A lăsa memorii, după noi...

Legat de postarea-mi anterioară, am pornit a gîndi de ce nu au lăsat mai mulți detalii despre acea epocă, respectiv subiect.

Firește, nu e nimeni obligat a turui despre viața sa -  fiind descurajat de la așa întreprindere de mai multe. E acolo (in)capacitate intelectuală, accept sau ba din partea regulilor sociale în care s-a format, părere bună de sine sau nu (în baza căreia vei lua sau nu în seamă inerentele critici), iar nu ultimul pe listă sentimentul (in)utilității a ceea ce facem...

Celor de mai sus  (și neavînd pretenția că lista este închisă) le mai poate fi adăugată, în opinia mea, sentimentul (ne)onestității pe care îl ai legat de viața-ți scursă, de ceea ce ai făcut în ea.

Cu toatele cele amintite mai sus au minat din greu, după a mea părere, literatura memorialistică a celor care au condus destinele muntelui românesc între 1948 și 1989. Cînd zic astea, mărturisesc a avea în ochi pe un Mircea Mihăilescu, secretar general al Federației de turism-alpinism, Fără îndoială sînt subiectiv cît cuprinde, cînd stau cu lupa pre dumnealui, dar tot nu văd motive pentru care și-ar așterne amintirile...

Un freudian identificînd în acea antipatie una față de mine însumi, căci avem același renume, voi purcede de unde mi se trage...  În primul rînd de la modul în care el retează, alături de alții (de fapt incitați de E. Cristea, 1972) ciclul de ascensiuni colective inițiate de N. Baticu la asociația „Sănătatea”. Apoi, îmi scria Ion Coman că i-a imputat cortul folosit împreună în munții înalți ai Asiei, și pe care de fapt el, Mihăilescu îl sfîșiase cu colțarii! Și mai am ceva așa iritări, unele subiective, reamintesc asta, dar de neclintit. 

În apropiere, e de spus că mahări mari de tot ai epocii comuniste (Gaston Marin, Sfetcu, Ștefan Andrei etc. etc.) și-au scris memorii, dar au făcut-o totuși incitați și de cererea pieții. Plus că la unii există o valoare literară ori filosofică (Belu Zilber, Pavel Cîmpeanu ș.a.) 

Într-adevăr, mai scrie (mai mult ori mai puțin infantil) și vreun Mircea Noaghiu ori alți păstoriți de „România Pitorească”, dar am impresia că le taie mulți filele cărții, cum se spunea odată...

La o adică, ce să scrie? Cum întorceau concursurile pentru a ieși reprezentantele celor două ministere de forță, și anume Dinamo și Armata (ambele din Brașov)?
La o adică,  și deși ai lui au scăldat-o ulterior cum au putut, unui Cristea nu i-a ars de memorii, ba nici de un așa-numit profil în revista ”România Pitorească” (ultima tipărește amănuntul negru pe alb). Ce să treacă în ele? Reușitele în cinstea Armatei Sovietice?

În rest, și în baza unei alcătuiri interioare asemănătoare cu a lui Ion Iliescu, Cristea o ține gaia mațul toată viața cu unele idei... Cum că el a urcat Fisura Albastră de pildă (deși, cînd spui FA o vezi toată, nu jumătate...).

PS
Oare eu voi lăsa memorii, după mine?
Habar nu am.

Dotări scriitoricești am (minus perseverență)...
Om vedea.

PS2

Update 17 ianuarie 2023

Îmi privesc numărul de oameni care îmi accesează postările. Pe la ultima trecură, de pildă, doi...

Aseară, la culcare, nu mai țin minte în ce împrejurare mentală, mi-a venit să postez un material despre sentimentul inutilității, în viață.
Stat-am apoi nu vinovăție, nu se cad, asemenea scrise, idei - puse sub ochii publicului/oamenilor.

Or, pe cînd gestionez sentimentul (neplăcut) care mi se naște, la vederea acelor doi și lați  vizitatori, constitui că nu există altă terapie, decît a spune franc lucrurilor, pe nume...

Postarea fu cam așa (firește că i-am tras o glazură de umor...):

„Dacă aș avea bani, aș urma un curs pentru acceptat dureroasa inutilitate a vieții.
Un acceptat oarecum în devans, căci pe moment mă descurc în acea direcție. Dar simt că mai încolo, către Capăt, mi-ar prinde bine un asemenea vaccin...”

La chestiune... Oare tipii de la ClimbRomania, cînd nu își actualizează postările (eliminînd linkurile spre niște postări ale subsemnatului ce nu mai există - v. Toma Boerescu), sub semnul cărui sentiment existențial se află?
Opinez că e vorba de acea inutilitate, pomenită mai sus...