Tură de bucegist senect, pe o bucată de Rîpa Crucii (Moraru, Bucegi). Partea I

MUNTE.

Nu mai țin minte care-mi fură sentimentele în prima tură pe munte (exceptînd migrena care mă luase la un moment dat, la Diham).

Idem la debutul (solitar) prin abruptul Bucegilor, și chit că fu vorba atunci inclusiv de o rătăcire pe flancul Gălbenelelor de sub Creasta Coștilei. Probabil gîndurile, meditațiunile vor fi lăsat locul mobilizării cu mintea goală pentru ce urma de făcut.

La o primă tură pe Valea Seacă a Caraimanului, îmi aduc de încîntarea depășirii - cap de coardă - a săritorilor din așa-numitele Hornuri. Peste puțini ani, eram, încîntat de acțiuni similare pe așa-numitele Albișoare.

În minte îmi ies acum și momente mai proaste, fie și privind pe alții. O apropiată prietenă suind o față în Padina Lăncii...

... ori Mugurel Ilie printr-un Horn al Coamei ud. Cînd m-am aflat eu în situații delicate, parcă a fost mai puțină sperietură/grijă, din motive ale sistemului nervos pe care nu le cunosc.
.
Rîul de idei de mai sus se unește de aici cu nevoia-mi de a parcurge neapărat acel gen de locuri. Nu pot trăi fără a nu le mai face o vizită din cînd în cînd.
Cum nu rămînem, peste decenii, forțoși ca la 20-25 ani, inevitabil intervin dificultăți în umbletul nostru. Mergi mai greu. Cutare obstacol devine imposibil de trecut (nu toată lumea este Marian Curculescu...).
Dar ața trage inexorabil, spre acolo.
.
După ce am unit „vîlcelul” privind exprimarea sentimentelor cu al nevoii imperioase de a umbla prin anumite locuri montane, iau la desfăcut „frînghia” abia rezultată...
Acea dorință, mai exact patimă, dependență, adicție se trage pe de o parte din nevoia inconștientă de acele locuri, de stranietatea și conviețuirea (fie și de moment) cu pericolele. Fac bine la suflet, poate și pe filiera eliminării din tensiunile pe care organismul/sufletul le secretă, pentru a ne ține în priza existenței.°

Poate acel gen de activitate. cu depășire de obstacole, o face face bine și la părerea de sine. „Uite, bre, ce tare sînt!” (o exista și completarea „... mai tare decît alții/amărăștenii ăia!!”).
Oricum ar fi, nu îmi pot refuza, nici la înaintate vîrste, vreo vizită în - să zicem - partea superioară a Rîpei Crucii, din Morarul acelorași Bucegi.

De precizat din start că, din motive de putirințe diminuate, îmi permit doar să o cobor, cu inevitabilul concurs al corzii. Ce e drept, și avînd în vedere că alții nu se înghesuie nici măcar la așa ceva, intuiesc a fi o întreprindere nu chiar de colea.

Așa-numitul marș de apropiere nu e foarte simplu. Și bună parte a corpului plus sufletului tare ar vrea să se afle în părți de la poate sau chiar șes bucureștean... Dar ața trage.

Iar angajat în valea dorită, sentimentele se învolburează. Apare pericolul. Inclusiv din lucruri ce altora (ne-minați de vreo insuficientă coagulare a ființei ori de ceea ce alții numesc autosabotare) pot părea fleacuri.
Mă ajută însă experiența trecerilor precedente pe acolo. Știu punctele mai dificile, cum se depășesc (deși niciodată nu poți ști de unde iese ghinionul în drumu-ți, în așa locuri...).

O să mă întrebați, precum o domnișoară în strunga de la capătul văii, de ce singur? Pentru că nu găsești clienți (în sensul ne-economic zis...), pentru așa întreprinderi.

