[MEMORII] Valea Bucșoiului, 30 iulie 2011

[MUNTE] Farmecul Lui

Mda, nu e corect, să mă dau ateu şi să numesc cu majusculă pe dumnealui, muntele... La o adică, trebuia pentru ca să divinizez şi eu ceva...

Aş vrea să scriu ceva despre ce mă atrage la munte... După ceva ezitări, să fie cîţiva ani de cînd am recunoscut - evitînd total clişeele - că la munte evadez din mediul curent, mai exact din angoasa mediului curent. Că, totodată, realizînd una sau alta aici mă simt valoros. Şi asta nu e de colea la un tip cu proastă părere de sine.
Simt, ca un ştiutor bun al unor zone alpine, că-s stăpîn al acelor locuri - poate în genul cîte unui căţelandru care se dă şefu vreunui colţuleţ de maidan, pînă descoperă scurt că poate fi gonit iute cu pietre din ce credea a fi al său fief. În cazu-mi, gonirea are loc altfel, inclusiv prin a realiza că paradirea în timp a articulaţiilor mă împiedică să mai merg des sau deloc prin feudă ...

În plus faţă de astea există un ceva greu de pus în cuvinte. La modul general, simpla deplasare, prezenţa în abruptul muntelui conferă acest simţămînt greu de identificat.
Ca o subspecie, aş dori să vorbesc azi despre sentimentul izvorînd din duşul scoţian al fricii asumate. Cu exemplificare dintr-o tură (2011) în versantul estic al Bucşoiului, în Bucegi.

Pentru mai puţin cunoscători, arăt că spre locurile descrise în acest post se pleacă din Buşteni, pe Valea Cerbului. Din capătul drumului public, la aşa-numita Gură Diham, la circa o oră de mers cu pasul, începe un suiş spre cabana Poiana Izvoarelor, care durează cam tot un ceas. Se urmează de acolo poteca marcată spre Pichetul Roşu (20 minute), din a cărui răspîntie se alege drumul spre Mălăieşti - una dintre rutele foarte frumoase ale Bucegilor. Urmăm însă poteca turistică doar cca o jumătate de oră, pînă în prima largă deschidere, pendinte de bazinul Văii Bucşoiului, al cărei evantai îndrăzneţ se observă deasupra, spre vest.

În vreme ce drumul marcat face la dreapta, în unghi de circa 90 grade, suim de aici ulucul Văii Bucşoiului. După depăşirea unui prag mai serios, ieşim în deschiderea unei poieni alpine, unde Valea Bucşoiului primeşte din stînga, cum suim, un afluent, alcătuit din două fire ce s-au unit nu cu mult mai sus.



Ia să vedem şi o hartă, pe care o trec aici fără să pomenesc ceva întru drepturi de
autor...:

Tura mea a avut loc în ultima zi, dacă îmi aduc aminte bine, din iulie 2011. Pînă în astă deschidere (parcă nu are denumire, denumirea de Poiana Bucşoiului fiind deja atribuită locului din aval, din poteca marcată, dar gîndul se duce spre a Firelor) atmosfera a fost relativ clară. Vizibilitatea ne-a însoţit şi pe durata urcuşului pe firul Grohotişului.
Spun ne-a însoţit deoarece am venit pînă aici alături de Mugur Ilie şi de cei care dăduseră
curs invitaţiei acestuia de a străbate (încă) o zonă de abrupt.

Eram în dispoziţie socială, dar atracţia aparent morbidă pentru mersul singuratic şi prin locuri cu probleme m-a făcut să mă separ. Ei aveau în plan Brîul Mare al Bucşoiului, spre creasta Bucşoiul Mic - iată-i aici punînd ultimele lucruri la cale, înainte de angajarea pe Brîu...

Ei au pornit în stînga, iniţial pe malul din stînga cum sui al Vîlcelului Grohotişului (acesta părăseşte aici scurt copaia care l-a adăpostit o vreme, carele uluc verde duce în şaua străjuită de un ţanc, numit Turnul cu Jnepeni )...



...iar eu am plecat direct în sus, către Şau T.J.
Ceaţa a cuprins în scurtă vreme locurile, cît să nu vezi la doi paşi... Din şa, o vreme am
mai auzit glasurile amicilor.. Doar o vreme.

Da, ţancul din mijloc este cel cu Jnepeni... 

...Poza e luată ceva mai de sus, de unde am putut imortaliza şi avalul...

