Pe valuri: [MEMORII] Albișoara Strungii, 1993

Intro

Clubul Alpin Român a atras, cam de prin 1991, şi tineri amatori de abrupt. Îi întîlneam la şedinţele bilunare. Se descurcau ei şi fără sfaturile unuia ca mine, dar experienţa mea le prindea bine. Am avut cu tinerii epocii din CAR şi o experienţă nefericită, care mă doare şi azi. Un băiat pe nume Cătălin a acceptat să mă însoţească la o coborîre pe Albişoara Crucii. Am apăsat însă prea tare pe accelerator, nu ca viteză (deşi nu a lipsit un handicap la aşa ceva, în favoarea mea - aveam 34 de ani atunci), dar întru coclauri pe unde l-am băgat pe bietul băiat. Dăi, sări în Cantuniari, apoi n-am vrut să cobor clasica (şi cu pitoane clare) Gemene, ci am suit la Brîul Hornurilor, pentru a coborî destul de aiurea pe valea omonimă. Nu mai spun că aceasta, fiind iulie, ne-a scos într-o banchiză unde Cătălin a luat-o finalmente la vale, noroc că ea sfîrşea nu departe într-un dîmb rezonabil.

Da, am acea tură pe suflet şi azi, chit că junele a ajuns teafăr - dar e clar că i se reduseseră cantitativ ficaţii, respectiv nu-şi aduce aminte cu plăcere de tură şi de tovarăş. De fapt, nici nu a mai apărut la Club. Este o gafă ce-mi strică CV-ul, poate printre întîmplări cînd am greşit vădit. Altădată, la o chestie pe care un tenace Gherman mi-a imputat-o ani la rînd (iar un Baticu apleca interesat urechea, fiind în clinci cu mine), a fost că l-am lăsat pe munte. Or acolo eu am propus, fie şi după ce vorbisem de Spumoasa inferioară, o nouă rută, fie şi niţel exploratorie (tot speram la ceva din creasta Zangurului spre est), la care amicul a zis că nu merge. Or, după opinia mea, în momentul în care ai iniţiative - atunci pierzi şi protecţia liderului turei. Poveşti d-alea că trebuie pentru ca să fii cu grijă pînă la urmă cu unul care nu te ascultă, astea las pe alţii a cădea laţi. Gherman s-a dus în Spumoasă şi, băiat deştept, a uitat de ideea variantelor de ocol pe stînga, mergînd chitit pînă deasupra Marii săritori. Chestia l-a costat o noapte pe acolo, după care s-a uitat ani la rînd urît la mine.

Bon, revin.
Un grup cuprindea pe Cristi şi pe George drept animatori, cu amici de-ai lor. După ce umblasem pe faţa sudică superioară a Caraimanului, am dat de ei la Portiţa. Veneau parcă din Seacă. Le-am propus o ieşire pe brîu la creasta Picăturii. OK!

S-a mers bine, chit că la rapeluri pe Albişoara Gemenelor s-a pierdut ceva timp. Mi-l amintesc pe Georgică (precum Cristi, cu părul mare, strîns coadă, potrivit modei vremii), cu indiscutabilă vînă de căţărător, care trecea fluierînd pe Brîu - la nord de Spălătură - pasaje pe care eu, ăla experimentatul (sau poate tocmai de aceea?) le evitam.
S-a întîmplat să nu purcedem imediat la alte ture, ci abia peste doi ani, în 1993. Cristi, cu care am rezonat ceva mai bine (nu pînă la a-i reţine peste decenii numele de familie - parcă Șerban) se procopsise între timp cu porecla Trasherul, de la stilul de muzică preferat. Am mers pe Brîul Aerian, pe Vîlcelul Ghinţurii şi Ace, iar în vară pe Ţapului şi Creasta Mălinului, pentru a menţiona doar cîteva drumuri. În toamnă, nu mai ştiu care fu cu ideea de sui Albişoara Strungii, poate chiar eu, pălit în ultima vreme de ideea că nu mă mai pot descurca pe acolo.
A mai venit şi Bebe Moldoveanu, cu care suisem de curînd prin Caraiman, ba îl şi declarasem secund al meu la turele de iniţiere pe văi ale CAR, de care anunţasem prin presă a se desfăşura în 1993-94.

