Durerile facerii. Mai exact vinovățiile ei

 Mă aflu în continuare la lucru, pentru materialul Vignali.

Spre seară, mă iau temeri. Frici. Din cele difuze. 

Realizez că vin de la zămislirea cu pricina. Și constau, dincolo de teama centrală, din vinovăția de a fi afirmat una-alta (mai exact nelalocullor) despre acele persoane. Care-s camd e mult moarte, însă interiorul meu le vede precum copilul, pe niște maturi pe care i-a indispus.

Ceva asemănător am pățit pe cînd lucram la capitolul Cuxi Șerban (și implicit Dinu Mititeanu și mama lui Cuxi, Corina Șerban). De foarte multe ori, cînd vedeam cu cîte o idee nouă (altminteri ajunse azi banalități) mă luau la fel, frici-vinovății.

Apoi treceau, Iar eu mă apucam iar a săpa, după alte idei pentru care se lăsa cu pedeapsă interioară...

Firește, e de văzut aici partea plină a paharului. Alții nu îndrăznesc deloc a scoate din ei idei sancționabile... Eu barim comit așa ceva, plătesc vamă, iar apoi rămîn cu acea idee fără zoaie, clară, plus cu antrenament de-a căuta și altele, prin cuptorul inconștientului personal.

M-am îndepărtat...

Concret, vinile de azi mi-au venit de la opinări despre relația între părinții lui Petru Vignali, iar apoi despre el însuși (iar aici lista a ce mi-i pe limbă a spune, în acel domeniu, e deschisă...).

Cam așa arată:

„Este de privit aici fondul problemei, mai exact alcătuirea interioară care făcea din Petru Vignali un nesupus, contrîndu-se cu mai toți profesorii săi. Foarte probabil va fi fost o continuare a relației cu propriul său tată (alt­min­teri în­cetat din viață în 1925). Pe care îl decriptez altminteri destul de neînlargul său, atît în poza de pașaport, cît și alături de familie (la o adică, nici copilăria aceluia nu fusese trandafirie, cu un tată, viitorul nonno Antonio, sever și ursuz[1].
În ce privește relația cu mama, afecțiune din partea acesteia existase (vizibilă într-o altă imagine) pentru copiii ei, însă Sofia era totuși o per­soa­­nă placidă, devenită cu anii o așezată matroană, peste gos­podă­ria ei. Ca urmare Petru, care altminteri remarca febril și în co­pi­lă­rie fe­­tele din jur[2], devine interesat de ele, atît în liceu (unde tun­soa­rea im­pusă îi încurcă acut socotelile), cît și ulterior, la vre­mea balu­rilor pe care se străduie să nu le rateze. Anticipînd, e de spus că își va găsi relativ tîrziu perechea, într-o o persoană așezată tempe­ra­mental, precum mama, și din care își va fi făcut un mic idol. Va fi răsplătit prin confortul căminului rezultat, cît și faptul că soția l-a luat cum este. Dincolo de toate acestea, Petru pare (conform unei foto­gra­fii) să fi moștenit o parte din disconfortul conjugal nutrit cîndva de tatăl său. Mai exact, dacă acela era doritor de atenție, Petru îmi pare a-și dorit rezonanță a celor apropiați, cu modul său de a vedea viața – ceea ce, asemenea tuturor viselor, nu pare să se fi întîmplat însă.
În aceeași lume imperfectă, nici relația cu mama nu va fi fost grozavă, altfel nu pot traduce interesul mărit pentru baluri. La o adică, nu simte nevoia să pomenească de ei în Memorii, altfel decît strict documentar. Va idealiza în schimb, inclusiv la senectute, per­so­naje precum Nae Ionescu sau Corneliu Codreanu, în vreme ce pare să fi văzut în viitoarea soție Virginia un mic idol, unul plăcut la înfățișare, așe­­zat și tolerîndu-i totodată firea neastîmpărată. .Și va căuta persoane masculine de încredere, descoperite în viitorul cumnat Radu Budișteanu ori în unchiul Constantin Gane.

