FELII DE ISTORIE, montană și din preajmă...

 

Pe fila-i de Facebook, Octavian Bortoș trage cuvenitele perieri (spre oameni care i-ar fi utili)... 

„Escalada de iarnă a Fisurii Albastre: «Această dorință a încolțit în mintea mea după ce citisem și recitisem cu emoție reportajul lui Iosif Gheție, intitulat 'Fisura Albastră – o escaladă de iarnă', publicat în Almanahul turistic 1973 (pag. 122). În doar două pagini, acesta relatează prima repetare a premierei de iarnă a celebrului traseu din Peretele Văii Albe, pe care a efectuat-o în 28-29 ianuarie 1971, în calitate de maestru al sportului, împreună cu tânărul și vigurosul său coechipier Cezar Manea. La rândul lor, aceștia au fost motivați de înfăptuirea premierei de iarnă a Fisurii Albastre, performanță realizată de alpiniștii Robert Domneșteanu și Igor Popovici, cu opt ani și ceva mai devreme, în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963.

O perlă atât de rară în lumea alpinismului românesc invita de multă vreme la repetarea sa, căci, – după știința noastră și informațiile vremii –, din ianuarie 1971 și până la venirea noastră, în decembrie 1982, unsprezece ierni la rând, nimeni nu își revendicase și dovedise măcar vreo tentativă de escaladă hibernală a Fisurii Albastre în ansamblul său. Doar iscusitul alpinist Mihai Pupeza, alături de Ella Turculeț, mai urcase între timp până la jumătatea fisurii, – pe 2 ianuarie 1974 –, părăsind-o apoi prin dreapta, pentru a da curs premierei de iarnă a «variantei moșului»”. Octavian Bortoș. «Preludiu în alb și negru»”.

Și care îmi duc gîndul la sportul similar practicat de Dinu Mititeanu (explicabil, căci i-a fost mentor lui O. Bortoș...).
De pildă aici:

„Tot copil era și Brăduț-Cuxi, când a intrat prima dată în priveliștea Mun­­­telui și când aceasta a pătruns și a rămas în sufletul său, căci pă­rinții lui și unchiul sau Mihai erau pasionați iubitori ai Naturii..” 

... și legat de care comentam („Sus la munte, la izvor”, vol. I):  

„Dincolo de tehnica pe care aș numi-o a altoitului, adică a plasa din senin un nu­me pentru elogiat, am îndoieli că D. Mititeanu aș­terne asemenea rînduri fără a aș­­tep­ta ori a fi primit ceva în compensație.”

Cel în cauză a sărit în sus...: 

„Izvorul resentimentelor lui MO [eu, adică] la adresa lui Cuxi pornește de la Cris­tea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care – la fel cu Cuxi – l-au vorbit doar de bine pe Cristea: Toma Boerescu (naș al lui Cristea), speologul Clujean Mihai Șerban – unchi al lui Cuxi, eu și alții.”

...dar vorbea un pic pe alături (ca unul nu citise cartea, dar plecase urechea, la comentariile amicilor săi care o frunzăriseră). 

Asta, pentru că nu zisesem nimic în sine despre acel unchi Mihai Șerban, doar mă întrebasem ce va fi așteptat Mititeanu de la acea rudă, în schimbul, pardon, limbilor.

 

Cu așa ocazie, fără să vreau, am reținut existența acelei apropiate rude a Șerbanilor (dar fără am pentru ea vreun Dă-te mai încolo...”).

 

 

Răsfoiesc însă zilele acestea un volum de memorii ale lui Ion Rațiu (1917-2000), personalitate a exilului românesc în vremea comunismului, iar în 1990 candidat la primele alegeri prezidențiale libere. 

Rațiu îl pomenește pe acel Mihai Șerban, fără să aibă însă știință de calitatea lui de colaborator al Securității. Și despre care vorbește îngrijitorul seriei de volume, istoricul Stejărel Olaru.

 

 

 

 

Nu țin aici a spînzura pe nimeni, cu informațiile de mai sus. Dar nici nu le pot ignora. Iar în paralel, meditez cum va fi fost viața, modul de gîndire al celor din grupul Șerban, care au făcut pactul cu diavolul. Cît le-a folost de folos asta, în putința lor de a umbla peste hotare.

În paralel, iar în calcul dacă apropiați ai Șerbanilor (nu dau nume) au spus Nu, unul sport ce se practica, în acea lume. Dacă vreun urmaș cercetător va avea intrare la CNSAS, îi propun pentru abordare acest subiect.

 

La chestiune, mi-aș permite să iau în calcul și un caz de gura păcătosului. Cîndva, reproșasem fanilor lui Cuxi Șerban faptul că lăudau tura acestuia pe Matterhorn, în condițiile în care alții, în acel 1982, nu puteau ieși din țară uneori nici prin țările zise socialiste, ce să mai vorbesc de Vest.
La așa părere, Dinu Mititeanu mi-a replicat la un moment dat că am lansat „ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost «omul securității», altfel nu ar fi putut pleca cu soția sa și cu Cuxi în tură prin Europa^” (apoi, confratele clujean s-a lansat într-o prelungă facere din vorbe, asupra putinței familiei Șerban de a călători în Occident)

 

Or, nici gînd să fi zis ceva subsemnatul de Securitate, pe acel subiect (în general îl abordez rar, și cu multe nuanțe)!

Iar de aici bănuiala-mi de azi (raportată la notațiile din volumul Rațiu), că vorbisem de funie în casa spînzuratului...

 

PS
Nu am idee cine a găsit acel titlu, al memoriilor lui I. Rațiu, de „Printre spioni și trădători de țară”.
Legat de ultima formulă, simt că nimeni nu se poate identifica țării, căci poate veni altul care să spună „Țara sînt io!”, și pas de a-l putea contrazice!

PS2
Dinu M. sare în sus, la ipoteza că un apropiat de-al său ar fi fost om al Securității, dar pe vremea aceea lucrurile ședeau exact pe dos. A fi securist ori în relație bună cu Ea era ceva invidiat, respectat, temut de insul comun. 
Poveștile de azi, cînd toată lumea fuge ca dracul de tămîie de-a fi fost asociat cîndva cu Secu, țin de vitejii ce-apar după război...