L-am cunoscut pe Mircea Săndulescu (n. 1943) în cercul lui nea Baticu. Nu mai știu exact cînd, poate la aniversările acestuia din 1984-85, cert este că ne-amr evăzut mai des la întîlnirile de alpiniști pe care NB le inițiase în 1985 la restaurantul bucureștean „Grădinița”.
Acolo, tizul meu a încercat să-mi tempereze la un moment dat vehemențele întru istorie alpină.
Făcea parte din categoria oamenilor care nu deranjau pe nimeni, la locul lor, amabili (fără a exagera), și în compania cărora te simți bine, căci nu îți vin dintr-acolo lovituri mai mari sau mai mici, cum se întîmplă cu restul semenilor.
După Revoluție, în cadrul reînființatului C.A.R. , la vremea cînd au început disputele între Baticu și tabăra Cunescu (de fapt, erau membri indispuși de comportamentul dictatorial al lui NB, care-și puseseră în frunte pe acel politician social-democrat), Săndulescu a păstrat relații ok cu ambii beligeranți. Învingător fiind pînă la urmă cuceritorul Furcilor, a devenit vicepreședinte al asociației.
Cam la vremea asta, amicul meu Vlad Petrușca, aflat în conducerea clubului, mi-a vorbit despre simpatiile țărăniste ale lui Săndulescu. M-au surprins, căci Mircea părea departe de vehemența emulilor lui C. Coposu. Oricum, a fost prima surpriză legată de Săndulescu, altfel, firește, dumnealui nefiind obligat să fie i altfel decît în comoditatea minții mele.
Nu mai știu exact cînd am avut în acei ani un diferend, accentuat de ceva alcool în cazul meu, și la care a doua zi am încercat să-mi fac mea culpa.
O altă surpriză am avut la adunarea generală CAR din martie 1995, cînd la o ceartă în toată regula între mine și nea Baticu, Săndulescu a intervenit vehement în favoarea acestuia. Nu-l mai văzusem vreodată așa inflamat, ce e drept o atitudine indirectă, în sensul că mi-a părut a se adresa sălii, și nu mie.
Am părăsit atunci Clubul (nu fac vreo vină excesivă adversarilor mei din acea AG, pentru o ceartă fiind nevoie de doi), însă ușa a rămas deschisă între mine și Săndulescu. Cînd prin anul 2000 Eugen Popescu, secretar general al formațiunii, m-a invitat să pun umărul la o posibilă revistă, am colaborat cu Mircea S. (din motive independente de noi, publicația aceea nu a mai ieșit).
Nu mai țin minte cum ne-am mai intersectat între timp (posibil să ne fi întîlnit vreodată și în trenul de munte), cert este că pe la 2012 mi-a telefonat pe teme de istorie a alpinismului românesc. Mi-a făcut plăcere asemenea sporovăială. El intrase între cei de la revista „România Pitorească”, ce reeditaseră de curînd „Amintirile...” lui nea Baticu.
Deși nu mă aveam deloc bine cu mai-marele Mihai Ogrinji, m-am bucurat de acea apariție și de ce mai plănuiau ei. Discutănd despre ce titluri ar mai fi putut apărea, le-am propus Memoriile lui Radu Țițeica, pe care le lecturasem (și copiasem xerox) prin bunăvoința lui Gheorghiță R. Țițeica, imediat după moartea tatălui său. Știam de la Gheorghiță că manuscrisul rămăsese la Valentin Borda, redactorul editurii Sport-turism, așa că i-am îndemnat să ia legătura cu aceia.
În alte convorbiri telefonice, i-am felicitat pentru ce titluri mai scoteau, acolo la „România Pitorească”.
Prin 2019, răsfoind siteul acelei publicații, m-am descoperit încondeiat - zic eu nedrept, cît și mitocănesc (altminteri cam laș) de către Mihai Ogrinji. Textul nu era chiar nou, ci din 2017:
„Manuscrisul cărții de față a cunoscut destule avataruri. S-a aflat o vreme, prin anii ’80 ai veacului trecut, la Editura Sport-Turism, dispărută, din păcate, după 1990 [...] «Amintirile» au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! –, mai ales în mediul on-line, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. Dar asta este altă poveste...”
(similar Ogrinji m-a tratat la un material al său despre Alex. Beldie)
L-am sunat pe Mircea și m-am plîns de acel tratament, din partea șefului lor. La care el a început să mi se adreseze brusc la persoana II plural, cu dumneavoastră, cît și foarte rece, distant, în contrast cu tonul nostru de pînă atunci.
În ciuda dezamăgirii pe care mi-a produs-o, porțile nu au fost complet rupte. Din partea mea exista nevoia de a relaționa totuși cu un om atît de (aparent) la locul lui, în vreme ce el era interesat de aspecte pragmatice, pe care cei de la RP nu mi le puteau solicita direct.
În 2019 a apărut (în regia mea) volumul „Sus la munte la izvor”, în care am scris despre tratamentul ce-mi aplicaseră pitoreștii, legat de valorificarea amintirii lui Radu Țițeica. Curînd mi-a sosit un mesaj de la Săndulescu, contrazicînd ideea mea că avusesem tratament prist din partea lui Ogrinji, deși eu le sugerasem publicarea Memoriilor acelui înaintaș.
Am salvat nu chiar fericit acel mesaj (în .pdf), încă cred că esența lui poate fi relevată chiar și în aceste condiții:
Mai exact, pretindea că ideea publicării cu pricina le venise de la acel Panaitescu (nume ce mi-era cunoscut din cartea lui Petre Suciu, „Noi cei de la Știința”). Or, iar de aici fiind ce-i drept o situație Vorba mea contra a lui, fără dovezi scrise, îmi aduc aminte clar discuțiile telefonice avute cu Săndulescu, pe cînd eram agent de pază într-o clădire din zona Casei Presei, mai exact 2012-13.Ulterior, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, m-a sunat să îi vînd exemplare (vreo șapte-opt finalmente) din ediția II a „Sus la munte...”. L-am servit, văzîndu-ne în pasajul de la Universitatea bucureșteană.
Firul originalul amiciții s-a rupt însă de tot în ultimele zile.
Un ne-amic pretinsese că m-aș fi inspirat grafic, pentru coperta „Sus la munte...”, din aceea a revistei „România Pitorească”. În așa condiții, am trimis un mesaj lui Săndulescu pe Facebook, întrebîndu-l dacă așa părere circulă și în redacția lor.
Răspuns zero, iar asta deși nu se poate spune că MS nu accesează acea platformă (el are zilnic vreo șapte forward-uri).
Apoi, mergînd către lansarea de către RP a cărții lui N. Baticu „Hronicul munților Carpați”, am cumpărat și două dintre ultimele apariții ale RP. Acolo, Panaitescu are un articol despre cel care i-a fost profesor:
Căile minții/sufletului sînt nenumărate. Nu mi s-a pus pata pe Mircea Săndulescu pentru altele, cît descoperind în Victor Panaitescu un ins nu chiar priceput în ale lui nea Radu. Se poate freudi aici liniștit, despre ce altele sînt deranjate în mine, de acel articol, cert este că el m-a rupt definitiv de Săndulescu.
Indiscutabil, Panaitescu are azi o vîrstă înaintată, dar simt că nici la vremea discuțiilor cu profesorul său nu s-a omorît să-i rețină acestuia exact spusele... Sînt probleme și de logică, legate de pildă „brîna din Valea Gălbenele”, unde e trasă în horă și zisa lui Nestor Urechia, pronunțată însă în alt context/loc (la o adică e o invenție beletristică, nu se referă la un loc precizat din Bucegi).