Nu dai în bîlbîială, dar ai vrea să se isprăvească iute drumul (în cazul meu, pînă în Brîul Acelor, unde am programată înnoptarea (de fapt, era plănuit Acul Mare, dar privind ulterior prin cețurile serii depărtata-i frunte, am abandonat ideea).

În paralel, cauți să te bucuri cît mai mult de amănuntele locurilor străbătute. De acel gang, pe care nu ți-l aminteai așa strîmt. Aduni lacom fotografii, cu peisaje, dar și cu fleacuri, cu vreo pietricică udă de pe acolo.
Căci locul, în iulie, e ud.

Ai vrea să cercetezi cu ochiul o fisură in preajmă. Aceea care pică din Degetul Prelungit. E ceață însă. În general, locul îți permite cu țîrîita plăcerile. Nu ai apucat de pildă să privești mai bine, tot datorită pîclei în mișcare, un țanc ce se face la obîrșia văii pe dreapta (pînă în creasta ce desparte de vecinul Horn al Degetelor).

Pe undeva știai că te așteaptă o fereastră, pe sub un bolovan încastrat. Brusc situația s-a complicat acolo, dar poți disloca unele dintre pietrele adunate în ultima vreme. Dar tot treci cu grijă, prin gaura rezultată, zicîndu-ți fugar că nu ar fi o treabă să te imobilizeze bolovănelul nesigur pe lîngă care te strecori.

Providența este cu mine, dar o inevitanilă mișcare a corzii (de fapt, cordelinei) la recuperare naște groaza că va fi pus în mișcare vreun pietroi. Sosește în cap, nu știu cum, doar o mînă de nisip, pe care mi-o scutur de pe cap..

Apare în raza vizuală o zonă mai puțin înclinată, cu iarbă. În vocabularul personal o numesc poiană/Poiana. Tensionat ca întotdeauna (în asemenea locuri), nu apuc să o gust pe cît mi-aș dori / mi-o solicită etern angoasatul interior. Privesc însă către fisura Degetului, care aici se alătură văii.

Tot aici, dinspre vecinul Horn al Degetelor vine posibilitatea urmată demult-demult de echipa Beldie-Manof (1933). Fac ochii mari, la expunerea ei, dar îmi spun că la 20 ani te descurci mai bine pe acolo, decît vreun sexagenar...

(Alex. Beldie, la vîrsta la care efectua trecerea amintită mai sus)

Că veni vorba, am privit pe parcurs către stînga, către fețele de care știu că erau parcurse de interbelici (inclusiv avînd alături fete, ba chiar udate de ploaie), ori chiar de subsemnatul, într-o tură. Mi s-au părut expuse, dar la o adică la mijloc e vîrsta ochiului meu... Fricile lui. Funcționarea mult mai greoaie a mușchilor, a încheieturilor. Inconștiența la pericole mult redusă...

Mă mai așteaptă un rapel. Reazimul de ancorare (bolovan încastrat plus două cordeline) e solid, dar nu mă culc pe ureche - ceea ce se traduce prin tensiune aparte . Și bine fac, întrucît exact deasupra surplombei săritorii ce urmează coarda agață cămașa subsemnatului...

(fotografie din 2014)

Apoi privesc săritoarea, de la baza-i. 

În stînga, o fisură pe care am suit-o cîndva. Singurel.
(scăpat-am întreg, atunci. Nu și aparatul foto Smena 8, aflat în rucsacul ce a binevoit să o ia la vale)
Sentimentul „Cum moaș-sa m-am descurcat pe aici, ba și fără să rețin că ar fi fost probleme mari?” mă însoțise și în restul drumului.
Răspunsul: „Sînt aproape 40 ani de atunci...”

(ultima poză nu e luată chiar la acea săritoare, ci oleacă mai jos)

Sînt la doi pași de Brîul Acelor (nu fără a mă întreba cum naiba am ieșit cîndva aici, din talveg pe fețe - răspunsul fiind că acum 15 ori 40 ani eram un alt om.

(urmarea, aici)