La vremea aceea apăruseră în Club şi alţi tineri, fără mari pretenții, dar băieţi de gaşcă, precum Ciprian Teodorescu şi Bogdan Pascal, precum şi alţii, dintre care mentorul nostru Vlad Petruşca a luat la taberele CAR din Piatra Craiului, în 1993 şi 1994.

Apropo de subzistenţa în patima muntelui, am observat - deşi e la mintea cocoşului - că ataşaţi rămîn cam ăia fără mare rost pe lume, cum aş fi eu, dar şi unul dintre cei citaţi mai sus. Cei cu scaun la cap se lasă, fabrică burtă proprie, fac poate avere (uneori şi iritări pe măsură), apare inevitabila chelie... Şi nu-i mai recunoşti pe stradă. Pe cînd ochii unui Ciprian T. sînt poate mai sfredelitori - în sensul interesului faţă de împrejurime - decît la juneţe.

În privinţa RT la cald, vezi final post

Me mi-i tare dragă valea asta, care nu are poate frumuseţe, dar posedă din plin mister şi duritate. Mai că i-aş spune Nicu Bălan (cabanierul cel dur de la Garofiţa Pietrei Craiului) al Albişoarelor!
În imaginea de deasupra sîntem abia intraţi în ea, după o traversare care continuă legătura Verdeaţă-Albişoara Turnului. La finalul acestei veniri, e parcă un ceva mai pămîntos, care pretinde atenţie în deplasare, başca un coborîş neprevăzut.
În vale, pereţi cît... munţii în jur. Şi întuneric, oricît ar bate soarele.

Închipuiţi-vă că în acea zi de octombrie nu a fost - iniţial cel puţin - soare. M -aş fi simţit în disconfort, dacă nu aş fi avut alături nişte monumente umane de energie şi optimism. Pe ultimul mi l-au insuflat şi mie, voi arăta în ce feluri.

Ne îndreptăm spre prima săritoare, care e şi cea mai fioroasă din acest traseu. Cum am zis dar e cazul s-o repet, pereţii văii cad realmente în capul îndrăzneţului ajuns aici.

Cu ochii la marea săritoare, nici nu mai iei în seamă, ca dificultate dar şi estetică, grota ce o precede...

Pînă în 1993, nu suisem direct Săritoarea Mare. Întîi mă speriase inclusiv prin umezeala lunii iulie, apoi am ocolit-o (ce -i drept, uneori şi tentativa asta a scos în altă parte, cum a fost în 85, cînd scocul lateral - îl ştiam din 83 - nu s-amaia propiat cum doream de AS, ci a suit la coama AS-A Turnuri).
La un moment dat, trăgînd învăţămintele de rigoare, am umblat în ocol la fix, nimerind nişte lăstari deasupra văii şi în amonte de Săritoare, de unde trei inşi am făcut în 86 rapel. De acolo ne -am descurcat, căci în acelaşi an eram totuşi la apogeul putirinţelor mele în căţărătură...

Cu gaşca lui Cristi, pregăteam asigurarea pentru care s-ar fi oferit cap, cînd unul dintre ei a opinat că nu e cine ştie ce - de unde am privit -o şi eu mai puţin speriat. Ba chiar m -am angajat primul, favorizat de roca uscată. Şi vin prizele la mare fix, chit că pe teren vertical, recte horn! Singura oarece laşitate este că nu am mers, la apariţia unei ferestre, prin exteriorul acesteia, ci prin interior.

Tipul cu marea coadă din prim plan (al imagini de mai sus) e Gabi. Nu am avut mari amiciţii, era o chestie instinctivă, dar îşi făcea treaba bine şi emitea în jur vitalitatea şi optimismul de care pomeneam. Pentru un lesne depresiv, nu spun care, nu era de colea!:..

E o vale pe care nu -ţi prea arde de poze, mai ales la primele ajungeri , dar am insistat să trag cadre. Aici am depăşit Săritoarea, după care vine una deloc simplă. Unde eu cel puţin mă trag pompiereşte de coarda aruncată pe -o ferestră. Chiar şi aşa operaţiile mele inghinale nu.s încîntate în pasaj...