[1] Foarte probabil Petru nu a preluat ștafeta acelei severități, în raport cu copiii săi. Asta, întrucît își va fi urmat, pe cînd s-a putut, și pasiunile sufletului. Între care dorința de a comunica, de a se evidenția, sublimată – atît la el cît și la tată – în scris...
[2] De pildă: „[Arendașul] Remiggio nu numai că se pricepea să facă un vin ca nimeni altul, dar avea și cinci fete, dintre care trei erau frumușele, iar una, cea mai mică, foarte frumoasă: Rosa. Pe atunci, la Travestolo vonul se făcea [...] călcînd strugurii cu picioa­rele. Pentru nimic în lume nu ar fi consimțit Remiggio să treacă strugurii prin zdrobitoare cu valțuri de fier […] Dina lui Remiggio, cînd călca strugurii, arăta ca un hipopotam, dar superba Rosa mi-a transmis primele informații despre ceea ce picioarele unei femei ar putea însemna în istoria omenirii”.
Petru este atent totodată la avatarurile sentimentale (și nu numai…) ale nefericitului său frate mai mare, Gino, cel veșnic amorezat, însă neacceptat de vreo Evă.

Rîndurile de mai sus constituie un amestec de băgat nasul, dar unul pe clișee mai puțin acceptate social. Zic asta pentru că ceva asemănător execută și o doamnă Tudurachi, despre frații Alceu și Nestor Urechia, mai exact de influența subterană pe care o are trecutul familial  (tatăl în primul rînd) în scrierile lor.

Ce e drept, îmi pare că eu am mers o idee mai departe...

Altminteri, și dincolo de cum voi șlefui cele reproduse mai sus (căci mai e de lucru), mă așteaptă o altă furtună, în a scrie despre cumnatul lui Vignali, Radu Budișteanu, cît și despre urmașii dumnealui. La o adică, am purces deja la o primă defrișare pe subiect, reprezentată de o recentă postare pe Facebook:

„Pomeneam recent că omul corect este precum ființa canină care nu trece nici pe dedesubt, nici pe deasupra vreunei bariere întîlnite în drum.

 

În context, priveam azi la o categorie de dulăi. Și care pretind urmași ai boierilor de altădată.
Cînd oferă ultimul amănunt, dumnealor nu se împiedică în finețuri morale altfel decît de fațadă. De pildă își pomenesc ruda Radu B. doar în calitate de avocat, scriitor, scoborîtor din iluștri înaintași, nu și că a fost legionar.
Nu, nu-i caut cu orice preț bube-n cap respectivului, dar mi-e imposibil să fac abstracție de afirmațiile aceluia în tipărituri, cît și de hotărîrile pe care le ia ca ministru, în vara lui 1940.  Înclinațiile verzi nefiind în cazul aceluia nefiind rătăciri de (oarece) tinerețe , căci reia la bătrînețe, cu destulă vehemență, condeiul „verde”.
(zic „reia”, întrucît are un intermezzo în care se produce - fie și nițel obligat - în publicații comuniste pentru străinătate)
.
Fiica dumnealui, în cărți din ultima vreme, omite să precizeze amănuntul cu pricina.
.
În paralel, un tînăr cercetător fascinat de boieri (foarte probabil pentru a-și compensa o sorginte istoricește umilă) trece sub preș amănuntul cu pricina, glosînd în schimb despre ce oameni de treabă (la pătrat) se aflau în acea categorie umană.
A celor ziși boieri.
.
Iar de aici devin la cîinii pomeniți în startul postării.
Asemenea dulăi nu se încurcă în scrupule, cînd e vorba de mișculații. Și fac asta întrucît sînt puternici ei, ca psihic, iar totodată se știu într-un grup. De „de-ai lor”.
Iar în paralel știu - în căutarea interesului dumnealor - a servi fără ezitări semenilor necesari, ceea ce vor aceștia să audă...
.
https://carturesti.ro/carte/descendenti-condamnati-222640
.
PS
Acum îmi aduc aminte că asemănător procedează și un autor avînd tangență cu trecutul alpinismului nostru. Dînsul laudă calitățile familiei din care se trage, dar o vorbă nu suflă despre faptul că mai mulți membri ai acesteia au cochetat cu legionarismul...