Tură de bucegist senect, pe o bucată de Rîpa Crucii (Moraru, Bucegi). Partea III

(urmare de aici)

Mi-am prelungit, pe cît îmi dădeau voie temerile asupra restului drumului, șederea la ceas matinal în acele locuri (este prima dată, cînd gust așa ceva, acolo!)

Locul din Brîul Acelor de unde pleacă traseul Dimitriu, pe flancul nordic al Acului Mare. Inevitabil, te ia un pic imaginația, cum, vor fi arătat aceia, în ziua de septembrie 1935, a premierei...

Apoi, cu bagajul din dotare, am pornit pe Brîul Acelor, pe fața sudică a Morarului. Și unde m-a așteptat  nu departe o porțiune dificilă, marcată și de umezeală. 

Inevitabil, inima bătea, iar temerile mă crispau de-a dreptul, înainte de a face un pas ori altul. Apoi, intrat în bazinul Șiștoacei Acului Mare, m-am putut așterne destins la drum. Unul nu neapărat grăbit, dar afectînd totuși oboseală.

Pentru că nu mă grăbea nimic, am parcurs domol drumul pînă în Valea Cerbului.

Și unde voi întîlni trei echipe, cu corzile de gît. Nu m-a înșelat instinctul, că vizau Acele. 

Mi-am dat seama, și nu știu cîtă răutate ascunde observația mea, că lumea nu iese din drumurile bătute. 

Firește, nu e obligată să procedeze altfel.

În Poiana Coștilei, mai exact nu departe de intersecția de drumuri, oboseala m-a tras la un somn. A fost foarte plăcut, fie și pe izoprenul meu cel subțire...

Cum nu exista net pe acolo, am stat în baza amintirii că trenul e la ora h. or, odată trecut pe fașa Gîlmei dinspre est, telefonul mă va informa că ghezășul este de fapt cu o jumptatede ceas mai devreme...

Mă dădusem de nițel obosit, dar am apăsat din plin accelerația, pînă la gară (pe parcurs, soare de caniculă, dar mi-e atît de dragă luna iulie...), unde am prins în ultimul moment trenul de București. Cum și în viață este însă aproximativ ca la munte, după Ploiești am avut parte de o înghesuială teribelă, ba și în căldură mare...

Iar din acest stadiu al plictisitoarei mele expuneri, m-aș întoarce un pic la ideile din debutul ei...

Nu am idee cum e la alții. Dar bulgărele cel fierbinte din timpul turei, care te face a dori să scapi cît mai repede de ea, se transformă într-o nemaipomenită amintire. Și nu neapărat una a fazelor drumului, a locurilor (sau chiar a belelelor) întîlnite, cît conferind un ce de senin, dar și de forță, pentru dumnealui sufletul personal...

După cum, nu m-aș jena prea tare de întreaga-mi descriere de aici... Am observat că domnii ajunși în vîrstă lasă condeiul deoparte, din motive pe care e posibil să le intuiesc bine. Prin urmare, poate e bun la ceva, acest purice viu, al expunerii de față... Tare mi-ar fi plăcut să citesc impresii, de munte ori viață, ale vreunor înaintași...