Fleacuri.

„Face to Face cu Westwand-ul Reginei Carpaților 
Peretele de Vest al Pietrei Craiului, a cărui creastă măsoară peste 20 de km, de la Turnuri pân’ la Funduri…
O privim muți de uimire, identificând pe partiturile ei săpate în calcarele jurasice, amintiri, trasee, pățanii și viitoare planuri…
Ne uităm ca doi trecători la cum arată ceva aproape veșnic…
Ce de sete, ce emoții… numai ea știe de câte smocuri de iarbă ne-am ținut la pieptul ei, să nu pierim!
Ce-i pasă ei de noi? De Dunăreanu, de Anghelide, de Mugurel Ilie, cel care a avut ambiția de a-i trasa harta completă a mărețului labirint, ale cărui schițe arată precum sistemul vascular cerebral…
Are umeri… are țimbale, are de toate!
Brâuri de foc, de Soare, secundare ale disperării de a țâșni la lumină, neasimilat de beznă…
Craiul e… peste tot ce mai pot scrie. Dar… toate acestea nu nouă ni le arată, ci Făgărașului Rege… Lui i le arată! Noi suntem niște intruși”

Ai atitudinea lui Mititeanu... Și pentru el, muntele în general, iar Piatra Craiului în particular, se află ceva nemaipomenit. Mai exact din categoria Măria sa. Ori regina/Crăiasa.
Iar montaniardul, un neica-nimeni pe lângă ele. Iar totodată un intrus.

Ați un urmat vreun curs, de masochism?
Eu am luat notă proastă, la cursul de umiliri suferite prin copilărie, însă văd că alții mă întrec...

„Alta ipostaza nu e... cel puțin fizica, decat asta: cat de nimic suntem pe acolo!”

Îți împrumut un ban pentru o vizită la psihanalist... Ce naiba te împinge să te duci acolo, unde te simți un nimic?

„Cum ma simt, nu tine de partea fizica: aia e partea superioara ma simt foarte bine, d-aia ma duc ”

„[...] Deci pe partea ne-fizică te simți mic. Iar totodată, datorită acestui amănunt, te simți foarte bine.

Spune mi te rog, dacă am înțeles bine.

„[...] Reformulez, a fost neclar, mi-a scapat un amanunt:
Aşa cum ma simt bine, nu ține de partea fizica (adica aia cu care sunt mic si chinuit): ci cu partea SPIRITUALA, aia e partea superioara cu aia ma simt foarte bine, d-aia ma duc
Fizic, ma simt torturat!
Spiritual - ma simt excitat in intelect.
Pentru mine, stânca are aureola metafizica. Asta e, nu pot trai daca nu ma sincronizez vibrational cu ce fac.
Nu mi-am propus si nu imi propun sa concep un text sa împac sau sa fac pe toti sa inteleaga: despre acelasi lucru, cu totii putem opina diferit, fiindca experientele fundamentale din noi sunt altele la fiecare.
Unde unul vede o balega, eu vad chipul lui Tucidide sau o câmpie panonică în miniatura, a muştelor de cal.
Asa si cu stâncile astea carora le-am pus numele Crai
PS Acum de ce mă înjurați în gând?”

Of.

Îți spusesem ceva mai sus, despre a te simți mic pe lângă unul foarte mare, iar din acea poziție să i mai implori aceluia una sau alta.

Acum observ o nouă felie. Și anume a fi convins că celălalt te înjură...

Or, e ultima idee care îmi dă prin cap.

Mișto subiect!

Mai exact să cercetăm ce e în spatele pornirii celuilalt, când are chef să ne înjure (...).

Eu nu am de ce să te înjur câtă vreme pot să îți răspund mulțumitor, iar în același timp nu mă simt agresat de tine.

Îți răspund frumos și gata.

Mai meditam în dimineața asta, ca vorbă lungă ce mă aflu, la ideea de iubire...
E interesant de urmărit, în mediul oamenilor ce vântură asemenea noțiune (și, în general, vorbe mari), cum reacționează ei la vreo inerentă iritare, produsă lor de alți semeni.
Or, am sentimentul că explodează mai amplu, decât aceia care nu simt nevoia unei vorbe atât de frumoase... Este o trecere dintr o extremă în alta.