„Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!”
Mi-e imposibil, la așa vorbe mari, să uit niște amănunte.
Cam nimeni dintre cei morți între războaie nu a ținut să fie erou, Iar în tranșee nu medita nimeni la patrie și toate cele care li s-au pus în cîrcă ulterior. Asta, și pentru că colo-s pastile ale altora, iar dacă prin absurd îți ardea a te gîndi la ele, pericolul iminent al morții le va fi risipit imediat.
Gîndul acolo, cînd izbutea a se infiripa, îmi pare să fi fost mai degrabă: „Mă omoară ăia, ori ai mei” (și cînd nu ai în vedere neapărat Curtea Marțială a conaționalilor, ci mașinăria - cuprinzînd inclusiv camarazii) în care nu puteai da înapoi).
Pot înțelege, dacă depun efort, ce e în mintea urmașilor ce vine cu pastilelor de mai sus.
Dar tot mi se pare o mare neeleganță, față de amintiții oameni ai tranșeelor / cimitirelor de campanie / șanțurilor pe unde umblă cîinii înfometați.
În paralel, unii dintre lansatorii de vorbe gen „Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!” nu meditează cum o vor fi dus văduvele și urmașili eroilor. Sau dacă lor le-au ținut de cald formulele mărețe.
PS
Situația de mai sus îmi trimite deseori mintea la un pasaj din pelicula „Matrix”. Unde cei răposați în bucătăria lumii reale (cea stăpînită de roboți) erau lichefiați și oferiți drept utilă hrană celor în viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu