Cartofi fierbinți

I

Gesturi puține și fixe...
Mai exact, tooot purec la memoriile-mi montane.
.
Cu acest prilej, mă lovesc de un cartof fierbinte, pe care nu am avut curaj să abordez acum un an, cînd am așternut materialul în cauză 'pe hîrtie'.
.

Mda...

Lucrurile inavuabile.
De ne-spus. Altora, iar de-aici aproape automat, nici măcar nouă înșine (căci acționează vorba unui mai-mare al nostru, de altădată: „Nici să nu te gîndești!!”).
.
Mă strădui să trec în amintitele memorii și inavuabile.

Nu e o treabă ușoară, căci - repet metafora - nu poți ține în mînă acel cartof fierbinte.
Căci frige/arde.
.
Nici gînd să poți face din el o 'hrană' / o afirmație.

Te sperii înainte de toate tu, din mintea căruia ieșit-a acel cartof...
.


Hm..

Pînă la urmă, de teama celorlalți (care pot reacționa fizic, cu bățul, ori abandonîndu-ne sentimental), ne facem paznicii sensibilităților lor, al interdicțiile de care ei înșiși au avut parte, de la viață...
.


II

(cele de mai jos nu au ajuns pe Facebook, precum precedentele, fiind idei-de-amănunt.

Iar de aici se pune problema pentru cine este ăst blog.

Păi, pentru vreunul/doi-trei care vor judeca asemănător subsemnatului, în viitoarea sută de ani.

Este totodată o iluzie - că va fi interesat măcar peste o sută de ani careva,  de așa rînduri -, care m-ajută să-mi petrec onorabil respirările sub soare...)

SCURTĂ INTRODUCERE, nu?

Cartoful constă în cearta ce am avut-o cîndva cu un confrate montaniard.

O să ziceți aici că „Hăhăăă, păi matale ai avut sumedenie de certuri, cu confrați sau ba!”. Așa e, dar cu persoana respectivă fu ceva special.
Nostimada face ca și el (căci fu un el) să fi simțit asemănător.

Mai exact, într-o primă fază ne părurăm unul altuia un tip nemaipomenit, numai bun pentru ocupația noastre de căpătîi, și anume mersul prin abruptul Bucegilor.
Iar mai în adînc fiind simpaticele dorințe infantile de altădată, legate de un matur sau măcar de un prieten-copil de maximă calitate.
.
Dar de la acest stadiu interveniră (în cazul dumnealui) experiențele nefericite din trecut. Căci iluziile nu pot avea decît așa urmări, cu toții noi fiind oameni... Adică fiare măcar într-o proporție însemnată, și oricum ocupați de propria persoană, nu de a aceluia care se uită la noi ca la Mesia.
.
Mai exact, vreun gest al subsemnatului veni, nu neapărat dureros în sine, dar exact pe vechea rană. Iar durerea fiind aceea de altădată.
.

Lucrurile astea se întîmplau unei persoane masculine impunătoare în sine. Și capabile să se protejeze perfect la maturitate, în traiul diurn. Dar în sinea cui experiențele de altădată erau totuși proaspete.
.

După ce l-am purecat pe amic (altminteri, gură-mare carele mă aflu mai poate detalia...), e rîndul subsemnatului, la microscop sau măcar lupă....

III 

LA FINAL.

O idee trage pe alta.

Idem vreo refulată.

Mai exact aduce de urechi, la ușa către conștient, un alt / un viitor cartof fierbinte.

Legat de asta:

„E foarte urît, să spui ceea ce spui!”

”De ce e urît!”

„Ăăăăă... Așa trebuie să faci, cum îți zic eu!... Și lasă-mă naibii cu ideile tale! O să ajungi rău!”

...Cele de mai sus preced alte inavuabile, care după un timp se vor răci.