Ai un nod în gît. 

Eşti rupt în două.
Temător şi parcă dornic s-o iei la goană către locuri mai paşnice. Mai ales că nesigurul, la
doi paşi-ul de probleme (mă exprim elegant...) va dura sute de metri / mai multe ceasuri
în continuare.
Ceva-ul care te atrage e mai tare, dar contrariul său nu te va părăsi o clipă, mai ales pe parcursul văii. Fac ultima precizare căci vor urma unul sau două sectoare montane destul de nesigure şi ele, îndeosebi prin singurătate, respectiv prin efectul ceţei, deloc un fleac în deplasarea omului prin abrupt.
Ajungi pe grohotiş în preajma limbii de zăpadă. Are ceva înclinaţie, cît şi tărie la acţiunea bocancului, în tăiere de eventuale trepte. Evit de aceea să merg pe ea. Dar spaţiul dintre banchiză şi peretele cenuşiu şi umed este destul de redus, te abate către zăpadă, asta cînd nu intervine un spaţiu, aşa numita rimaya ... unde poţi să te deplasezi uneori, dar poţi întîlni şi porniţi totodată înguste şi înclinate, unde avansul nu-i deloc simplu. Mai ales că nu toţi sîntem campioni ori măcar în floarea juneţii (nici asta din urmă nu e neapărat afaceri, căci cauţi locuri tot mai dificile, şi tot la aşa numitul morcov, la blocare în pasaje foarte dificile ajungi...).
Am noroc să găsesc la un asemenea punct un spaţiu sub blocul de zăpadă, ceva asemănător unei peşteri. Nu e totuşi la ca televizor. Una că acel spaţiu e îngust, cu apă picurînd, dar şi cu nămol pe anumite porţiuni. Faci tot ce poţi dar tot îţi mînjeşti niţel rucsacul. În paralel, o teamă ce exagerează inevitabil lucrurile ia în calcul şi putinţa ca acel pod să se prăbuşească - chit că teoretic şansa e de unu la cinci milioane, să zicem - taman la trecerea ta.

Precizare.
Nu ţin să dau gata pe nimeni. Poate doar să ridic problema la ce naiba ne-o împinge, de lăsăm locuri comode pentru a ne aventura, chiar singuri, pe aici.
O explicaţie am. Unii spuncă e bine să-ţi eliberezi din adrenalină. Eu am sentimentul, mergînd pe coarda psihologicului, că astfel, în aşa momente extreme, se eliberează din teama ce nu ştiu cum s-a acumulat anterior, fie şi în comodul zice-se trai urban, însufletul nostru.
Adaug - recunosc spăşit!... - şi deja pomenita idee că sîntem mai breji dacă apucăm să
facem aşa escapade.

Revin. Uite trecerea pe sub pod.

Problema nu e depăşită, urmează o trecere pe stînga banchizei, dar am dispoziţie de imortalizat mutra alpinistului în aşa momente.



Depăşesc locul. De unde îmi fusese teamă că banchiza îmi va da de furcă...

Am amintit problemele ce pot apărea, şi urmare a cărora poţi aluneca vertiginos. Iar o să par că ce leu se dă asta, cum se joacă el cu sentimentele noastre, dar fugar în minte ai intrarea în peretele stîncos de sub Turnul cu Jnepeni, dar şi varianta unui lunecuş pe centrul covorului de zăpadă şi apoi la nord/stînga de Turn, dar aici mintea nu vede configuraţia şi doar se îngrozeşte)

... descopăr cu încîntarea să însoţitorul cel alb-jegos îşi curmă drumul. “La fix!” îmi scapă
exclamaţia. Undeva mai sus trag o poză spre aval.



Mare amator de privit în jur, descopăr locurile ceva mai îngrijorătoare decît la ultima-mi vizită, cu Mugur în 2000. Există şi motive. Ceaţa, ani în plus, solitarism (ultimul cu ceva avantaje, cum ziceam, mai ales dacă le cultivi/nu fugi de incomodităţile lui).
Nu văd mai nimic în jur. Pe aici ar trebui să fie bifurcaţia vîlcelului Furcilor. Nu văd mai
nimic...

