vineri, 24 ianuarie 2020

UMAN. Bețiil senzoriale

Parcă la Teodor Mazilu („Ipocrizia disperării”, cap. Despre echilibru) am citit despre beții senzoriale.

Spunea mai exact așa:
Trăind adesea numai prin senzaţii, conştiinţa se întunecă, şi atunci, disperaţi, rugăm raţiunea să ne scoată din impas. Noi dăm raţiunii un rol ingrat, acela de a ne scoate din încurcătură, transformăm raţiunea în ciorba de burtă a beţiilor noastre senzoriale”

Eram tentat să pun acea etichetă (de beție senzoarială), pe o stare interioară, dar am realizat că - dincolo de plasticul ei - este insuficient nuanțată.

Adică bețiile respective pot fi de două feluri (a doua categorie, mai greu de atins...).
.
Sînt bețiile menite să ascundă disconfortul existențial / angoasele curente.

Acolo, pot contribui senzațiile (anume alese), dar și rațiunea.

Urmare a unui așa întreg, tooot astupi acele inconvenabile, dar la un moment dat nu mai ține...
(ori nu se mai face, dacă nu ții a plăti dobîndă excesivă...)

Ce face omul în așa cazuri nu se prea mai spune. Prea e nasol momentul.

Un mod de a drege lucrurile, pînă treaba nu e prea groasă, este a rezona cu neplăcutele adunate în adînc.
O cale este aceea a muzicii, pe care decizi să o asculți la un moment.

Îmi făcusem acum vreo zece ani un folder cu piese pentru suflet.

Am dat azi să aleg dintre ele vreunele, pentru dres, însă nu prea găseam ce voiam. Cele de acolo erau prea tonice. Iar eu eram un (temporar) depresiv netonic. 

Cu greu am adunat vreo două, care m-au trimis cu mintea la alte surate.


Prima a fost Storia d'amore, a lui Adriano Celentano.
(să fiu iertat dacă bucățile pomenite mai jos sînt de tare multișor).


https://youtu.be/O95ThyEksuc?t=29

Apoi a trecut examenul „The show must go on”, al grupului Queen.
Care a tras de mînă surata ”Innuendo”.

Li s-a alăturat și J'aime, al lui Salvatore Adamo.

PS
Nițeluș la chestiune, nu-s deloc amatorul clipurilor muzicale.

Care (găsesc eu) încurcă teribil mesajul inițial al piesei.

Răutăcios nițel poate, clipurile țin de bețiile senzoriale pomenite mai sus.

Întrebați dacă în tinerețea mea nu căscam gura la videoclipuri? Nu. Pentru că nu erau. Iar cînd au apărut, tot nu m-au convins.
Cu pisa inițială pot rezona. Cu videoclipul nu.

Că ultimul o fi valoros pe felia lui, vizuală, e altă poveste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu