Umanele / eternele vorbe mari...

Lansare de carte la Brașov, la finele anului trecut.

La prima vedere publicul de acolo, dar mai ales corifeii manifestării îți lasă impresia unei armonii de zile mari. Privesc însă la formulele vînturate în acel spațiu, de Mihai Ogrinji:

„Încântătorul Festival al Filmului Alpin - aflat la ediția a 10-a - a cuprins şi două momente în care s-a ilustrat «Colecția Verde» revistei «România pitorească». Mai întâi, cunoscutul medic, alpinist şi scriitor român, Nicolae C. Dimache, stabilit în Italia din anul 1969, a fost invitat la Braşov să-şi prezinte, sub generosul generic UN MUNTE DE CARTE, ultima sa apariţie editorială „O apocalipsă veselă". Este cel de-al treilea volum publicat în „Colecţia Verde", după „Vulcani, fluvii sacre şi zei de piatră” şi „Oameni şi munţi". O scriere cu totul specială care nuanţează apăsat harul creator al admirabilului iubitor de felurite înălţimi, cum se dovedeşte cu prisosinţă domnul Nicolae C. Dimache.”

Precizez încă o dată că mă aflu un paria. Un în-afara... Și foarte probabil invidios pe atmosfera din acea căldurică.

Dar.

Nu pot să nu observ tehnica de funcționare de acolo. Una a vorbelor foarte mari. Și care, în opinia mea, e menită să netezească asperitățile / structuralele agresivități din niște oameni nevoiți a sta împreună, respectiv a milita împreună către diferite fructe ale bunăstării.

Și care, conform definiției, îi fac se simtă bine.

Vorbele mari îl fac pe cel din preajmă să nu scoată ghearele la tine, asta întrucît e constitutiv a rămas fiară, iar totodată te simte și pe tine, teoreticul comiliton, tot așa. Și nu o face întrucît se înmoaie sub minunatul duș al vorbelor frumoase. Și de care îi e atîta lipsă, în restul timpului / în afara acelui grup.

În același timp, coeziunea obținută în amintitul fel dă iluzia acelui grup că poate ieși între alte asemenea formațiuni, dobîndind o poziție de frunte acolo.

Nu este una neapărat de nișă, ci chiar generalistă, la adăpostul căreia unul sau altul  din acel grup să-și dea cu părerea asupra lumii, în context reproșînd una ori alta unor semeni din afara grupului.

Se înțelege că nu se va face minim reproș, cu atît mai puțin în lume, propriilor comilitoni...

Revenind la dl Dimache, l-am cunoscut la un moment dat (trimis de... Dinu Mititeanu, pe la 2010) și mi s-a părut un om serios (mi-l vorbise de bine cîndva și N. Baticu). Mi-e mai greu să pricep cum de se simte bine, în preajma unui Mihai Ogrinji și a inflamatelor scrise ale acestuia, de pildă în prefața numărului de revistă din care citez aici...:

„Reprezentanți ai alogenilor, care au determinat atitudinea intransigentă a conștiinței de neam a românilor din perioada interbelică, au întors roata țării pe dos imediat ce au pus mâna pe putere grație tancurilor bolșevice rusești cu care au ocupat țara. Urmașii acestor alogeni, de teama unei posibile redeșteptări naționale, ruinează cu sălbăticie, în zilele noastre, spiritul și rânduielile românești. Miza lor, întreținută cu maximă dușmănie, vizează jaful economic, dar și lichidarea identității noastre.”

Pare să fie o obișnuință, o neputință de a pleca din preajma unor asemenea personaje, mai ales cînd interesul îi merge. Și anume îi ies cărțile, Bașca se alege cu vorbe frumoase.

Revenind la vorbele mari, torentul lor continuă„

„Două zile mai târziu, a fost rândul unuia dintre cei mai vestiți alpinişti români să fie prezent în faţa iubitorilor de literatură turistică, grație «Colecție Verzi», printr-o inedită carte unică în felul ei [nu e deloc inedită, n. mea]. Este vorba de „Hronicul Munţilor Carpaţi", de Niculae Baticu [...] remarcabil cunoscător şi iubitor al înălţimilor carpatine. Lansarea a beneficiat de prezenţa specială a unui veritabil erou al bătăliilor pentru democratizarea României, dar şi un pasionat explorator şi comentator al Carpaţilor noştri. Este vorba de legendarul Petre Mihai Băcanu, inițiatorul grupului anticomunist de la 

«România liberă» (cu «asociați» şi de la revista România pitorească, fapt mai puţin cunoscut), autorul a numeroase articole despre munte, ca şi la televiziune, grație unel emisiuni cu un încântător impact [...]

Să mai adăugăm [...] că fondatorul şi organizatorul acestui eveniment de anvergură internaţională este prețuitul om de cultură cinematografică, montană şi nu numai, Dan Burlac. Faptul că ediţia a 10-a s-a desfăşurat în perioada 15-21 septembrie a stârnit, în memoria celor trecuți de o anumită vârstă, prin startul declanşat în ziua de 15 septembrie, reverberaţii proprii primei zile de Şcoală de altădată. Acesta este adevărul: prin fiecare ediţie în parte, Festivalul a imprimat substanței, ideilor sale o pronunţată amprentă educativă, de descoperire şi asumare a valorilor universului alpin, a civilizaţiei montane, cu toate rosturile şi înţelesurile ei.”

Dincolo de reproșurile ce mi-ar putea fi făcute, că mă aflu invidios pe acele vorbe-balsam, nu aș scăpa din vedere cîteva amănunte...

Pe de o parte, mînuitorii de atari minunății sar lesne în sus, cînd atentezi la bula lor de simțit bine. Ceea ce-i normal, întrucît dintr-o extremă nu poți merge decît în cea opusă.

În același timp, un N. Baticu știu că s-a ferit toată viața (sau barim după 1941-64, căci înainte nu pot ști cum l-a dus condeiul, în sprijinul simpatiilor ale politice) de ditirambi...

PS
Tot M. Ogrinji, acolo:

„Puţini însă ştiu că domnul P.M. Băcanu a avut o legătură aparte cu Niculae Baticu. Un roman pe care îl scrisese şi care i-a fost confiscat de securitate îl avea ca protagonist tocmai pe faimosul alpinist...”

(în sprijinul idei, același menționează că „în numărul viitor vom reprodu ce memorabila intervenție a domnului Băcanu în cadrul acestei admirabile lansări a «Hronicului Munţilor Carpaţi».”)

Sună foarte frumos, ideea acelui roman inspirat de N. Baticu, însă rămîne să vedem la față realmente, acel manuscris... Asta, nu știu ca P.M. Băcanu să fi scris cărți, cu excepția volumului de memorii din 2023 („Bilet de ieșire”).

În cel mai bun caz va fi ceva mai subțirel, gazetăresc, deși nici pentru acesta nu bag mîna în foc.  Iar eventual cred că, dacă a fost confiscat de Secu, putea fi găsit pînă azi, în arhive...