Există şi un avantaj. Nu vezi diferite variante pe care te îndeamnă pasul / lacoma minte s- o iei, iar cum nu poţi s-o iei (apar motive) să te ţii frustrări, că ce gură de rai ţi-a scăpat, că să vezi ce ştiai tu şi mai bine zona!
Nici gînd de vedere a Vîlcelului Furcilor, doar pe undeva bănui că şeuţa cutare, vizibilă din firul principal, are în partea-i opusă căutatul fir.



Aparent paradoxal, între posibilele ţinte ale zilei fusese şi-un urcuş pe Furci, traversare apoi pe un brîu la stînga, suiş pe Vîlcelul Grohotişului, unde dacă puteam depăşi o săritoare mergeam pînă la obîrşie, dac nu traversam în Vîlcelul Mignon, rapel, brîu în Creast Bucşoiul Mic, la obîrşia Vîlcelului Portiţelor, ambele cu scop reîntîlnire grup Mugur. Asta dacă nu se mişcau aceia mai iute ca mine.
Condiţiile întîlnite în drumu-mi concret de azi, inclusiv încrederea că aş depăşi unele pasaje devenite cu vîrsta problematice au făcut să renunţ cu mult disconfort la plan (nu-i uşor să te recunoşti slab...).

Aşa că voi sui Valea Bucşoiului în continuare!
Cum ziceam, fusesem la 2000 pe aici (nu şi altădată, la un 1985 suisem comoda muchie dintre Principal şi Vîlcelul de sub Vîrf) şi mă mirasem că nu am întîlnit săritoarea pomenită
în descrierea monografiei Dimtriu-Cristea. Galop de sănătate.
Atunci.

Intervine o situaţie aparte. Aş minţi să spun că-i prima dată în viaţă-mi.
Sentimentul că, deşi ai mai mers prin acele locuri, nu recunoşti terenul (am păţit-o - de-a dreptul ireal - între altele pe cînd căutam să intru cu Mugur I. în urcuş pe Diagonala Caraimanului).
Este ceva neplăcut, care în adînc te face să te îndoieşti de tine, dar îţi oferă totodată
plăcerea de a redescoperi traseul.
Nimic nu am recunoscut pînă în Brîul de sus (în schimb, am identificat pentru prima dată
colţul în mijlocul talvegului pomenit în descrierile altora).

Tensionat, dar şi gustînd plăcerea acceptării acestei stări continui să urc.
Pe undeva am o săritoare. N-am idee dacă e cea pomenită în ghiduri. Dau să o ocolesc pe stînga. Stînca e udă. Pe undeva mă blochez.
Mă cuprinde un sentiment tîmpit. Acela că aş putea cădea iar tumba mi-ar fi fatală. Da, există şi aşa ceva, chit că în scrisele montane comune se trece iute peste aşa ceva. Poate trebuia să las rucsacul jos, dar nu am bănuit lunecuşul prizelor, în contact cu încălţările mele, iar indirect cu nişte încheieturi nu tocmai ieşite din fabrică. Reuşesc să trec.
Gustul mi-i amar însă. Niculae Baticu tratează pe undeva subiectul (el chiar cade, în Creasta Coştila), întrebîndu-se de ce nu se astîmpără, de ce nu se însoară...
Nu astea-mi trec prin cap, în deprimantele momente de deasupra săritorii (se vor prelungi ceasuri bune). Sentimentul prost mi-i că ştiu că nu voi renunţa la aşa drumuri, după cum ulciorul nu are totodată cum să meargă la infinit către apă... E aritmetic.
Astea îmi dau prin cap acolo.

Merg însă înainte.
Ce-i drept, nu am fost atras de varianta mai uşoară care ar fi fost ieşirea pe vreo două brîuri accesibile din zonă, către coama înierbată pe care o ştiam la dreapta/nord de peretele întunecat din dreapta-mi.



Din fericire, alte belele nu am în drum. Pe lîngă frumuseţea locurilor - pentru mie unul
barim! -...

..., dau de semne ale trecerii omului. Care, de data asta, mă reconfortează, mă amuză. O săgeată, urmă a vreunui concurs de orientare turistică.

Stresul mi-l alungă şi resturi precum al unui coş de pîine...

Nu pricep şi pace de unde vine. Teoretic, cel mai apropiat adăpost e la Omul. Cum va fi fost purtat de vînt pînă aici. Dilema, cum am zis, îmi mai risipeşte din emoţiile deplasării solitare prin gangul năpădit din plin de ceaţă.
Reapar zone cu zăpadă. Mă crispez, cu nechef de rimaye proaste, dar descopăr că pot umbla lesne prin lateralul acelor lincşi uriaşi.

Locurile parcurse rămîn, previzibil, sub mine.

Mă apropii de o gîtuitură a talvegului. Aş minţi să spun că vederea ei nu mă tensionează. Ceva din vintre. Nu fug de disconfort şi apare imediat un ceva care îmi răsplăteşte
îndrăzneala. Nările cuprind aerul umed şi rece. Iar ochii se opresc pe nişte gălbenele din zonă, care au ghinionul să trăiască permanent aici, nu ca orăşeanul ce se întoarce seara acasă, la cald şi bine...

Subsemnatul (54 ani), pe acolo-şa.



De unde în prima tinereţe casca îmi era nelipsită (plus pioletul, toată vara), de la o vreme ceva din interiorul meu nu o mai reclamă. Aşa că nu îşi mai are locul în rucsac. Asta îmi zice sufletul, asta fac, nu vin cu raţionalisme cum că ce pericole mă vor păli fără ea... Astăzi însă era posibil să merg cu grupul lui Mugur, ori el impunea participanţilor între altele cască. Am zis să nu dau exemplu prost ori să pară că profit de vreun ascendent asupra organizatorului...
Ea arată cum arată pentru că nu am alta. E cadou de la Mihai mercan, care m-a văzut în tren cu una şi mai prăpădită. Şi mi-a dat, în 1986, pe cea de aici, nouă-nouţă.
Bani pentru una mai bună, chiar de aş voi azi, nu posed, şi sper să nu mă jenez în exces de afirmaţie.
Dar azi am zis s-o pun pe scăfîrlie, mai ales că alternativa, la vreme rece, era gluga, ori asta cam obturează vederea.
Ca un făcut, am dat vreo două capete serioase pe undeva în stînci, iar baba cască m-a apărat din plin!

Bon. Ce mai e pe drum?
Las în aval Poarta, gîtuitura de care pomeneam. Altminteri simpatică, după codul
iubitorului de abrupt.
Repet, data e 31 iulie, iar prezenţa zăpezii e unul din motivele pentru care intrăm vara spre tîrziu în Valea Bucşoiului....

Pe aici dau şi de-o manta.



Iar nu pricep de unde o fi ajuns aici, deşi de data asta-s şanse să o fi smuls-o cuiva vîntul, pe poteca marcată ce atinge vîrful Bucşoiul Mare.
Aici îmi arde de oarece glume şi-mi spun aproape cu voce tare că nu mi-ar prinde deloc să fie şi proprietarul prin zonă, mort de ceva zile ori săptămîni... Nu e.

În preajmă este însă (după o succesiune ceva mai înclinată de praguri pe care nu mai ştiu
cum am trecut -o)...



... o arătare, ghicită vag prin ceaţă.

Inconştientul se alarmează niţel, c-aşa e el, cu reguli proprii. Şi basme citite în copilărie.
În aval tot ceaţă...

Înaintez. Drăcia se dovedeşte a fi Colţul cel din descrieri.
Chiar că-i aiurea, răsărit hodoronc-tronc din talveg!

Emoţii. Bolovanul din dreapta nu pare foarte amic. În stînga, pe gangul puţin adîncit care se face acolo, treptele sînt vizibil ude, cît şi înclinate. Optez pentru acestea din urmă.
Nu-mi amintesc şi pace locul - cine ştie ce subiecte savante oi fi dezbătut ori oi fi ascultat la Mugur în precedenta tură.... Sui gangul, care mai sus se înclină şi pare să sfîrşească într-o mică strungă.

În aval, de acolo:

Din fericire, acolo ieși  în vreo zonă suspendată pe vreun perete (s-au mai văzut cazuri...), ci se poate reveni la dreapta, printr-o strunguliţă nostimă...

... ...în ramura care se dovedeşte a fi de fapt firul principal. Aşa arată el în aval, ascunzînd optic zona abruptă care îl marchează imediat dedesubtul fotografului.

Îmi reiau drumul. Mă întreb cît o mai fi de mers, căci m-a ajuns ceva oboseală. Şi teama că grupul amicilor s-a mişcat mai iute pe Creasta Balaurului/Bucşoiului Mic.
În preajmă, grupuri de gălbenele mă încurajează.



Nu departe, din fericire, pare să mă aştepte o nouă bifurcaţie. Este întradevăr aceea a firelor finale, unde se află şi Brîul de Sus (de la Cunună) pe care urmează să ies.
Pînă acolo, o limbă de zăpadă îmi pune probleme. În suiş o mai depăşesc eu cum o depăşesc, dar - fiind nevoit ulterior să revin - îmi va mobiliza ceva grijă a mişcărilor.

Deşi e ceaţă din plin şi aici, identific cu certitudine brîul căutat. Zic să mă duc iute spre Balaur, să stabilesc un contact sonor cu fraţii. Drumul e ceva mai lung decît reţinusem, or aşa o fi pe umezeală, ceaţă şi solitarism...
Depăşesc două pîlnii, pe care le bănui ca aparţinînd Furcilor din aval. Pe aici sînt unul.două puncte destul de delicate... Apoi ies pe o muchie.



Bănui a fi în Creastă, aşa că las rucsacul jos. În direcţie opusă celei pe unde am venit, se aude deplasarea unui om. Un tip, pe care ceaţa mă va împiedica să-l şi văd. Schimbăm două vorbe, după care el suie mai departe. Îl bănui pe drum greşit, în afara crestei, dar o ridicare de pîclă mă lămureşte că eu greşeam: mă aflam de fapt pe o muchie între Furci
şi un afluent al Vîlcelului Grohotişului ce suie paralel cu creasta.

Mă duc prin urmare la Adevărata Muchie. Hău-hău! Nu răspunde nimeni. Să fi trecut Mugur şi ai săi? Instinctul îmi spune că nu. Dar de ce or fi aşa jos? Nu mă lămuresc.
Şi şed. Ca să nu pierd de tot timpul, iau masa.
Ceaţa ridicată spre sud îmi permite o vedere spre Morar, unde îmi fac o părere asupra
Morarului cel ştiut...

...dar mai ales asupra neştiutelor acestui munte din dreptul meu, dincolo de valea omonimă.

Socoteli, ce corespondent o avea brîu’ de se vede, respectiv p-acolos-o putea merge oare ?.

Dinspre amici, linişte.
Mă cuprinde prin urmare recea bănuială că au trecut.
Ia să mă reped pe brîu pînă dincolo de Valea Bucşoiului, mai exact pînă în vecina Vale
Bucşoaia - pe unde Mugur voia să-şi ducă oamenii.

O iau deci pe unde am venit. Nu mai fac poze în Valea Bucşoiului - firul principal, şi pentru că acolo ceaţa e în continuare suverană. Apoi mă mişc ceva mai grijat, parcă nu găsesc iute brîul, parcă ăsta e mai incomod decît ştiam...
Cît şi o mare oftică de ceaţă, ca unul care ştiu cum se văd lucrurile la vreme bună (de pildă într-o tură cu Carmen Dumitru pe aici)...

Traversez Vîlcelul de sub Vîrf, dar apoi mai vin două braţe cam abrupte, de care
uitasem... 

... iar trecerea brîului comme ca:

În aval, destul de bîldîbîc, de pantă.
Mă confortez pe aici cu iarba verde, nu de acasă dar superbă fie şi în ploaie:

Ca un sorbitor de frumos (a se citi fugător de angoasă prin plăceri...) ce mă aflu, admir şi pozeze o grotă dulcică, apoi apropierea de o creastă pe care o cred cea vizată.

După trecerea unui alt treilea fir la nord de Vîlcelul de sub Vîrf (care pare independent, un
ţiitor de V. Bucşoiului - nou motiv de griji cartografice) ies în pîlnia Bucşoaiei. Hău-hău!, dar nimic răspuns. De fapt, din muchia Bucşoaiei am auzit voci spre Balaur şi de data asta instinctul îmi spune că-s ai lui Mugur, chit că mare lucru nu se poate comunica (nici M.I. nu e omul să hăulească, nu se cade...).
Cum nu-l ştiam să aibă în plan brîul meu, cel de la Cunună, socot că va sui la vîrful mare al Bucşoiului, şi abia apoi va coborî spre mine. 20 de minute ? 30? Aşa socot.

Cum e răcoare, spun că-mi încropesc un ceva cît să nu mă ia frigul. Mă duc în al doilea fir al Bucşoaiei, care e niţel mai accentuat decăt fîrtatele lui. Aici îmi pun hainele groase (cămaşa...), cordelina sub fund şi deasupra folia de plastic.
Şi stau.