Ambele săritori necesită un singur rapel la coborîre, mai exact pornit în prima observi că imediat mai jos e Sinistra (de sus cam aşa apare, inclusiv pentru pereţii ce ating aici apropierea minimă), în care arunci iute coarda, să scapi naibii odată de tensiune! (e a 12 -a coborîre în coardă, cum vii din Marele V)... Eu cel puţin, presat de amintitul sentiment, merg ca acceleratul, nici nu mai stau să casc ochii la nişte japiţe de pitoane plantate de alţii în hornul Săritorii Mari.

Mai jos, Peste aceeaşi a Doua Săritoare, recuperînd rucsacii, ca unul mai iute la mînă (experienţa...) la sportul acesta.
În oarece context, al doritei eficienţe în mişcări a grupului, socotisem nişte ore bune de escaladă - nu de alta, dar în 1986 marcasem aici NOUĂ ore. De data asta, s-a mers şnur, şi parcă în vreo patru ore am fost sus, în Marele V.

Urmează o porţiune incredibil de domoală, dar cu un parapet imens mai ales pe stînga. Echipamentul meu trădează încă o dată un tip ce nu reuşea şi pace să-şi dreagă imaginea. Nici nu ploua cu ţoale de firmă pe atunci - este drept că nici azi nu mi-aş permite să cumpăr - căci aşa-s gurile mari,dar ineficiente în ale muncii!

Bebe (Moldoveanu, mai jos) a fost un pic mai crispat, deşi anterior, în turele cu mine, mersese remarcabil, preluînd chiar în destule cazuri capul de coardă - de pildă în Hornurile Văii Seci ori în Creasta Coştilei. Fiind un Geamăn clasic, se explică... Avea pe atunci 20 de ani, mi se pare că era mezinul, chit că nu făcea nimeni trimitere la asta.

Că veni vorba, acum realizez că adresarea între dezinvolţi precum Cristi, Gabi şi ai lor nu a fost niciodată mitocănească - se întîmplă la alte case! -, chestie care a înlesnit cimentarea colaborării noastre.

Avansăm. Valea are caracteristica inversă celei marcînd coborîşul, mai exact se deschide într-una, pînă la Marele V, precedat de feţe înirbate (acolo, nu la zona din poza asta!) ce par adevărate pajişti, după deşertul din aval...

Înclinaţia văii este uluitoare, pentru văiardul comun cel puţin...

Altă săritoare, nu mai ştiu care.

Asta e săritoarea cu pom, care avea un trunchi la buza superioară în 1986, îl are şi la 2011, după cum am văzut în pozele cuiva.

Cred că (în imagine dedesubt) e a doua săritoare ca dificultate. O chestie largă, peste spălăturica de acolo intrînd într-o fisură destul de îngustă (vorba lui Vlad Petruşca: "N-ai idee ce grad serios ar avea aşa ceva în perete!"). I -am dat lui Cristi cîteva detalii ce şi cum să facă. A bătut un piton - care apoi parcă nu s-a mai vrut scos, dacă nu încurc eu borcanele cu tura-mi din 1986..

Uite cuiul cu pricina. Bebe a venit ultimul, dar nefiind din clubul nostru, al vanitoşilor, nu fu afectat.

Pe aici este şi Locul lui Comănescu, aşa îmi vine ACUM să-l numesc... Mai exact, în dreptul unei săritori foarte dificile se află o mică -mică poieniţă în stînga, continuată pe acel flanc de o faţă care te scoate lejer deasupra obstacolului. Chestia şi mai tare este că, la prima coborîre a văii, în 1935, pe Nicu Comănescu l-a apucat la un moment dat grija că nu va putea coborî Săritoarea Mare (ochită anterior de pe flancul optic aferent al Coştilei). Pasămite nu i-ar fi ajuns coarda, deşi, ce-i drept, nu avea contract cu nimeni că locurile din aval nu vor fi suficient de neprevăzute încît să-şi epuizeze provizia de cuie.
Aşa că, la acest nivel, a ochit în dreptul Poieniţei un scoc pe unde a încercat să iasă la creasta de pe acea parte, despărţind de Albişoara Turnului. Despre aceasta din urmă avea ceva detalii - nu ştiu dacă o călcase, dar fusese camaradul din CAR, Dimitriu, plus că se va fi văzut onorabil de la Verdeaţă.
Din creastă, s-a putut coborî în albişoara vecină şi atinge finalmente Valea Albă.

