Să fie.

 La astă imagine, postată de Daniel Andrei Badescu..:

 

  

 

... prietenul Alexandru Popescu zice:

„În cartea sa ”Vraja Bucegilor” (reeditare, editura ”Sport-Turism”, 1979), Nestor Urechia redă un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Petre Gold Haret (nepotul lui Spiru Haret) către fratele său Mihai:
<<Noi ne aflăm pe Sorica, unde suntem sub pământ foarte bine instalați. Am un bordei splendid. Acuma zic și eu că sunt un om norocos, căci mi-a fost dat să fac războiul pe Valea Prahovei, chiar sus pe creasta munților, în fața măreției Bucegilor.
Cât e noaptea de lungă, cu riscul de a primi vreun obuz în cap, stau și privesc la zidul fantastic al Coștilei, iluminat de colorații extraordinare, când se sparg de dânsul obuzele nemților care produc și ecouri nemaipomenite, prin ploaia de bolovani ce provoacă."

Subsemnatul:

 

„Ce soare frumos, de miez al verii...  Ce i drept, unii montaniarzi, de prin pușcării, nu aveau parte de el...

Mai găsești uneori prin abruptul Bucegilor, fragmente din obuzele de care scrie mai sus...

Găsisem unul în vâlcelul Cantuniari din Caraiman, sub ruptura acestuia de pe la cota 1900. L am băgat într o mică fereastră de pe acolo, zicând să stăm de vorbă și altădată. Altfel l ar fi luat apa / zăpada la vale, ducând îl într o zona inferioară a vâlcelui, mai dificilă si pe unde nu trec.

Cu imaginația mea cea maladivă meditez cum va fi fost atmosfera la bateria germană, care l a trimis către Coștila (sic, acolo fiind bateria românească, ce se ținea și ea de prostii). Cum îi va fi fost acelui obuz în zbor, până când s a făcut zob de peretele Caraimanului. Cum a fost mustruluit ochitorul teuton, de către feldwebel, că a trimis obuzul atât de departe, în loc să i dea în cap lui nenea Caranfil și ai lui (românii de pe Coștila, ale căror tranșee se văd și azi).

Iar apoi cum au trecut anii peste acea bucată de metal, stînd cuminte pe povârnișul Caraimanului...

O bucățică de așa obuz am și acasă, o țin lângă ceasul din sufragerie. Sunt pe acolo și câteva pietre mai mici, adunate de prin văile Bucegilor.

Acum îmi dau seama că nu am pupat peste iarnă niciuna, deși mă dau mare de iubitor al acelui abrupt...

Vecinii spun că am dat în mintea copiilor, cu așa mod de gândire.

Bineînțeles că au dreptate!„

 

„... Cu aceeași imaginație de ajuns la balamuc, ne putem închipui cum arătau militarii români pitiți în tranșee pe Coștila. Cum stătea uniforma pe ei. Și cum le era privirea. Ori gândul, că cine dracu a pornit războiul ăsta?! Și că să îi ia dracul pe boierii care stăteau la cald...

Se înțelege însă că e patriotic să realizezi filme precum Ecaterina Teodoroiu, nu despre cătanele care înjurau (de toți și toate, inclusiv Dumnezeu) prin tranșeele umede..”

 

Apropo de „Să fie!”, din titlu. 

Nu am tratat niciodată pornirea omului (grafoman ca mine) de a scrie, iar apoi de a strădui ca acele rînduri să rămînă (... viitoriiiiimii!).

Ce fel de nevoie sufletească împinge la aceasta.

 

O fi nevoia de considerație? 

Iar de aici, în lanț, pot fi identificate porniri interioare, numai bune de făcut părul măciucă, celor ce află de ele (asta, și pentru că abia-și țin și el în chingi, filoane de interior interzise - de el însuși ori de societate)