu cunoștea acea întrerupere, și voia să treacă pe curbă de nivel în vale (iar eu și Vlad abia așteptam să găsim vreo inferioritate la altul, pentru a o releva!), îmi spunea că vorbea destul de urît cu / se răstea la cu fata cu care era, ceva mai neîndemînatică în ale locurilor.

Mărturisesc faptul că unei părți din mine și azi îi plac acele îi plac acele reproșuri aduse lui Dan V. O altă parte (așa e subsemnatul, scindat...) vede însă altfel lucrurile. Cu disconfort mai exact, știind că și eu am procedat așa, la viața mea (nu o mai fac și azi, din banalul motiv că mi-a scăzut vitalitatea, odată cu vîrsta)...

Pînă de curînd, mi-am revăzut mai mult decît fragmentar  notațiile la cald asupra turelor pe munte din tinerețe.  Prin urmare, nu am re­­zonat cu ce-mi spunea acum șase-șapte ani amicul Marius Sevac, prin trenul de munte. Și anume că eram tare rău de gură, cu el. 

Recitind în ultimul an însemnările la cald de atunci, mă jenez din greu... Un exemplu:

(este vorba mai jos de o tură pe Valea Poienii, din Moraru-Bucegi)

„Abaterea mea [ne căzuse capacul aparat foto la vale și am mers să văd dacă îl pot recupera] a durat o jumătate de oră (e 11), pe care nu o pot tre­­­ce decît la capitolul întîrziere. În răstimp, Sandu nu a mîncat și îl ia dorul de așa ceva exact acum, dar îi tai macaroana.

[...] O luăm direct pe fir. Voi urca eu pri­mul, cu precizarea că nu mai am bocancii la mine, ci niște ghete îna­lte. Acestea alunecă un pic, dar totuși mă descurc bine. Le voi schimba în Brîul Mare, cu ghetele achiziționate în urmă cu o lună.

Săritori multe (hornuri verticale – a avut dreptate Moșul). La trage­rea rucsacilor, e ceva muncă. Pe undeva, lui Marius – aflat în suiș – îi cad niște monede din buzunar (precum lui Sandu cheile, cîndva, în veci­nul vîlcel al Țancurilor) dar nu are curaj să se întoarcă, de o mutră pe care mi-o bănui nu chiar pașnică. Cetățeanul [Marius, care era pentru prima dată în abrupt!] urcă binișor, în vreme ce Sandu-i cîcîit și se alege din acest motiv cu beștelelile mele.

Valea e mai ușoară decît mă așteptam, iar totodată frumoasă. Brîne spre ambii versanți. Descifrez zona Ghințurii. Pe drum dăm de o pun­gă; regret că nu mi-a ars s-o bag în rucsac, lăsînd să împută așa vale-os. Pe la două treimi din înălțimea Brîul Înflorit – Brîul Mare, Sandu are o c… ce-l separă de noi: ghinionul lui este că ur­mea­ză o [altă] serie de hornuri de tras rucsacii, unde își va trage sin­gur bagajul.

Pînă în Brîul Mare am făcut pe vale o oră și jumătate. Ne permitem pe aici o masă, ocazie pentru a-mi schimba ghetele: bănuiam că ur­mează o cățărare frumoasă, grea dar și însorită. Pe aici, îmi doresc gro­zav să-i arăt lui Marius vreo floare de colț, dar ca un făcut nu iden­tific vreuna. Voi descoperi cu așa prilej că specia respectivă pre­feră zonele mai însorite… Din vale Sandu strigă spre noi, dar mi-e greu să uit că și eu strigasem anterior către el, fără a catadixi să ne răspundă [...]

Traversez un al doilea semicerc, cel cu Hornul Degetului Roșu și Rîpa Crucii. Aici Marius, după ce scăpase un căprior coborînd pe fa­ța sudică, mai scapă unul – anunțat de pietre pe care le declan­șea­ză – și se alege cu o pleașcă de vorbe de la mine...” 

Cîteva poze cu Marius, din epocă:

Idem:
În prima poză este vizibil și buclucașul toc,
alături de aparatul foto pe care îl proteja (o ladă de bani!)

De aici, se pun două probleme...

a) cît  pot da sub preș - în memoriile-mi alpine -  pe mine cel de atunci?

De ce să mă dau sub preș? Păi pentru că ar pica bine onor cititorului, iar totodată mie, cel de azi (socotind, între altele, că acum e vreo ușă de biserică).

Asta intră în contradicție cu o felie de realitate, a celui ce eram cîndva.

Iar acesta avînd dreptate, dacă îmi reproșează că nu-s corect, în reproducerea realității, așa cum fu ea.

b) În același timp, îmi amintesc a fi fost destul de liniștit, amabil cu însoțitori gen Vlad Seabru. Care nu-și dădeau cu dreptul în stîngul.

Ultima constatare comportă obiecții, și anume că de ce nu reușeam să mă cuplez mai des cu tipi gen Vlad Seabru. Și unde există explicații.

 Pe de altă parte, nu știi niciodată ce anume din noi poate trezi simpatia semenilor... Cineva ținea să releve de curînd calități ale fotbalistului X... Și puncta acolo faptul că lua cu fulgi cu tot adversarii, respectiv că pilea din greu.

După cum, acea parte nărăvașă nu  a adus cumva și lucruri bune, în existența lui Ordean? De pildă o mai puțină rablageală, a la longue?

Subsemnatul și Sandu Pizanti: