MUNTE. Și-n preajmă (II)

Intro

Postarea anterioară a fost tributare zisei „O idee (nouă) trage pe alta”.

Mai exact s-a aflat fruct a unor alte savante meditațiuni de aici, de acum vreo trei zile.

Și de care m-am jenat un pic, inițial (de ce, spun doar „în fața marii Adunări Naționale, și a psihanalistului).

La rîndu-i, materialul de aici a dat idei.

De pildă despre a simți nevoia să fii corect, iar implicit deranjat acut de nedreptăți.

Îndeobște, vorbești de așa ceva în paralel cu revoltă, că X e măgar etc.

Or nu fac asta. Fiindu-mi mai interesantă cercetarea, în spatele ideilor, atitudinilor.

Poate e o prelungire a plăcerii de a explora ținuturi nebătute, la munte (și nu numai)...

 

Oare de ce simte nevoia un om să fire corect / deranjat de nedreptate?

Cred că și pentru c-a trăit într-un mediu (cel familial e aici la loc de frunte) întrucîtva lipsit de toleranță.

Poate îi caut bube în cap de mult răposatului Pentru Vignali, dar nu izbutesc să fac abstracție de figura tatălui său (acesta, și mai demult dus), una dintr-o poză din tinerețe.

Cu acel copil interior, al tatălui, a avut de-a face Vignali fiul.

O să ziceți că cum sînt atît de sigur (și lăsînd baltă poveștile lui Freud, cu Oedip etc.), că a existat vreun conflict cu tatăl. Păi, Petru e pus pe harță cu profesorii (într-o cheie înaltă din partea sa, firește, aceea a dreptății). În același timp, e atras (fie și cu măsură) de mișcările politice totalitare, mai exact de cea legionară. Iara sta semnalizează de asemenea o relație tensionată cu tatăl, respectiv nevoia de un tată arhaic.

Dacă bat cîmpii aici, aia să fie singura problemă, că m-am înșelat în aprecieri... Măcar ajută la antrenamentul minții, cea producătoare de alte tîmpenii, în viitor.

 

DE PILDĂ.

Și alungînd pericolul unei proiecții chioare (adică de care nu ai idee), a problemelor pe care însăși omul ce identifică așa situații, prin jur...

De ceva ani buni (10? 15?) reperez în comportamentul destulora o atitudine de (caragialian) domn Goe. Mai exact nu vrea doar mură de la semenii lui, ci și să-i disprețuiască.

De la o vreme, după ce am tot acuzat pe alții de așa ceva, îmi descopăr și mie acea glandă ( ce-i posibil a exista la toată lumea, mai mult ori mai puțin reprimată din exterior, după înțărcatul matern (cînd bunătățile încep a nu-i mai veni de-a gata, la nas).

Zic asta observînd cum îl tratez pe nea Baticu.

Mai exact în scris, și privind persoana cuiva plecat dintre voi de un sfert de veac și ceva, căci la vremea vieții dînsului, cît am apucat, stăteam totuși mai cumințel la așa capitol.

Mi-am revăzut sentimentul cînd, plecat cu altele prin urbe (să descopăr partea aflată imediat la vest de bulevardul bucureștean Unirii), am nimerit pe strada dumnealui. 

Veneam pe ceea ce se numește acum strada George Georgescu (fostă Rahovei), iar la intersecția cu fostei Libertății (nume preluat acum de învecinatul bulevard), pașii m-au luat automat spre casa de care vă spun.

Văd că spațiul care era la intrare, înainte de ușa ce se făcea spre stînga, e închis acum de un glaswand... (aia e, timpul nu stă în loc)

În stînga bradului, la același nivel, e camera de zi a cuplului nea Nae - doamna lui (Sandu Elena). Acolo ne adunam la aniversarea dumnealui ori la Sf. Nicolae. De fapt, și la înființarea Clubului Alpin Român, la 7 ianuarie 1990....

În pod, deasupra bradului, este cămăruța unde l-am apucat puțină vreme pe nea Nae, căci la scurtă vreme după ce l-am cunoscut i-a fost atribuită o altă încăpere (stătea cu chirie, imobilul fiind al statului), pe același palier cu camera de zi. Cert este că în acea cămăruță de sus, parcă destul de scundă, m-a invitat cînd l-am cunoscut, în acel moment dumnealui corectînd de zor cu nea Radu Țițeica, la cartea lor ce urma să apară curînd, Pe crestele Carpaților” (1984).

Cum noțiunile ce se vînturau în încăpere îmi erau noi, am făcut urechile mari (nu peste mult timp vor intra și în conduita mea... literară). Ca să am de lucru, nea Nae mi-a dat spre consult exemplare din Buletinul Alpin. Le vedeam pentru prima dată...: Aur.

Și acum îmi aduc aminte fascinația cu care am descoperit acolo harta traselor din Colțul Mălinului, iar totodată descrierile .

...Iar acolo mi-am descoperit, pe cînd filmam clădirea cu pricina (însoțit de vorba: „Doamne, ce-au fugit 27 ani, de cînd s-a prăpădit dumnealui...”), mai clar ca niciodată, exact acel sentiment, de d. Goe.

Care nu neapărat disprețuiește, însă se joacă precum plastilina, cu viața, ideile unui om.

Nu mă jenez prea tare, acum, de ideea asta, întrucît ea a tras deja, din gheena inconștientului (mama gîndurilor originale), o alta, și mai dihaie.

Am realizat - abia acum, la matusalemică vîrstă - că proiectez în nea Nae ce nu am avut curaj să fac cu propriul meu tată.

Cu viața aceluia mi-ar fi plăcut, cu un plod întîrziat ce mă aflu, să umblu precum cu plastilina!


PS1 Cu oarece jenă, că să nu se uite strîmb proprietarul actual la mine, că îi pozez acareturile, i-am imortalizat ferestrele a două încăperi în care trebăluia dumnealui. PS2 Deseori afirm că cutare material va urma, însă nu par să revin asupra lui...

Mai exact, nu sînt coapte lucrurile, în minte, pentru acea reluare. În acest moment știu că-s în suspans niște materiale despre înaintașul Mihai Haret, cît și despre un bun amic al meu.

Nu o dată, cînd mă blochez creativ la ceva, fug și reiau blocate din trecut.