Mă amuz aici că dumnealui bolovănelul, după ce că e de cînd hăul aici, o să şi mai fie încă mult timp după ce eu mă voi fi prăpădit, de moarte bună chiar. Eventual o va duce vreo avalanşă 50 de metri la vale, iar peste o sută de ani o alta tot pe atît).
Holbat cu zecile de secunde la floricelele ce-mi ţin companie, observînd ce plăcere se poate naşte observînd cele mai mici amănunte. Chestia asta am observat-o prima dată
într-o grotă din Spumoasă, cîndva, apucîndu-mă din senin să casc gura şi atît la peretele altminteri lins, şlefuit al unei mici-mici săritori. Orice fleac era nemaipomenit sufletului.

 Încerc să simt din plin locul, cu ale sale. De obicei ne grăbim în atari situaţii să purcedem la mers, ori - dacă e să stăm pe loc - la bîţieli, vorbit cu colegii, dat telefoane etc.

E drept că eu nu am nici amici nici telefon, pe ultimul uitîndu -l la maşină, la Gura Diham. De-aia nu am putut afla unde e grupul confraţilor şi stau de sperii cu răcnetele caprele zonei!
Admir firicele de iarbă. Stînca din preajmă.

După ce mai lansez eu nişte ţignale, fără răspuns, îmi spun că-i posibil ca amicii să coboare în răstimp spre maşină, să ajungă la maşină şi să se ivească o mare problemă, mai ales că nu am telefonul la mine. Aşa că abandonez originala contemplare şi pornesc spre vale.

Apare o nouă problemă. Coborîrea pe Bucşoaia nu e simplă, mai ales pe ceaţă. Mai ales pentru că mi se pare a fi presat de timp, nu îmi vine deloc să sui la vîrful muntelui şi să urmez poteca marcată prin Prepeleac. Un drăcuşor din aceeaşi categorie a celui care mă făcea să suport-şi-să-mă-simt-bine în Valea Bucşoiului îmi dă ghes către acest nemarcat simplu.
Mai coborîsem pe aici dar niciodată pe pîclă (nici noaptea...). Iar ziua, datorită unei memorii dovedite atunci scurte, am continuat să cobor inclusiv partea abruptă a văii, căci Bucşoaia doar o jumătate a parcursului e pîinea/ pîlnia lui Dumnezeu. Apoi e abrupt destul de serios, care la vremea cu pricina m-a uşurat de vreo două rapeluri.
Ulterior, am ieşit la timp către stînga, într-un afluent al Văii Rele, pe care se merge relativ comod pînă într-o şa, pe unde revii în Bucşoaia, mai exact într-un fir extrem nordic al acesteia.
Pe ceaţă, lucrurile nu-s simple - inclusiv pentru cei cu destulă ştiinţă a locurilor. Pentru că pîcla cea albă transformă mult-mult locurile.

Pînă una-alta, am încercat să mă bucur de zonă. Am tras mult spre stînga, în dorinţa de a fi aproape de muchia ce separă de Rea. După o perioadăd e dulce lălăială am atins-o, dincolo fiind o zonă stîncoasă abruptă. Nu îmi dădeam seama la ce altitudine eram - teama de a nu coborî prea mult, către vîjul porţiunii abrupte a Bucşoaiei, fiind mare. După o vreme am dat de stîncile de mai jos, parte a unui brîu aparent de piatră - zic aparent căci astfel pare de la distanţă deschelitura în iarbă produsă de un guler de stîncă. Acest brîu, orizontal, împreună cu talvegul. Bucşoaiei au născut în carnetul alpin al lui Radu Ţiţeica toponimicul Coasta cu cruce a Bucşoiului...

După ce mă conving că e vorba cu adevărat de acel brîu, rezolv pe moment - ştiind altitudinea - angoasa unei intrări neprevăzute în zona nedorită a Bucşoaiei inferioare. Aici însă creasta dinspre Valea Rea pare să mă împingă cam unde nu am chef, către talvegul Bucşoaiei. Valsez cumva, în minte amestecîndu-se ce ştiam asupra locurtilor cu oarece derută generată de ceaţă.
Încet-încet pierd din altitudine. Revin spre stînga cît pot.

Apariţia jnepenilor îmi raportează şi ea despre altitudine. Bineînţeles nu scade angoasa - din fericire suportabilă. Mai dau spre creasta din stînga, firul Relei căutat de mine nefiind de cînd lumea (ca altitudine), ci născîndu-se destul de departe de creasta nord-estică. Un dubiu inconştient mă opreşte să identific cu siguranţă firul pe care îl văd la un moment dat
- prin nelipsitele neguri - drept al meu.

Aduce el cu ce ştiam, dar nu bag mîna în foc. Iar acea nesiguranţă, generată de teamă, persistă.
După o vreme mă conving că nu poate fi alt fir, dar acum este problema cînd să ies spre stînga, către şaua căutată. O teamă nouă îşi face loc, aceea să nu depăşesc în coborîre locul în chestiune.
Teama cu pricina fiind inconştientă, dar raţiunea nu poate lupta cu ea cît îi lipsesc
reperele vizuale.
Punînd răul înainte, socotesc că de pe undeva s-o putea face rapel în partea inferioară a vîlcelului, deşi săritoarea de la confluenţa cu principalul Văii Rele nu se dă deloc făcut din imaginaţie.
Nu am la mine pitoane, doar cordelina. Iar anterior am avut experienţa pe Seacă, la săritoarea mare din canion, cu morala: deasupra unei săritori nasoale fiind, pot apărea probleme, chiar dacă sfoara ţine şi se lasă recuperată...


Ca urmare trec acum pe această faţă a vîlcelului către stînga. Undeva am sentimentul că se află o strunguliţă, precum cea căutată. Ceaţă din plin. Ca un făcut, buza şeuţei e burduşită cu jnepeni, ceea ce mă împiedică să văd ce e dedesubtul lor. Mă bag între ei, locul se face aproape vertical. Asud, dar mă lămuresc după o vreme că prea e abrupt în jos ca să fie ce caut eu. Ulterior voi încropi din amintire ideea că acolo e obîrşia unui
frate ale firului pe care îl caut eu, spre Bucşoaia de jos.
Nu aş spune că moralul mi-i intact, dar totuşi revin şi cobor calm faţa înclinată cu vegetaţie a vîlcelului ales.

În fine, la un moment dat răsare în ceaţă un colţ, care nu poate fi decît cel dorit. Are toate caracteristicile, inclusiv poziţia, altitudinea.

Liniştit, purced să sorb - asta e, am şi io o dambla! - natura din juru-mi. Lacom, poate, aş vrea s-o iau pe calea pozelor acasă, dar aparatul de profil parcă te ajută să te şi concentrezi un pic mai mult asupra subiectului, să nu regreţi ulterior că ai trecut nesimţitor
şi ca acceleratul prin locuri minunate...

Grijile rămîn însă griji...
O nouă verificare confirmă că mă aflu la strunga căutată. 

Colţul a fost numit total aiurea de Mihai Haret, din auzite, drept Colţul Strîmb, asta şi pentru că respectivul va fi intuind că denumirile şocante prind mai bine...

Şi vîlcelul care se face sub acea strungă, în bazinul Bucşoaiei, este cel bun, îl recunosc după bolovanul din preajma obîrşiei lui.

Firul în chestiune parcă e mai frumos, mai plăcut acum pe vreme de vară închisă... Şi e normal, căci mintea nu se răsfiră spre alte direcţii, iar culorile locurilor nu sînt concurate de strălucirea soarelui liber...

Se poate coborî scoaca la vale, dar aleg drept mai comod un hăţaş care se face pe
stînga. Întrucît primul urs serios pe aici l-am întîlnit, fac suficient zgomot (dar nu mîrlăneşte) cît să nu repet întîlnirea neaşteptată pentru ambii de altădată...

Deja, de acolo lucrurile -s comode, nu-s departe (10 minute ?) de poteca Take Ionescu. Mă
angajez finalmente pe aceasta din urmă şi ajung din urmă un grup de fete.



Una dintre ele mă ajută cu un apel telefonic, în urma căruia aflu că grupul prietenilor este
în urmă, au coborît din cauza ceţei pe Deubel Weg, pe la Prepeleac. După un ochi spre locuri dragi (şi destul de fioroase, s-o spun...) din Bucegi...



...îmi permit o pauză, la Poiana Izvoarelor.

Plăcută sarcină, de acum încolo am a o lălăi pe drum, cît să recupereze cei din urmă din distanţă. Nu stau mult la schimbat de ciorapi (oarece jenă la genunchi, de la efort, nu pot schimba...) la Gura Diham pînă apar...

Apoi Mugur își pornește Honda spre București