Mai jos cred că-i locul unde valea bifurcă. Maiexact ceea ce pare ferm, talvegul continuă pe stînga, în vreme ce se deface în spălătură şi în dreapta un frate stîncos.
Aici, în firul unde sîntem pozaţi, este iniţial un ceva nu tocmai simplu, dar apoi se înmoaie lucrurile. Rău este însă că firul sucombă curînd, aşa că traversezi la dreapta în Frate, stil întîlnit altminteri de mai multe ori în abruptul Bucegilor.
Obîrşia Scocului retezat este însă faină, cu nişte iarbă verde (vara!), sub streaşina care îl ucide.

Malurile se tot deschid. Lumina sporeşte şi ea. Obîrşia se apropie. Poate fi ceva mai frumos? Nici locul nu e urîţel, dimpotrivă. Un Vlad Seabru pupa aici cîndva o stîncă, de încîntare.

În fuleu spre Marele V. Nici gînd de probleme prin săritorile mici din zonă, probabil datorită antrenamentului

Cum aveam proiect amplu, ca unii veniţi cu trenul de 2 noaptea, din Marele V am purces imediat pe Vîrful Strungii Mari. Echipa a mers şi aici bine. De fapt, singurul loc unde vor ezitări (spre încîntarea celui alergat anterior de juni) a fost pe nişte feţe oarecari a Vîlcelului Izvorului - numit de mine aşa şi de alţii Grohotişul Înflorit, de sub Portiţa.

Se văd tare şarmant platformele de coborîre vestică din Picătura. Traseil nostru are însă - în ciuda perspectivei - prize de nădejde.

Aparatul, din acelaşi unghi, simte nevoia să salute mai mult flancul Picăturii dinspre Valea Seacă - a cărei unduire în zona de pădure se observă bine.

Pe Vîrful Strungii. Ceaţa sau ce-o fi fost (cine a apucat să se uite spre cer? ? ) s-a risipit.

Da, nu poze de calitate prea grozavă, dimpotrivă. Deşi mi-aş dori să existe aşa jafuri înfăţişînd, să spunem, tura grupului Geresh pe Vîlcelul Policandrului (ori fi fost, dar cine ştie în ce pod s-or fi pierdut, cu un montaniard ajuns moş şi fără cheful de altădată...)

Colegii o lălăie un pic la rapelul din Vîrful Strungii, motiv pentru care subsemnatul a suit înainte pe Faţa Înaltă, sectorul central, pînă sub fisura de acolo. Acolo a şezut la masă parcă

Pasajul imediat următor, singurul dificil şi de o LC, va fi suit de către Cristi.

Deasupra amintitului pasaj. Ne apropiem de Prispa Hornurilor, şi implicit de cele trei spintecături, de Tunelul lor, dar şi de Brîul Hornurilopr, ce leagă de minunata zonă vecină, a Albişoarei Gemenelor.

Vedeţi de ce oripilez pe -ăi d epun întrebarea: "Da de ce nu umbli, domne, şi prin alte locuri, prin alţi munţi decît abruptul Bucegilor? " Păi la astea mă simt uluitor, iar alte locuri care să mă facă a mă simţi aşa, exceptînd Piatra Craiului cea depărtată geografic bucureştenilor leneşi, nu am idee.

După suişul echipei pe Faţa înaltă.

Purcedem iute spre Tunel, pe brîul acestuia. Aici, eu înainte de a părăsi Hornul III şi a mă angaja propriu zis pe brîu.

După depăşirea celor două puncte mai incomode dintre Hornurile II şi III.

În sens invers, eu fiind în preajma Hornului I şi implicit a Tunelului. Cristi, în prim plan, apoi Gabi şi Bebe.