Pornește amicală discuție pe undeva, de la o poză a lui Marian Dinu.
Eu spun că (ce frumos) se vede în aval Brîul Portiței, dar pozarul mă corectează delicat că e vorba de Brîul lui Rafail...
După ce îmi recunosc eroarea, cît și faptul că alde ștafeta cunoașterii prin acele locuri a ajuns în mîini bune, îmi alunecă ochii pe pîlnia care se face pe stînga Hornurilor, sub acel brîu. Și-mi amintesc că era să-mi rup de două ori gîtul, pe acolo.
În coborîș, mai exact.
Prima dată cu Mugurel, cînd eu, grăbit/nevrozat de grija de-a ieși din zona periculoasă, am vrut să fac după un brăduț destul de firav. Iar el a zis pas, că mergem la un brad mai solid mai sus, iar de acolo, cu a doua coardă (de scos din rucsac) să punem de un rapel mai de Doamne-ajută.
Mai fusesem hăt pe acolo, parcă numai singur, și mă lăsasem ușurel cît să nu am probleme...
A doua oară fu pe la 2022. Nu mai știu exact cum fu cu bradul de ancoraj, cert este că probleme am avut mai jos. Mai exact, memoria se exersase pe ideea că, după o chestie ceva mai înclinată pe acel flanc, începi a traversa către talvegul Hornurilor. Era pe undeva loc unde aveai de recuperat coarda, iar aceasta se freca nițel pe parcurs.
Cum anii trec, locurile, în cuvenita traversare, mi s-au părut tare periculoase - ca loc unde puneam pasul, altminteri hăul de dedesubt era cam același. Mai exact, nici gînd a putea traversa la nivel, cum reținusem eu că se face. Am mirosit că e de urcat un pic, pe acea față. Nici din noul punct nu era posibilă trecerea, așa că am dat să mai urc un pic, fără siguranța reușitei. Iar pașii nu erau foarte siguri, pe stîncă.
Din fericire, acolo era trecerea, iar în prealabil recuperarea (cu particularitățile amintite, a cordelinei - pe care nu mă jenez a o pomeni, în loc de vreo coardă: știu că nouă ține la vreo 1500 kg statice, așa că la ce fac eu prin abrupt cu ea, adică doar rapeluri, e ok).
Privire înapoi, din talveg:
Ultima relatare nu e una care să primească aplauze între semeni/ Dimpotrivă. Dar așa s-au petrecut lucrurile. Și cred că mai nașpa mi-ar fi să nu spun astea, cînd ceva din mine o cere.
La o adică, tare mi-ar fi plăcut să lecturez ceva la chestiune, din partea înaintașilor. „Ba, bre! Uite, la un moment dat, așa am făcut pe scara ce cobora...”. Parcă nea Nae spune ceva - fie și, totuși, atent fiind cu socialul, cu a nu face părul măciucă publicului) de trecut de la pereți la văi alpine, iar apoi la poteci.
Tot acolo:
Din respectivul motiv, al „morcovilor” pe acea evitare, am spus la revedere acelei bucăți, pe care mi-o arătase d. Dinulescu din Cîmpina, cu numai 45 ani în urmă.
(mai jos, ajuns în Brîul Portiței. Continuarea s-a făcut pe la Portița și Diagonală - inerent, mai puțin amicală decît 10-15 ani, mai că nu mi-a zis de la obraz: „Mai mai stai, pre, pe acasă!”)
Cum (deocamdată) nu mă pot lecui de vizitarea Hornurilor, ba chiar în fiecare an (în coborîș, bien sur), peste un fui nevoit să cobor prin talveg diferența de nivel cu pricina. Încă nu fuseseră bătute spiturile de rapel (Cipi Aldea parcă) de care am uzitat în 2024, așa că de la brîu Rafail am purces a coborî ulucul.
Nu aș putea spune de ce mi-era frică de el. Foarte probabil din necunoaștere, adică treaba aia care naște frică/monștri. La o adică, mai fusesem pe acolo, în respectivul sens, dar asta se întîmplase fix la 1984, cu Marius Sevac, deci tare demult (de atunci am fost singur și prin bălăriile laterale), cît să-mi pară locul total străin.
M-am folosit de o ferestruică de deasupra brîului (pe aici fiind resturi grozave de la reparația Crucii, duse la vale însă peste iarnă), pentru rapel. Stînca era udă și nu am riscat vreo căzătură.
Cordelina fiind lunguță, m-am dus cu aceea pînă deasupra unei săritori. De deasupra ea părînd urîțică. Pitoane: unul destul de mama lui, în care mi-am recunoscut opera: eu îl confecționasem la serviciul-sticlărie, și-l bătusem în amintitul 1984.
Locul era ocupat în bună parte, în acest 2023, de resturile unui frigider, de care se vor fi folosit meseriașii de la Cruce, iar căruia, cînd s-a defectat, i-au făcut vînt la vale.
L-am verificat, și-a ținut. S-a putut merge pe el...
... pînă peste o altă săritoare.
Pe cînd îmi spuneam că tîmpit trebuie să fie să urc pe acolo (altminteri valsam în junețe, parol!), mi s-a luat o ceață de pe ochi și am realizat că parcă știu de undeva, vederea acelei săritori ...
Între intimi și cititori ai ghidurilor, era cea Neagră, sor-sa de mai sus fiind a Crucii, prin bunăvoința aceluiași naș, pe nume Nae Dimitriu, masa și darurile dîndu-se la 1932-33.
A urmat rapel peste săritoarea Spintecăturii (aici sînt în răspăr cu kir Nae, căci el îi zicea a Brîului, dar e destul de departe de acesta, în vremea ce Sp. se desface de Hornuri exact în mijlocul săritorii - asta, firește, dacă te prinzi de amănunt pe parcurs...).
Dacă tot am ajuns la mărturisiri proaste, ceva similar mi-a rezervat trecerea din aval către stînga, spre niște fețe cu iarbă, dar pînă la care umbli pe niște stîncării de care încheieturile, mușchii și temerile sexagenarului de față nu se încîntă. Asta e, și dacă nu mă credeți, reveniți pe acolo la o etate asemănătoare.
Anul trecut, adică 2024, nu m-am mai încurcat să ies în lateral, ci, total rușinos altminteri, am aranjat de un reazem și am coborît prin talveg, pînă în Brîul Portiței.
O să spuneți că nu e cavaleresc, respectiv că ce bucegist îs eu dacă mă tîrăsc atît de jenant pe acolo, dar asta e. Esențial este că mi-am revăzut acele locuri dragi, iar nițelul mai încolo, după ceva chinuială prin jnepeni, pus-am bivuac la Portiță.
Unde nu știam că e așa fain, a ședea peste noapte (vara, și cu vreme onorabilă)! Puțea nițel, de la căcărezele proprietarelor de drept, dar de pildă fu tare frumos a ieși pe la 3 a.m. - din motive fiziologice - și a admira cele din jur (chit că fu și ceva gheară, că ce naiba fac eu aici, pe întunericul respectiv.
Și ce-i mai frumos, după așa ceva, decît să fugi la căldurica sacului?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu